ISTORIOGRAFIA ÎN PRIMA JUMĂTATE A SECOLULUI AL XX-LEA

 Moștenirea metodologică a secolului al XIX-lea

o În prima jumătate a secolului al XX-lea, istoricii au fost tributari în ceea ce privește
metoda de lucru modelelor teoretice din secolul al XIX-lea
o Istoricii sunt în continuare în căutarea metodelor adecvate de lucru cu documentul, ceea
ce duce la perfecționarea științelor auxiliare ale istoriei
o Peste tot în Europa se publică documente
o Universitățile și Academiilesunt instituțiile care dau autoritate ”cruciadei” pentru
salvarea trecutului prin publicarea de documente, aici se desfășoară o admirabilă muncă
de strângere, ordonare și publicare a colecțiilor de documente
o Statul joacă un rol important în descoperirea și publicarea documentelor
o Publicarea colecțiilor este în cea mai mare parte finanțată de stat
o Statul este posesor și depozitar al documentelor
o Statul finanțează formarea specialiștilor în domeniu și încurajează formarea unui corp de
profesioniști
o Apariția istoricului în serviciul statului, în timp ce disciplina se imbogățește în metodă,
cea pe care se fondează aspirația spre obiectivitate
 Profesionalizarea istoriei
o Universitățile se reformează și se organizează un veritabil cursus universitar
o Studenții acumulează o cultură disciplinară specifică pentru istorie
o Seminarii model unde profesorii și tinerii cercetători se specializează în analiza
documentelor și inventează metode de lucru pentru a ajunge a fi cât mai aproape de
adevăr
o Licențele se specializează
o 1907 licența în istorie este independentă în universitățile din Franța
o Apariția unei rețele de societăți științifice și de reviste care susțin comunitatea istoricilor
o Franța: Socièté d'histoire moderne, Revue historique, Revue des questiones historiques,
Revue d'histoire moderne et contemporaine
 Modelul științific
o Modelele de cercetare din științele experimentale (fizică, chimie, biologie ) se impun ca
model în toate activitățile de cunoaștere
o GERMANIA joacă rolul principal în aplicarea modelului științific în studierea istoriei
o Universitățile sunt importante centre de formare a elitei intelectuale a Europei:
Gottingen, Heidelberg, Bonn, Iena, Berlin, Leipzig, Munchen
o În Germania apar și primele catedre unde se predă istoria și se experimentează
metodele științifice de lucru în seminarii
o Accentul pe stăpânirea științelor auxiliare (filologie, paleografie, numismatică,
diplomatică)
o Bibliotecile universitare sunt dotate cu mii de volume (Strasbourg-500.000 de volume)
o Metoda germană se înscrie în continuarea erudiției secolului al XVIII-lea
 Wilhelm von Humbolt (1767-1835)
o Fondatorul Universității din Berlin (1810)
o 1821- ”Oligațiile istoricului”
o Textul fundamental/actul de naștere al istorismului
o ”principala obligație a istoricului este de a expune ceea ce s-a produs în trecut”
o ”practic istoricului se înscrie între:
 1. investigarea riguroasă, imparțială și critică a trecutului
2. necesitatea de a elabora sinteza, cea care mobilizează intuiția”
o ”istoria este departe de a fi o simplă prezentare a trecutului, o reproducere a realului”
o Istoria este și ”o creație a istoricului”
 Leopold von Ranke-fondatorul istoriei științifice
o Elaborează metoda de lucru prin postulări teoretice simple de unde decurg și reguli
simple
o ISTORIA CA ȘTIINȚĂ POZITIVĂ
o obiectivul istoricului este să redea trecutul ”așa cum s-a întâmplat cu adevărat”
o istoria există în sine obiectiv și este direct accesibilă cunoașterii
o istoricul trebuie oar să înregistreze faptele într-o manieră pasivă
o munca istoricului constă în extragerea faptelor din documente și organizarea lor într-o
narațiune cronologică
o opera istoricului trebuie să fie solidă, precisă, detaliată, voluminoasă, cu note de subsol
care să reflecte sursele primare sau să justifice interpretările propuse
o interzis istoricului: să spună ceea ce nu a verificat, să se lanseze în speculații filosofice, să
nu caute inteligibilitatea decât în relația cauzală pe termen scurt
 Școala metodică în Franța
o Apărută în spațiul francez la finele secolului al XIX-lea
o Reflectă fidel dezideratele lui Leopold von Ranke
o Influențele acestei școli în istoriografie se vor face simțite până după 1960
o PRINCIPIILE ȘCOLII:
1. Fundamentele istoriei ca disciplină științifică
2. Elaborarea unei metode științifice proprii istoriei
3. Determinarea procedeelor, condițiilor, caracteristicilor, limitelor cunoașterii în
istorie
o FONDATORII Școlii pozitiviste (metodice) au fost : Gabriel Monod-cel care a înființat și
condus Revue historique și Charles Victor Langlois și Charles Seignobos
o Programul Școlii a fost formulat în studiul Introduction aux etudes historiques, publicat
în 1898 de Langlois și Seignobos și un articol fondator din Revue historique semnat de
Monod
 Introducere în studiile istorice/Introduction aux Etudes Histoeiques
o Manual de metodologie
o Notiuni fundamentale:
 Istoria nu este o știință după modelul științelor exacte
 Modalitatea specifică de cunoaștere : cunoaștere indirectă prin documente
 Documentul scris emis de cancelarii este singurul care poate fi folosit în
cercetarea trecutului
 Documentele sunt produse de indivizi și-prin urmare-subiective
 Metoda propusă exclude subiectivitatea fiind considerată una ”strict științifică”
o Etapele analizei:
 Inventarierea și clasarea documentelor de arhivă în funcție de subiectul abordat
 Critica internă și externă a documentului pentru a-i stabli autenticitatea
 Compararea cu alte documente
 Gruparea faptelor izolate n cadre generale prin deducție și analogie
 Sinteza și generalizarea (redus la interpretări sumare și fără iluzia profunzimii)
trebuie realizate fără intervenții majore de interpretare ale istoricului
 Gabriel Monod-La Revue Historique
o Textul manifest cuprinde 3 părți
1. ”progresul studiilor istorice în Franța începând cu secolul al XVI-lea”
2. ”conjunctura și moștenirea secolului al XIX-lea”
3. ”obiectivele istoricilor la sfârșitul veacului al XIX-lea”
o Metoda
 Publicarea documentelor
 Critica de document
 Studii parțiale de detaliu
 Elaborarea sintezei pe baza unirii eforturilor conjugate a comunității istoricilor
o Obiective
 Constituirea comunității istoricilor
 Organizarea unui învățământ de specialitate
 Definirea poziției istoriei în construcția națională
 Contestarea modelului metodic-Revue de synthèse historique
o 1900-fondată de filosoful Henri Berr (1863-1954)
o În mod particular atentă la dezbaterile metodologice și epistemologice din științe
o Are ca obiectiv:
 Depășirea analizelor parțiale prin studii de sinteză
 Publicarea studiilor interdisciplinare
 Istorismul în Anglia
o ”Cambridge Modern History” sub direcția lordului Actorn-primul volum publicat în 1902
o Sinteza este expresia practicilor critice din istoriografia germană
o Istoria ”un registru de adevăruri relevate prin experiență”
o Sinteza urma să fie rodul muncii de echipă a istoricilor (dincolo de criteriile politice sau
religioase)
 Lărgirea domeniului istoriei
o Primul război mondial spulberă mitul obiectivitățoo și al istoricului dezinteresat
o Istoria în slujba interesului național după Trianon și Versailles
o Desăvârșirea imperiilor coloniale și dezvoltarea științelor noi: arheologia și antropologia
o Scepticismul în fața supunerii istoricului faptelor politice
o Interesul pentru structurile sociale și economice și pentru ”climatul” epocii trecute
o După 1917 crește influența marxismului
 Curentul marxist
o Marxismul aduce în câmpul istoriei pe prim plan elementul economic și elementul social
o Factorul economic este considerat ca fiind vaza evoluției și a existenței
o Lupta socială este considerată motorul istoriei
o Marx și Engels impun conceptualizarea istoriei
o Istoria este cândită sub influența unor modele pornindu-se de la ideea că nimic nu se
desfășoară la întâmplare și că totul poate fi controlat
o Aplicarea grilelor de analiză duce la schematizare și la simplificare metodologică
o Sistemul este simplu și fără fisuri răspunzând nevoii de ordine în istorie
 Concepte
o FORȚELE DE PRODUCȚIE-surse de energie, materii prime, mașini, forța de muncă
o RELAȚII DE PRODUCȚIE-raporturile care se stabilesc între oameni în timpul producerii și
repartiției bunurilor
 o INFRASTRUCTURA ECONOMICĂ A SOCIETĂȚII-formată din forțele de producție și relațiile
de producție
o SUPRASTRUCTURA (juridică și politică)-îi corespund forme de conștiință socială
o Relațiile de producție și forțele de producție se constituie în MODUL DE PRODUCȚIE
o ISTORIA ESTE O SUCCESIUNE DE MODURI DE PRODUCȚIE: COMUNA PRIMITIVĂ,
SCLAVAGISM, FEUDALISM, CAPITALISM, COMUNISM
o Trecerea de la un mod de producție la altul se realizează prin REVOLUȚIE
o SUCCESIUNEA MODURILOR DE PRODUCȚIE: forțele de producție se dezvoltă, relațiile de
producție rămân în urmă, se accentuează diferențele de clasă și se ajunge la revoluție
pentru reglarea sistemului
 Influențe ale marxismului în istoriografie
o Germania dă un impuls ”istoriei intelectuale”
o Lucrările lui Max Weber
o Anglia, Belgia, SUA-câștigă teren studiile structurilor economice, sociale și culturale
o Școala de la Annales în Franța
o După 1917, n Rusia, istoria se va scrie pornind de la metodele și conceptele teoretizate
de Marx și de Engels
 Uniunea Sovietică
o Marxismul câștigă teren după 1917
o Istoria are un rol important fiind considerată o armă puternică în educația comunistă
o 1918-istoricul marxist Pokrovskij devine șeful Departamentului de istorie și primul
președinte al Academiei Socialiste de Științe Sociale
o Pokrovskij publică în 1920 ”Istoria Rusiei”, lucrare care îmbină maniera clasică și analizele
socio-economice
o 1918 Arhivele se centralizează și documentele puse la dispoziți istoricilor
o 1918 Academia de stat pentru istoria și civilizația materială
o 1923 Asociația rusă a institutelor de cercetare în științe sociale
o 120 Comitetul de studiere a istoriei Partidului comunist rus

ANNALES-O ”REVOLUȚIE” INTELECTUALĂ

 Istoria între criză și înnoire

o CURENTUL POZITIVIST:
 Istoria trebuia să fie o profesie bazată pe studiul arhivelor
 Istoria scrisă pe baza documentelor emise de cancelarii era în principal una
politică privilegiind evenimentul
 Istoricului îi revenea misiunea de a supune documentul unei critici interne ți
externe de a ordona informația urmând linia cronologică
 Interpretarea informațiilor oferite de documente urma a fi redusă la minimum
necesar
o Sfârșitul secolului al XIX-lea și îîn primii ani ai secolului al XX-lea, modelul pozitivist în
istoriografie este contestat în diferite zone ale Europei (Germania, Franța, Anglia) și SUA
o Contestațiile apar pe fondul precizărilor metodologice aduse de mai nou definitele
științe sociale: sociologia, psihologia, economia politică
 Noile științe sociale (prima jumătate a secolului al XX-lea)
o Paul Vidal de la Blanche-fondatorul școlii de geografie regională-care susține realizarea
de monografii geografice regionale care studiau în durată lungă articularea dintre mediul
natural și acțiunile voluntare ale grupurilor umane
o Concepție diferită de determinismul geografic susținut de geograful german Friedrich
Ratzel
o François Simiand, economist, puternic influențat de sociologul Emil Durkheim
o Istoria economică pe care o propune putea să lucreze cu cantități și modele matematice,
metode și tehnici ce nu puteau fi aplicate în cazul istoriei politice
 Precursori ai Noii Istorii
o Johan Huizinga (1872-1945)-istoric olandez
o Teoretician al culturii s-a remarcat prin preocupările pentru interpretarea isorică,
psihologică și culturală, prin abordarea problemelor civilizațiilor
o Henri Pirenne (1862-1935)-istoric belgian
o Pondere deosebită acordată factorului economic în analizele asupra trecutului
o Max Weber (1864-1920)-sociolog și istoric german
o ”părintele” științelor sociale (economia politică, sociologia, dreptul, istoria, psihologia)
o Adeptul abordării metodologice în istorie prin unirea instrumentelor de lucru din
științele sociale
 Nașterea Școlii de la Annales
o În prima parte a secolului XX, revista a fost punctul de sprijin al noului curent
istoriografic
o Revista și schimbă identitatea în mai multe rânduri pe parcursul secolului al XX-lea:
 1929-Strasbourg, Annales d’histoire économique et sociale, coordonatori: Lucien
Febvre și Marc Bloch
 1946-Annales. Economies. Sociétés. Civilisations
 1994-Annales. Histoire.Sciences Sociales
o După 1947, Școala intră în faza de consolidare și ”birocratizare” prin constituirea secției a
VI-a de la Ecole Pratique des Hautes Etudes, care propunea o perspectivă
interdisciplinară
o 1975 secția a VI-a devine Ecole des Hautes Etudes en Sciences Sociales (EHESS)
o 1962 Maison des Sciences de l'Homme
 Curentul istoriografic de la Annales
o 1929-Strasbourg , Annales d’histoire économique et sociale, coordonatori Lucien Febvre
și Marc Bloch
o Programul anunța ”o revoluție epistemologică” și momentul în care ”știința istoriei și va
lua revanșa asupra erudiției germane”
o În primul număr al revistei au fost formulate deopotrivă:
 ”reproșuri aduse istoriei istorizante”:
 Folosirea doar a documentelor scrise
 Accentul pe studierea faptului singular/evenimentului
 Privilegierea în analiză a faptului politic, diplomatic și militar
 Maniera de scriere a istoriei ca un cumul de evenimente, fără
interpretări, în încercarea de a a atinge ”obiectivitatea aboslută”
 Propuneri pentru o nouă istorie:
 Înlăturarea spiritului de specialitate care făcuse ca alte domenii să fie
ignorate de istoric
  Accentuarea interdisciplinarității
 Deplasarea interesului de la politic spre economie, societate, psihologia
colectivă
o Echipa revistei va fi una interdisciplinară: un sociolog, un economist, un politolog și 4
istorici
 Paradigme și concepte
o ”revoluție istoriografică”
o ”ruptură epistemologică”
o ”istoria-știință a oamenilor în timp”
o ”istoria ca știință socială”
o ”istorie sau politică”
o CONCEPTE:
 Înlocuirea conceptului de istorie-narațiune cu cel de istorie-problemă
 Fapt istoric
 Istorie totală
 Timpi istorici:
 Fernand Braudel definește:
 Timpul geografic-istoria aproape imobilă
 Timpul social-istoria lent schimbătoare, în ritmurile umane
 Timpul individual-istoria evenimențială, timpul agitațiilor de
suprafață și al schimbărilor rapide
 Surse pentru analize asupra trecutului
o Nouă abordare a conceptului de DOCUMENT
o Orice poate fi sursă pentru istoric
o SURSA=corespondența între fapt și reprezentarea sa
o Conceptul cheie este PROBLEMA
o FIECARE TIP DE ANCHETĂ DISPUNE DE SURSELE EI PRIVILEGIATE ȘI DE METODE SPECIFICE
 Generațiile Școlii de la Annales
o PRIMA GENERAȚIE A ȘCOLII DE LA ANNALES:
 Lucian Febvre (1878-1956)
 Marc Bloch (1886-1944)
 Fernand Braudel (1902-1985)
o GENERAȚIA NOUA ISTORIE:
 Jacques le Goff (1924-2014)
 Georges Duby (1919-1996)
 Pierre Chaunu (1923-2009)
 Michel Vovelle (1933-)
 Le Roy Ladurie (1929-)
 Pierre Nora (1931-)
 Lucien Febvre (1878-1956)
o 1912, profesor la Universitatea din Dijon
o 1919, profesor la Universitatea din Strasbourg
o 1922-1950, profesor la College de France
o 1912 Philippe II et la Franche-Comté, étude d'histoire politique, religieuse et sociale
o 1928 Un destin, Martin Luther
o 1942 Le problème de l'incroyance au XVI-e siècle: la religion de Rabelais
o 1953 Combats pour l'histoire
 Marc Bloch (1886-1944)
o 1919 profesor de istorie medie la Strasbourg
o 1936 profesor de istorie economică la Sorbona
o 1942 participă la micarea de Rezistență
o 16 iunie 1944 executat de ocupanții germani
o 1920 Rois et serfs, un chapitre d’histoire capétienne
o 1924 Les rois thaumaturges
o 1939-1940 La société féodale, 2 volume
o 1949 Aplogie pour l'histoire ou Métier d'historien
 Fernand Braudel (1902-1985)
o 1935-1937 profesor la Universitatea din Sao Paulo
o 1937 director de studii la Ecole Practique des Hautes Etudes din Paris
o Din 1950 profesor la College de France
o 1956-1968 director al revistei Annales
o 1949 La Méditeerranée et le monde méditerranéen à l'époque de Philippe II (1966 o
nouă ediție)
o 1967-1979 Civilisation matérielle et capitalisme
o 1987 Grammaire des civilisations
o 1969 Ecrits sur l'histoire
 Noua Istorie
o 1978 Jcques Le Goff și Pierre Nora, Fire de l’histoire, 3 noi direcții în studierea istoriei:
 Promovarea unei noi erudiții (o nouă concepție asupra documentului și un nou
tip de critică în care să se ținp cont de contextul producerii și de tipul
producătorului)
 Evoluția către o istorie totală și dezvoltarea de noi domenii (mentalități,
imaginar, istorie culturală)
 Privilegierea interdisciplinarității
 Criza Școlii de la Annales
o Criză identitară generată de diversitatea traiectoriilor individuale
o Criza paradigmelor care pornește chiar de la istoria totală
o Consecințe:
 Opțiunea pentru ”bucăți mici de istorie”, din care să se poată reconstitui
întregul
 Revenirea la grila cronologică
 Reântoarcerea la eveniment
 Noul eclectism istoriografic
o ”teorii” revizitate ale istoriei:
 Întoarcerea la politic
 Reabilitarea istoriei-narațiune și a evenimentului
 Istoria imediată
o O nouă istorie culturală (istoria mentalităților pusă în rezervă)
o Istoria orală și memoria
o Micro-istoria
o Istoria vieții private, a familiei și a sexualității
o Istoria femeilor
o Biografia, istoria prin biografie
 o Ego-istoria (1987 Essais d'ego-histoire sub direcția lui Pierre Nora)

NOUA ISTORIE (1960-1980)

 Istoriografia în prima jumătate a secolului al XX-lea

o Dilatarea câmpului de cercetare în istorie și extinderea dincolo de frontierele tradiționale
o Nașterea de noi discipline (exp: istorii ale științelor)
o Extinderea datorată dezvoltării arheologiei și a studiilor de preistorie
o Istoria economică și istoria socială captează atenția specialiștilor
o Apariția și dezvoltarea de noi discipline ale căror metode și instrumente de lucru vor fi
folosite și în istorie (sociologia, etnografia, antropologia)
o Istoria trecuse dincolo de obligația de a stabili fapte cu cea mai mare precizie
o Misiunea istoricului era de a degaja sensul și mecanismul evenimentelor, de a le clarifica
și de a le explica
o Devenea necesară contextualizarea cercetărilor de detaliu (situarea într-o imagine de
ansamblu)
 Metode și concepte
o Era nevoie de o nouă schemă pentru analiza și înțelegerea trecutului (rămânea de văzut
la ce criterii trebuia să se supună această nouă schemă )
o Noi concepte și noi paradigme: istoria problemă, istoria totală, fapt istoric/eveniment
istoric
o Renunțarea la istoria narațiune în manieră cronologică
o Timpii istoriei: durata lungă, timpul social, timpul imediat
o Redefinirea noțiunii de document
o Refuzul viziunii globale asupra istoriei, ceea ce nu înseamnă dispariția problemei sintezei
și a ideii de istorie universală
o ”criza” istoriei naționale și priviliegiera istoriilor regionale
o Accent pus-n acelașii timp-pe elementele care individualizează și pe cele care unifică
(fenomene economice, sociale, politice și culturale)
o Conceptualizarea studiilor asupra trecutului în funție de categorii și de paradigme
politice, sociale, economice, culturale și nu de divizări naționale și periodizări uneori
artificiale
o ”schema” de organizare a trecutului ajunge să fie o construcție intelectuală
 ”Noile” istorii-Asia, Africa, America Latină
o O nouă geopolitică
o Noi state naționale
o Istoricii din Asia, Africa și America Latină își impuneau viziunea asupra trecutului
o Istoria care jucase un rol fundamental în formarea statelor naționale în Europa
Occidentală își găsește locul și în noile construcții naționale născute ca urmare a
expansiunii Europei Occidentale
o ”Noua” istorie naționalî dincolo de granițele Europei/ istorie regională în Europa
Occidentală
o Istoria comparată ca soluție pentru a depăși divizările cronologice și naționale
o Interesul deopotrivă pentru liniile de partaj cât și pentru cele de ruptură
 O istorie fără frontiere
 o Problematică deschisă
o Concluzii deschise
o Recurs la metode și instrumente din alte științe sociale
o Asumarea subiectivității ca un prim pas spre obiectivitate
 Noua Istorie
o Sfârșitul anilor 60-anii 70-vârsta de aur a istoriografiei
o ”Noua Istorie” reprezintă victoria istoricilor în concilierea întrebărilor asupra
permanențelor metodologice și asupra subiectelor cu rezitență la schimbări și cu
necesitatea înnoirilor ca rezultat al impactului percepției diferențiate asupra duratei
o Program:
 1974-Jacques Le Goff și Pierre Nora (dir.) Fair de l'histoire (programul Noii Istorii)
 1978-Jacques Le Goff (dir.) Nouvelle Histoire (un fel de dicționar al doomeniilor)
 Noi perspective în Noua Istorie
o Descoperirea Celuilalt odată cu decolonizarea
o Alteritatea va relativiza europocentrismul
o Istoricii sunt tentați să analizeze și să privească lumea mai mult spațial decât temporal
o Această întoarcere de optică va favoriza discursul structuralist, antropologic și etnologic
o O altă privire asupra trecutului lumii occidentale, de această dată din perspectiva
structurilor profunde, cele care au dictat ritmurile lente și chiar rezistența la schimbare
o Odată cu influențele din etnologie, în alcătuirea noilor scheme de analize, se naște
interesul și pentru studierea tradițiilor din Occident
o Influențele din antropologie stimulrează interesul istoric pentru analizele asupra ”micilor
istorii” și actorilor lor (femei, marginali, imigranți etc.)
o Accentul pe specializare și proliferarea domeniilor de cercetare noi în câmpul istoriei,
domenii care vor progresa fiecare în propria direcție fără să se formuleze prea multe
întrebări în priința viitorului ansamblului
o Abandonul vastelor șantiere lansate de Braudel, spațiul vast de analiză și interesul
pentru economii, în favoarea ”istoriei socio-culturale”
 Program
o Promovarea unei noi erudiții prin rafinarea tehnicilor și a metodelor de lucru (noțiunea
de document este în primul rând vizată)
o Privilegierea interdisciplinarității
o O istorie totală axată pe analiza structurilor profunde
o Conceptul de structură a fost definit de fernand braudel:
 1958-Braudel publică în ultimul număr din Annales articolul ”La ongue duree” ca
răspuns la lucrarea lui Claud Levi-Strauss Anthropologie structurale
 Structură: ”o organizare”, ”o coerență”, ”raporturi stabile între realități”, un fel de
matrice pe care ”timpul o transformă lent”
 Societatea feudală este un exemplu de istoria structurală (conceptul se referă la
explicarea unei structuri sociale ample, exprimând toate legăturile dintre
compartimentele societății)
 Structuralismul
o Claud Levi-Strauss 1908-2009:
 Emitent reprezentant al antropologiei franceze, face demonstrația unui program
structuralist de forță care viza federalizarea științelor umaniste într-o ”nouă
știință a comunicării umane” care propune:
  Cercetarea invariabilelor în completarea analizei multiplelor varietăți
reperate
 Analiza structurilor inconștiente (invariabile) ale vieții sociale
o Lucrări:
 1949 Les structures élémentaires de la parenté
 1952 Race et Histoire
 1955 Tristes Tropiques
 1958 Anthropologie structurale
 1962 Pensée sauvage
 Noua istorie totală
o ”noua istorie” pune accentul pe istoria mentalităților, a reprezentărilor colecive, a
structurilor mentale ale societății
o Istoricii vizează în analizele lor decupaje spațiale restrânse, dar pe principiul ”duratei
lungi”
 Emmanuel Le Roy Ladurie (n.1929)
o Provine din Normandia, studiază la Caen și la Paris, profesor la Univ. din Montpellier,
apoi lucrează la EHESS
o 1973-1999-profesor de istoria civilizației moderne la College de France
o 1987-1994-administrator general al Bibliotecii Naționale a Franței
o Adept al ”noii istorii” în anii 1970, apropiat de Fernand Braudel
o Membru al Academiei Franceze
o În tinerețe aderă la Partidul Comunist Francez, iar în 1956 se retrage în semn de protest
față de invadarea Ungariei
o LUCRĂRI:
 Țăranii din Languedoc (1966)
 Istoria climatului după anul 1000 (1967)
 Teritoriul istoricului (1973, 1978)
 Montaillou, sat occitan de la 1294 la 1324 (1975)
 Istoria Franței urbane (1981)
 Montaillou, sat occitan e la 1294 la 1324
o Monografia multistratificată a satului Montaillou în perioada ereziei catare
o Erezia supraviețuiește până în secolul XIII în zonele montane izolate după eradicarea ei
în câmpiile din sudul Franței la jum.sec. XIII
o Lucrarea se bazează pe înregistrările tribunalului inchiziției condus de Jacques Fournier,
episcop de Pamiers (viitorul Benedict al XII-lea)
o Tribunalul a funcționat ntre 1318 și 1325 realizând 78 de interogatorii, 98 de dosare și
acuzând 114 săteni
o 5 vor fi arși pe rug, câțiva mor în închisoare, alții primesc pedepse mult mai ușoare
o Satul este situat în sudul Franței, în munții Pirinei, la mare altitudine
o Satul avea atunci 200-250 de locuitori
o Oamenii trăiau în familii extinse, ”domus”
o Unele familii sunt bogate, alții sunt mai săraci
o Ca ocupații, sunt cultivatori sau ciobani
o Familia cea mai înstărită este Clergue
o Figura centrală cărții este Pierre Clergue, preotul din Montaillou și șeful familiei
dominante
 o Fratele său, Bernard Clergue, se ocupa cu strângerea taxelor și avea atribuții
administrative în sat
o Deși preot, Pierre Clerge va fi dovedit că practica ritualuri religioase catare
o Va muri în închisoare
o Lucrarea oferă informații despre ciobani, transhumanță, viață cotidiană, gesturi, igienă,
prepararea hranei, salutul, păduchhii, obiceiurile religioase, moartea (adusă de foame,
boli, epidemii)
 Istoria mentalităților
o Domeniul caracteristic ilustrat de Noua Istorie
o Câmp de interes vast și eterogen, mentalitățile nu au făcut obiectul unei definiri sau
codificări riguroase (ceea ce i-a asigurat succesul prin infinitele posibilități de adaptare)
o Notiunea nu este proprie istoriei, ci a fost preluată din psihologie și din etnologie
o În istorie, conceptul este folosit pentru a explora psihicul uman prin studiul
comportamentelor, sensibilităților, reprezentărilor
o Adaptarea noțiunii în istorie are trei caracteristici
1. Prevalența analizelor ideilor și credințelor colective asupra celor individuale
2. Luarea în considerare în analiză deopotrivă a elementelor conștiente cât și a
celor inconștiente
3. Analiza structurilor generale prin raportul lor cu elementele individuale
(mentalități și mintal colectiv)
o Mentalitățile au fost pentru istoric cheia care explica și dădea coerență ansamblului
o Născut în Franța, domeniul va depăși granițele și se va multiplica în diferite versiuni și
practici
 Metode în istoria mentalităților
o Istoria mentalităților, chiar dacă are un set de metode comune, în diferitele versiuni și
practici oferă răspunsuri variate și uneori contradictorii
o Metodele din istoria socială transpuse în istoria mentalităților (aici se află o explicație
pentru succesul și limitele domeniului)
o Metodele statistice sunt privilegiate
o Mentalitățile privite ca o reflectare a socialului
o În unele cazuri, studiile se reduc la transcrierea evoluției reprezentărilor
o Analizele sunt pe durată lungă, nu fără a sesiza discontinuitățile
o Utilaj mintal-concept definit de Lucien Febvre
o Utilajul mintal al unei civilizații sau epoci istorice=ansamblul de categorii de percepție,
de conceptualizare, de expresie și de acțiune care structurează deopotrivă experiența
individuală cât și cea colectivă
 Maniere diferite de abordare a mentalităților
o Lucien Febvre, inspirat de psihologie, propune o istorie care replasează ideile și
comportamentele în sânul condițiilor sociale în care ele apar (nu în sens determinist)
o Ansamblul faptelor culturale ale unei epoci este una dintre componentele ”unei rețele
complicate și în transformare de fapte sociale”
o Reclamă o istorie a sentimentelor, o istorie a dragostei și a milei, a bucuriei și a cruzimii,
a morții și a fricii, dar cu precizarea că o astfel de istorie trebuie să fie integrată într-un
studiu global de istorie a civilizației
o Marc Bloch, inspirat de sociologia durkheimiană, se va preocupa de practicile colective,
simbolice, de reprezentările mentale non-conștiente ale diferitelor grupuri sau categorii
sociale
 o ”Regii Thaumaturgi”- Perpectiva este globală: într-o durată lungă și un spațiu vast (Franța
și Anglia) sunt analizate toate aspectele unei societăți, de la social la mintal, fără
înlăturarea politicului, pentru a ajunge să restituie credința colectivă în puterea
vindecătoare a regilor
 Robert Mandrou și Georges Duby
o Robert Mandrou și Georges Duby sunt considerați întemeietorii istoriei mentalităților
o 1968, Robert Mandrou publică o definiție a istoriei mentalităților în ”Encyclopedia
Universalis”: ”Istoria mentalităților își propune ca obiectiv reconstituirea
comportamentelor, a expresiilor și a tăcerilor care traduc concepții asupra lumii și
sensibilitățile colective: reprezentări și imagini, mituri și valori recunoscute sau acceptate
de către grupuri sau de către societate în ansamblul său și care constituie conținuturile
psihologiilor colective furnizează elementele fundamentale ale acestei cercetări”
o Demersul propus este de istorie socio-culturală a viziunilor și reprezentărilor asupra lumii
o Istoria mentalităților trebuie inclusă în istoria globală în care să se reconstituie
interacțiunile între economic, politic și cultural în evoluția fiecărui grup social
o 1956, Georges Duby organiza un seminar despre istoria mentalităților la universitatea
din Aix-en-Provence
o MENTALUL ARE PROPRIA TEMPORALITATE
o Aplică grila braudeliană a nivelurilor temporale:
 La SUPRAFAȚĂ, emoțiile de moment, rapide, fulgerante, urmate de
 STRUCTURILE MENTALE MAI STABILE în care intră evoluțiile comportamentelor și
credințelor la care subscriu grupuri sociale determinate
 În DURATA LUNGĂ, cadrele mentale cele mai rezistente la schimbare
(moștenirea culturală, sistemele de credință și valori)
o Munca istoricului constă într-o confruntare continuă a diferitelor temporalități și în
punerea în evidență a decalajelor și a discontinuităților între realitatea socială și
reprezentarea ideologică, care nu evoluează într-o sincronie perfectă
o Mentalitățile și ideologiile nu pot fi înțelese decât în raport cu economicul, politicul și
socialul
 Georges Duby (1919-1996)
o Specialist în istoria medievală a Franței
o Reprezentant al Școlii de la Annales
o Uneori este prezentat ca fiind din a 2-a generație, în general din a 3-a
o Profesor la universitățile din Lyon, Besancon, Aix-en-Provence
o Profesor la College de France, membru al Academiei franceze
o LUCRĂRI:
 Anul 1000 (1974)
 Vremea catedralelor (1976)
 Cele trei ordine: imaginarul feudalismului (1978)
 Cavalerul, femeia și preotul: căsătoria în Franța feudală (1981)
 Coord: Istoria vieții private (1985)
 Istoria Franței rurale (1976)
 Jacques Le Goff (1924-2014)
o Mentalitățile se integrează în istoria totală, ocupând un loc într-o totalitate istorică care
acoperă civilizația materială și culturală
o Istoria mentalităților se plasează la întâlnirea între durata lungă și imediat, între
inconștient și intenționat, între individ și colectiv
 o Istoria mentalităților trebuie să fie sensibilă la permanențe, la fenomene arheo-
psihologice mai mult decât la vaste construcții raționale
o Istoricul mentalităților lucrează asupra ritualurilor, cuvântului obișnuit mai mult decât
asupra discursurilor elaborate
o A explorat antropologia istorică inspirat de modelul ”regii taumaturgi”
o Medievist francez, a fost influențat de Marc Bloch, specializări la Praga și Roma
o 1972-1977/ director al Ecole des Hautes Etudes en Science Sociale
o Predecesorul său a fost Braudel
o Autor a zeci de lucrări istorice:
 Intelectualii în Evul Mediu (1957)
 Pentru un alt Ev Mediu (1977)
 Noua Istorie (1978)
 Nașterea Purgatoriului (1981)
 Imaginarul medieval (1985)
 Punga și viața (1986)
 Sec. XIII: apogeul creștinismului (1992)
 Omul medieval (1994)
 Sf. Ludovic (1995)
 Michel Vovelle (1933)
o Studiază analiza mentalităților ca parte a istoriei totale
o Accent pe analizele la nivelul articulațiilor între diacronie și sincronie
o Îl intereseazză fazele de criză, mutațiile sociale cele mai radicale, mișcările cele mai
profunde, trecerea de la un mintal la altul în cadrul aceleiași societăți
o A studiat mentalitățile revoluționare și atitudinea omului în fața morții
o Subliniază diferența între mentalități și ideologii
o Mentalitățile sunt un concept mai larg decât cel de ideologie (universul mintal conține în
sine ideologicul) pentru că ele integrează ceea ce nu a fost formulat, ceea ce rămâne
aparent nesemnificativ, la nivelul motivațiilor inconștiente
o LUCRĂRI:
 1983: Moartea și Occidentul de la 1300 până în zilele noastre
 1986: Mentalitatea revoluționară: societate și mentalități în timpul revoluției
franceze
 1996: Omul Luminilor
 Philippe Aries (1914-1984)
o Spre deosebire de toți ceilalți, provine dintr-o familie cu tradiții politice de dreapta,
catolice, regaliste, tradiționaliste
o Abordează teme specifice școlii de la Annales, dar nu se integrează în grupul de istorici
asociați școlii
o Nu reușește să obțină finalizarea studiilor în istorie, va intra în administrație
o Deși face multe inovații fundamentale în istorie, va rămâne mult timp un istoric pentru
care activitatea științifică se concentrează în timpul liber
o Va evalua paralel cu grupul din jurul revistei Annales, laic, republican, dominat de
Braudel și interesat de istoria economică
o În afară de istoria mentalităților, este interesat de folosirea statisticii și de demografia
istorică, fiind printre pionierii acestui domeniu
o Studiază atitudinea francezilor în fața morții și a vieții în sec. XVII-XIX, precum și istoria
practicilor contraceptive
 o La începutul carierei, în anii 1950, succesul său va fi redus
o În 1960 publică ”copilăria și viața familială sub Vechiul Regim”, carte ce va avea un mare
succes în SUA
o Analizează mentalitatea diferitelor epoci istorice referitoare la copilărie
o Arată că lumea medievală nuînțelegea și nu cunoștea sentimentul copilăriei în sens
modern
o Copiii se confundă cu adulții într-o epocă în care mortalitatea infantilă este foarte
ridicată
o Atașamentul părinților față de copii apare oată cu controlul nașterilor, scăderea
fecundității și a numărului de copii, în sec. al XVIII-lea
o Este o mare schimbare a mentalităților, o ruptură față de vechile tradiții
o În 1977 se integrează la EHESS, deși avea deja o vârstă înaintată
o În acelașii an publică ”Omul în fața morții”
o În epocile vechi, moartea era aproape de om, era familială și nu genera emoții
o Ea era mereu lângă oameni și făcea parte din viață
o Se murea ușor, iar moartea nu era ceva extraordinar
o În epoca modernă moartea a devenit ceva extraordinar, este privită ca o ruptură și nu
mai face parte din viață
o Oamenii nu mai sunt obișnuiți cu moartea și o țin la distanță cât mai mare
o În 1983 apare o altă lucrare, ”Imaginea omului în fața morții”
o Ultima lucrare majoră a fost coordonarea, alături de Georges Duby a ”Istoriei vieții
private”
o Aries a murit înainte de finalizarea proiectului
o Este considerat unul dintre autorii clasici în domeniul istoriei mentalităților
 Istoria imaginarului
o Domeniu dezvoltat în ultima parte a secolului al XX-lea
o Considerat a fi fost dezvoltat ca să înlocuiască mentalitățile
o Cercetările care vizează imaginarul sunt prezente în antropologie, psihologie, filosofie,
literatura…
o Nici cercetarea științifică și nici proiectele politice nu au scăpat abordării din perspectiva
imaginarului
o Drumul imaginarului nu a fost unul simplu până a ajuns să se impună
o 1978-Evelyne Pathlagen definește conceptul în studiul ”Istoria imaginarului” din La
Novelle Histoire (dir. Jacques Le Goff)
o ”domeniul imaginarului este construit din nsamblul reprezentărilor care depășesc limita
impusă de constatările expperienței și de înlănțuirile deductive atuorizate de aceasta”
o Unde este frontiera între real și imaginar?
 Lucian Boia-Pentru o istorie a imaginarului
o Propune conceptul de ARHETIPURI (”o schemă de organizare, o matriță în care materia
se schimbă, dar în care rămân contururile”) pentru studiul istoric al imaginilor
o 8 structuri arhetipale:
 Conștiința unei realități transcendente
 Dublul, moartea și viața de apoi
 Alteritatea
 Unitatea
 Actualizarea originilor
  Descifrarea viitorului
 Evadarea, consecința refuzului condiției umane
 Lupta și complementaritatea contrariilor
 Surse pentru istoria mentalităților și istoria imaginarului
o Documentele de arhivă (ca raport între evenimenti și reprezentarea sa), produs al unui
timp, culturi, personalități, care trece printr-o grilă mentală și ideologică
o Textele literare
o Imaginile materiale (de la hărți, picturi, fotografii la benzi desenate)
o Cinematograful
o Arhitectura

TURNURA CRITICĂ (1980-1990)

 Criza istoriei?
o Criză identitară?
o Criza practicilor metodologice?
o ”timpul incertitudinilor”
o ”anarhie epistemologică”
o ”criza inteligibilității istorice”
o ”obsesia memoriei”
o ”turnură critică”
 Criză și/sau recompoziție
o 1996-Géerald Noriel folosește sintagma ”criza istoriei” cu referire la istoriografia scrisă
de istoricii grupați în jurul revistei Annales
o Este mai mult vorba de o recompoziție a temelor și a metodelor de lucru având drept
scop reafirmarea cu mai multă putere a unor proiecte istoriografice:
 Noua istorie politică/istoria timpului prezent, noua istorie socială, istoria
culturală
 O nouă funcție socială pentru istorie în jurul temelor memorie și identitate
 O practică rezonabilă a interdisciplinarității
 Alte reflexii epistemologice în jurul vechilor probleme: obiectivitate, adevăr, un
regim propriu de cunoaștere pentru istorie
 Radicalizarea criticilor la adresa modelului Annales
o 1979, la aniversarea a 50 de ani de la apariția revistei, un număr este dedicat analizei
mișcării istoriografice
o Jacques Revel și André Burguière contestă ideea că în jurul revistei s-ar fi născut o școală
unificată și pledează pentru mișcare, rețea, sensibilitate și pentru existența a mai multor
paradigme succesive
o 1983, Hervé Coutau-Bégarie, ”Fenomenul Noua Istorie. Strategia și ideologia noilor
istorici”
o Annales a reprezentat o ”strategie de câștigare a puterii intelectuale” în universități, în
edituri, în media
o 1987, François Dosse, ”Istoria în firimituri. De la Annales la Noua Istorie”
 o În tonalitate marxistă analizează aspectele instituționale, tactica de hegemonie
înscriindu-le în contexte politice și sociae succesive
o Pledoarie pentru întoarcerea la eveniment
o Cartea a fost foarte criticată
o Sintagma ”histoire en miette” face carieră
 Declinul Annales
o Două texte apărute la începutul anilor 80 au jucat rolul declanșator al declinului punând
sub semnul întrebării modelul istoriografic Annales
o 1979, Larence Stone, ”Reîntoarcerea la narațiune sau reflexii asupra noii vechi istorii” în
”Past and Present” (1980, publicat în franceză în revista ”Le Débat”)
o 1979, Carlo Ginzburg, ”Semne, urme, piste. Rădăcinile unei paradigme de indice”
(publicat în franceză tot 1980, în aceeași revistă)
o Ambele texte pun sub semnul întrebării modelul de cunoaștere în istorie mult inspirat de
științele naturii
o Problema narațiunii devine centrul polemicilor și argumentul pentru contestarea
modelului epistemologic
 Noua istorie în discuție
o Respingerea politicului/reîntoarcerea la politic
o Reabilitarea evenimentului
o Durata lungă pusă în discuție din perspectiva analizelor asupra schimbărilor imediate în
plan social
o Cantitativul contestat pentru ca a dat prioritate studiului structurilor și a încercat
încadrarea în decupaje preexistente
o Reabilitarea individului
o Reabilitarea dimensiunii interpretative a istoriei prin luarea în considerare a anumitor
elemente metodologice din antropologie (complementaritatea analizelor micro și
macro)
o Renunțarea la interdisciplinaritatea sălbatică
 Reîntoarcerea la Narațiune
o Curentul apare de la începutul anilor 70 în spațiul anglo-saxon și în Franța în anii 80
o Hayden White
o 1973-Metaistorie. Imaginația istorică în secolul al XIX-lea în Europa
o Punesub semnul întrebării ruptura între istorie și ficțiune
o Istoria este văzută ca artificiu literar și narațiunea istorică-ficțiune verbală
o Michel Focault-Arheologia cunoașterii și Ordinea discursului
o Istoria ca discurs
o Paul Veyne-Cum se scrie istoria
o Istoria nu este știință, ci un roman adevărat, o simplă desciere (”o intrigă, un amestec
foarte uman și foarte puțin științific de cauze materiale, de sfârșituri și de hazarduri”)
o Michel de Certeau- Scrierea Istoriei
o Istoria-un ”discurs care scoate la iveală între narativitate/poveste și Eu cel care
interoghează trecutul”
o 1975, definește istoria ca o combinație de loc social, practici științifice și scriere
o Paul Ricceur, Timp și narațiune
o Istoria ca poveste în timp
 O altă istorie socială-modelul italian și cel german
 o Micro-istoria italiană
o Carlo Ginzburg-Brânza și viermii
o Giovanni Levi
o Accent pe:
 Raporturi istorice în contexte reale bine definite și nu doar pe structuri politice și
economice
 Interes pentru analiza grupurilor sociale și a indivizilor (micro-istorie și macro-
istorie)
o Metodologic, ruptura era marcată de două întrebări:
 Pot fi considerați actorii sociali subiecte active ale istoriei?
 Pot fi folosite categoriile predeterminate în analiza grupurilor sociale?
o Altagsgeschichte-curent al anilor 80
o Propun o istorie a cotidianului care rupe cu istoria socială de procese sociale globale și
de structuri
o Privilegiate analizele asupra cotidianului și asupra oamenilor obișnuiți
o Alf Ludtke, Istoria cotidianului, 1989
 Edward Palmer Thmpson (1924-1993)
o Istoric al claselor sociale, unul dintre cei mai citați și comentați în anii 1980 și 1990
o În tinerețe a fost membru al Partidului Comunist, pe care îl părăsește în 1956, după
evenimentele din Ungaria
o Lucrarea sa cea mai cunoscută a fost Formarea clasei muncitorești din Anglia (între 1780
și 1850) (1963)
o A susținut că istoria socială trebuie să asocieze metode și discipline diverse: economie,
științe sociale, psihologie individuală și colectivă, critica literară
 Peter Laslett (1915-2001)
o Fondator al Grupului de la Cambridge de studiu a demografiei istorice(1962)
o A inițiat un mare număr de studii referitoare la populție folosind metodele cantitative
franceze: registrele parohiale, ”familiile reconstituite” pentru studierea
comportamentelor familiale
o Lumea pe care am pierdut-o: Anglia înainte de epoca industrială (1965) este o lucrare
care descrie societatea preindustrială
o Considera că nu se poate vorbi de clase sociale în epoca analizată, în lipsa unei conștiințe
de clasă nefiind suficient rangul social și interesul material (așa cum considerau istoricii
sovietici)
 Paul Thomson (1935)
o Inițiator al studiilor de istorie orală, editor al revistei Oral History, fondată în 1971
o Inspirată din metodele sociologice, istoria orală aduce mărturia umană alături de
document ca sursă principală pentru istoric
o Înregistrările sale s-au concentrat asupra perioadei anterioare anului 1918
o Lucrarea de referință: Edwardienii (1975)
o Consideră că istoria orală dă șansa celor săraci, puțin educați, analfabeților să intre în
istorie fără ca imaginea lor să fie ”filtrată” de cei din categoriile sociale favorizate
 Paul Slack (1943)
o Istoric al mediului urban specializat în istoria Angliei în sec. XVI-XVII
o Opera sa principală: Impactul ciumei în Anglia în epoca Tudroilor și Stuartilor (1985)
o Este preocupat de momentele limită traversate de societăți, care pun în evidență
tensiunile sociale și mentalitățile
 o A dat o direcție importantă în istoriografia britanică modernă, studierea bolilor și a
morții
o Opera sa este în strânsă legătură cu demografia istorică și cu istoria urbană
 Istoria economică
o Apare în anii 1960 în facultățile de economie și nu în cele de istorie
o Se bazează pe modele matematice sofisticate, progresul acestei istorii fiind paralel cu cel
al informaticii
o Studiază serii de cifre statistice pentru a identifica factorii creșterii economice
o Nivelul estrem de înal al cunoștințelor de matematică necesar pentru aceste studii
limitează implicarea istoricilor, care consideră astfel de calcule mult prea abstracte
o La sfârșitul anilor 19950 au apărut primele lucrări de acest fel dedicate roolului
sclavagismului în economia din sudul SUA
o În anii 1960 metoda s-a dezvoltat rapid, ea fiind recunoscută internațional înn 1993,
când doi dintre precursorii acestei ”noi istorii economice”, Robert Fogel (1926-2013) și
Douglass North (1920-2015) au câștigat Premiul Nobel pentru economie
o Noua istorie economică, a fost denumită econometrica istorică
o Ea a intrat și pe tărâmul istoriei contrafactuale încercând să explice aportul fiecărui
factor al creșterii economice și studiind ce s-ar fi întâmplat în absența acelui factor
o Sunt clasice lucrările referitoare la impactul construirii căilor ferate asupra economiei
americane:
 Albert Fishlow-Căile ferate americane și transformarea economiei antebelice
(1965)
 Robert Fogel-Căile ferate și creșterea ecnomiei americane: studii de istorie
econometrică (1964)

ISTORIE, MEMORIE, ORALITATE-AFRICA

 Context
o O nouă geopolitică, constituirea statelor naținoale după încheierea procesului de
decolonizare (1960-1970)
o descoperirea Celuilalt odată cu decolonizarea
o Alteritatea va relativiza europocentrismul
o Isotria comparată – soluție pentru a depăși divizările cronologice și naționale
o Interesul deopostrivă pentru liniile de partaj și pentru cele de ruptură
o „Nouă” Istorie națională dincolo de granițele Europei / Istorie regională în Europa
Occidentală
o Vocile intelectualilor din Asia, Africa și America Latină se fac auzite în peisajul cultural
o Istoria care jucase un rol fundamental în formarea statelor naționale în Europa
Occidentală și își găsește locul și în noile construcții naționale
o Istoricii sunt tentați să analizeze și să privească lumea mai mult spațial decât temporal
o Această întoarcere de optică va favoriza discursul structuralist, antropologic și etnologic
o O altă privire asupra trecutului lumii occidentale, de această dată din perspectiva
structurilor profunde, cele care au dictat ritmurile lente și chiar rezistența la schimbare
 o O dată cu influențele din etnologie, în alcătuirea noilor scheme de analize, se naște
interesul și pentru studierea tradițiilor din Occident
o Influențele din antropologie stimulează interesul istoricului pentru analizele asupra
micilor istorii și actorilor lor (femei, marginali, imigranți etc.)
o Accentul pe specializare și proliferarea domeniilor de cercetare noi în câmpul istoriei,
domenii care vor progresa fiecare în propria direcție fără să se formuleze prea multe
întrebări în privința viitorului ansamblului
o Mărturiile orale și memoria își câștigă statutul de surse
o 1965- 1968, istoria orală se dezvoltă în Europa
o Anii 80 istoria orală se banalizează prin instituționalizare
o Anii 90 întrebări asupra metodei din perspectivă post-modernă
 O istorie pentru Africa
o Etnografia oferă informații pentru studierea popoarelor din Africa
o Sursele sunt observațiile călătorilor, militarilor, misionarilor
o Misiuni cu caracter etnografic
o 1931- 1933 Misiunea Dakar- Djibouti condusă de Marcel Griole și Michel Lewis
o Secolul al XVI-lea se nasc cabinetele de curiozități (naturalia, artificialia, exotica) de la
care moștenesc muzeele
o Franța
 1878 Muzeul Trocadero
 1938 Musee de l’Homme
 1960 Musee National des Arts d’Afrique
o Prima jumătate a secolului XX – Expozițiile universale „aduc” Africa în Europa (familii din
Africa „expuse” în habitatul tradițional)
 Istorie, memorie, oralitate în Africa
o Societăți fără istorie (concept de secol XIX) / societăți fără istoriografie (istorie scrisă)
o Ani 50-60, primele lucrări de istorie orală care au ca subiect comunitățile din Africa
o Tradiția orală permite construirea memoriei istorice și conservarea patrimoniului
o Mit, epopee, poveste, cântecele moderne – documente pentru interogarea trecutului
o Cum sunt elaborate, conservate, transmise?
 Miturile tratează originile îndepărtate ale lumii și ale credințelor și/sau fundarea
dinastiei și a cetății
 Epopeea, gen înscris în temporalitate, informează asupra instituțiilor politice și
asupra structurilor sociale (fondarea imperiilor, războaiele, comerțul cu sclavi,
venirea europenilor, nașterea elitelor politice și religioase)
 Poveștile (caracter popular) transmit informații despre problemele comunităților
locale
 Cântecele moderne sunt secvențe de istorie a etniilor incluzând chiar genealogii
(Youssou Ndour, Baaba Maal)
 Metodologia utilizării
o Cine le transmite?
 Naratori autorizați – au acest statut persoanele vârstnice, instruite și al căror
statut în comunitate le justifică rolul (cunoașterea trecutului)
 Naratori instituționalizați – grioși (Africa de Vest), biru (Rwanda), azmani
(Etiopia)
 Grup profesional situat pe scara socială la bază, dar bucurându-se de
respect datorită talentului și cunoștințelor
  Statut inferior, venituri mici, libertatea cuvântului
 Păstrătorii memoriei comunității, a istoriei, genealogiilor, regulilor
comunității (Mali – „când un griot moare, arde o bibliotecă”)
 Stăpânii incontestabili ai cuvintelor și ai muzicii
o Cum transmit?
 Metoda: preiau informația, repere istorice, genealogii, acte eroice, și o rezumă în
formule care să poată fi ușor memorate
 La miezul poveștii se adaugă secvențe comandate sau informații legate de
evoluția societății
o Cum pot fi folosite informațiile?
 Trebuie citite nu doar în căutare de informații despre epoca care se povestește,
ci și prin raportate la epoca în care sunt transmise
 Trebuie ținut cont de poziția socială a naratorului și de preocupările lui
 Trebuie cunoscut publicul – se păstează o anumită schemă, dar evenimentul
povestit de doi naratori este prezentat diferit în funcție de cel care ascultă
 În cazul griotului modern, care folosește radio și televizorul, se optează pentru
sublinierea valorilor comune, exaltarea eroilor pe care îi celebrează diferitele
entități, valorilor naționale (promotori ai ideologiei naționale)
 Memoria
o Fără scriere, memoria este săracă, fragilă, confuză
o Săracă
 Pentru că depinde doar de capacitatea individului de a păstra
 În comunitățile izolate evenimentele sunt puține
 Imaginarul este invitat să completeze
o Fragilă
 Este supusă capriciilor politicului („uitări” impuse sau autocenzură)
o Confuză
 Pentru că memoria este:
 Limitată – transmite un anumit mesaj și amestă informațiile cu date din
prezent
 Se uzează (informația coboară foarte rar mai departe de 3 secole și
transmițătorii ei uită)
 Raportul istorie – memorie – identitate
o Istoria memoriei (o fațetă a istoriei timpului prezent) – subiect de studiu ca rezultat al
diversificărilor și al evoluției istoriei mentalităților
o NU memoria ca sursă pentru istorie, ci memoria ÎN istorie
o Anii 80 – 90, spațiul francez a fost invadat de practicile memoriale („timpul rădăcinilor”,
moda genealogiilor, mania comemorărilor, obsesia de a păstra tot, multiplicarea
muzeelor)
o 1984-1933 Pierre Nora (dir.) Les Lieux de memoire
o În țările foste comuniste, memoria este interogată pentru a rectifica istoria
o În țările din Africa, memoria este istorie sau memoria ca istorie
o Memorii controversate
o Locuri ale memoriei
o Memoriale
 Locuri ale memoriei
 o Conceptul definit de Pierre Nora pentru a inventaria ceea ce (poli/„locuri”) în istoria
Franței a marcat în așa măsură spiritele încât a reunit membrii comunității în jurul unei
memorii naționale articulată progresiv și recunoscută (în final) ca atare.
o Locuri ale memoriei = embleme, monumente, sărbători, personalități, situri
o Tot ceea ce prin trecerea timpului și/sau prin dorința oamenilor au fost încărcate cu
semnificații și au făcut obiectul voinței de învestire memorială
o Doulaye Konaté a supus analizei câteva „toposuri concrete și discursive considerate a fi
devenit puncte focale cu puter se a organiza în jurul lor memoriile și de a da naștere unui
trecut național și continental comun și unei culturi colective cu potențe de a se
înrădăcina în conștiința africanilor”
o Exemple:
 Parcul de monumete și statui de la Bamako: loc al memoriei naționale
 Griotul pentru societățile vest africane
 NU spus de Guineea în 2 octombrie ca semnificativ în ascensiunea politică și
cheie în articularea identității naționale
 Africa: Identități multiple și mozaic de memorii
o Memorii individuale, memorii ale grupurilor, memorii ale comunităților, memorii ale
minorităților
o Memorii pre-coloniale
o Memorii juxtapuse (perioada colonială), memoriile minoritarilorm memoriile
imigranților (africani în Europa)
o Memorie națională care se naște deodată cu statul națiune
o Memorii alternative, cele care pun sub semnul întrebării memoria națională (cea
controlată și cea cosmetizată)
o Memorii controversate
 Identități multiple
o Identitate – un ansamblu de caracteristici ce permit (care judecă) definirea unui indivi,
unui grup, unei societăți
o Referințele sunt: materiale, fizice, istorice, culturale, psiho-sociale
o Identitate individuală, comunitară, socială
o Identitate atribuită, prescrisă, dinamică
o Identitate culturală definită ca mod de viață, valori, tradiții, credințe, drepturi
fundamentale
o Identitatea de sine
o Identitatea pentru Celălalt
o Identitatea construită de Celălalt
 Istoriografia africană
o Anii 60 70 deopotrivă în Europa și în Africa se manifestă interes pentru studierea
trecutului continentului
o Studii de africanistică – Istorici africaniști:
 Catherine Coquery-Vidrovich (Paris VII)
 Philip Curtin (Hopkins University)
 Jan Vansina (Wisconsin, Madison)
o Istoria africii scrisă din interior (istorie africană)
 Școlile de la Dakar (Senegal), Ibadan (Nigeria), Dar es Salam (Tanzania)
  Au devenit centre autonome de învâțământ și cercetare în care s-au format noile
generații de istorici și de profesori de istorie de pe continenr și s-a impus un alt
punct de vedere în istoriografie, cel african
 Obiectivele și opțiunile metodologice au adus laolaltă istoricii americani,
europeni și africani
 Particularități ale istoriografiei africane
o Scrierea istoriei Africii după al doilea război mondial a fost deopotrivă un act politic și
unul științific
o Probleme epistemologice:
 Care istorie?
 Accent pe tradiție și pe valorile continentului – o istoriografie
recuperatoare
 Istorie prinsă între exigențele grupurilor etnice, comunităților, statului
națiune, pan-africanismului
 Istorie colonială/istorie africană
 Integrarea istoriografiei produsă în perioada colonială
 Decelarea adevărului de fals și de ideologic în istoriografia colonială
 Istorie pan-africană
o Din anii 60 au început să se impună proiectele unei istoriografii pan-africane
o 1972- Dakar, Congresul de constituire a Asociației Istoricilor Africani
o Obiectiv: scrierea unei „istorii decolonizate” și impunerea ei în construcția națională
o 1975 – al doilea congres în Camerun
o 2001 – Bamako – al treilea congres cu tema – Istoricii africani și mondializarea
o 2007 – Adis-Abeba – al patrulea congres cu tema – Societăți, State și identități în istoria
africană
o CODESRIA- Congresul african pentru cercetare și dezvoltare
 Sediul: Dakar
 organizație a istoricilor implantată mai ales în țările francofone
 Obiectiv: dezvoltare cercetărilor interdisciplinare
 Finanțare cercetărilor în echipă
 Subvenții pentru publicarea tezelor de doctorat
 Două curente în istoriografia africană imediat după 1960
o Istorici preocupați de publicare de texte prin care să explice originile civilizațiilor africane
și integrării continentului în schimburile politice economice și culturale mondiale (prin
Sahara, Atlantic și Oceanul Indian) – un răspuns la negarea istoricității africanilor
promovat prin ideologia colonială
o Istorici preocpuați de a demonstra anterioritatea civilizațiilor africane – „legenda aurită”
a originilor africane a civilizației faraonilor
 Surse
o Manuscrise arabe
o Informații oferite de călători europeni
o Mituri, epopei, legende și povești – memoria transmisă prin intermediul persoanelor
specializate
o Arhive din perioada colonială
o Arheologia
 Școala de la Dakar
o Fondatori: Abdoulaye Ly și Cheikh Anta Diop
 o Inițial infleunța lor asupra studenților de la Universitatea din Dakar a fost restrânsă
o Prorgrama Universității de la Dakar era cea de la Ecole des Haute Etudes de la Paris
o Profesori francezi predau o istorie a legăturilor cu Europa (Franța în particular)și se
ocupau foarte puțin de analiza societăților tradiționale africane
o Se impun după 1980
o 1955 Abdoulaye Ly susține la Bordeaux o teză de doctorat despre evoluția comerțului
francez în Africa Neagră în ultimul sfert al secolului al XVII-lea (despre Compania
Senegalului 1673-1696)
o 1957 Cheikh Anta Diop susține la Sorbona o teză de egiptologie pe care o va publica cu
titlul Nation nègres et cultures (Națiuni negre și culturi)
o Boubakar Barry este cel care curpinde producțiile istoriografice senegaleze în sintagma
Școala de la Dakar
 Dificultăți majore
o Prima generație a Școlii de la Dakar s-a confruntat cu trei probleme majore
 reintroducerea Africii în câmpul istoricitîții folosind metodele academice de
scriere a istoriei după modelul europocentric admis ca referent universal
 noua istorie trebuia să fie cea a africanilor
 obiectivul politic în scrierea noii istorii (istoria trebuie să ofere mișcării
naționaliste legimitiatea)
 Cheikh Anta Diop (1923- 1986)
o Literat, antropolog, istoric
o Teza de doctorat susținută la Sorbona în literatură
o Oferă exemplul de cum se combină imperativele naționale și continentare în
construcțiile identitare după decolonizare
o Istoria pusă în slujba naționalismului și a continentalului
o Opera este o pledoarie în favoarea vechimii și a bogăției istoriei continentului
o 1954, Nation nègres et cultures, pledoarie pentru originile negro-africane ale civilizației
egiptene
o 1960 Afrique Noire precoloniale, demonstrează legăturile între Egiptul antic și regatele
africane și analizează fundamentele economice și culturale ale unui stat african
o 1967, Anteriorite des civilisations negres, cu argumente arheologice demonstrează că
leagănul civilizației este Africa
o De numele lui sunt legate teoriile identității culturale colective, spațiilor istorie
omogene, Renașterea Africană
 Teme actuale
o Abdoulaye Bathily, Mamadou Diouf, Rokaya Fall
o studiază perioadele comerțului cu sclavi (un fenomen impus Africii și Africanilor)
o Analiza asupra factorilor externi (comerț cu sclavi, Islam, colonizare) a condus la
accentuarea analizelor asupra societăților, claselor, statelor, indivizilor prin raportare la
dinamica mondială
o Studii asupra perioadei coloniale din perspectiva memoriilor antagoniste
o Apelul la arheologie și la memorie/oralitate în noile abordări
 Concluzii
o Spații „fără istorie” versus Europa „marilor civilizații” – doi poli acceptați în prima parte a
secolului XX de toți, de la omul de rând, la manuale și la Universitate
o În anii 50- 60 Africa intră în forță în câmpul de interes al istoricilor odată cu modificarea
raporturilor colonizator/colonizat
 o Două perspective asupra istoriei continentului:
 Perspectiva Europei – constituire centrelor de studii africane în universități
 Perspeciva africii – istoria din interior scrisă de africani
o Surse:
 Manuscrise arabe
 Relatări de călătorie
 Arheologie
 Memoria și oralitatea
 Muzica și dansul
 Metodologia surselor orale
o Critica surselor orale:
1. una „textuală” – judecarea gradelor de fidelitate a transmiterii informației
2. critica „sociologică” – funcția memoriei (estetică, apologetică, ideologică,
politică, jurisprudență)
3. critice „cultură” – valori, judecăți morale, categorii conceptuale
 eauhea
o Problema cronologiei:
 juxtapuneri temporale: timp mitic, trectu îndepărtat, timp prezent, timp istoric
în continuitate sau în bucăți coerente
 Discontinuități temporale, proiecții ale prezentului în trectu (exemplu:
genealogiile suveranilor)
 Informația orală este inegală în varietatea de informații pe care o transmit.

NOUA ISTORIE POLITICĂ

-1971, Jacques Le Goff pornind de la noțiunea de putere pleda pentru o antropologie politică (cercetare
a simbolurilor și simbolisticii politice după modelul ”Regii taumaturgi”)

-1974, Pierre Nora în studiul publicat în Faire de l'histoire peropunea întoarcerea la eveniment
(evenimentul mediatizat, altul decât evenimentul în sens tradițional)

-1978- ”Istoria timpului prezent”-o nouă direcție de cercetare la EHESS-sub direcția lui Réne Rémond și
reunind istoricii care constituiseră grupul proiectului ”Noua istorie politică”

-1984, revista Secolul XX se pretinde ”atentă la problemele majore ale politicului și ideologiei”

-1988, în lucrarea sa ”Pentru o istorie politică” (dir. Réne Rémond), două studii considerate program- ”O
istorie a prezentului” și ”Despre politic”-ppledează pentru întoarcerea la istoria politică, dar nu ca
revanșa a tendințelor conservatoare

-NU evenimențială, anecdoticp, subiectivă și individualistă (cum consideraseră istoricii de la Annales

vechea istorie politică)

-NU eveniment în sens tradițional-noțiunea de eveniment mediatizat

-1998-”Axe și metode ale istoriei politice” (dir. Serge Berstein și Pierre Milza), actele colocviului
metodologic, mărturie a diversității de perioade abordate și de formule metodologice utilizate

 Factori care au determinat interesul pentru istoria politică

o FACTORI EXTERNI:
 Importanța relațiilor internaționale
 Experiența WW2
 Personalități excepționale
 Criza economiei liberale
 Importanța politicilor publice
 Rafinarea comportamentelor statului
 Contactul cu alte discipline: sociologia, dreptul, științele politice
o FACTORI INTERNI:
 Ruptura cu determinismul socio-economic
 Politicul redefinit ca ”loc al gestionării societății globale”
 Istoria politică-istoria totală
o Politicul definit ca nivelul complex care le înglobează pe toate celelalte (economic, social,
mental) și care revendică toate palierele temporale
o Redefinirea conceptului înseamnă că istoria politică poate utiliza toate metodele
consacrate (cantitative, lingvistice etc.) și integrează istoria economică și istoria socială
o Noțiuni privilegiate: rețea, mediu, generație, cultură politică (prezentată ca fiind cea care
concentrează noutatea istoriei politice recente)
o Cultura politică=”ansamblul de reprezentări care sudează un grup uman” și ”puternic
revelator al ethosului unei națiuni și geniul unui popor” (glisează spre reprezentări și
spre istoria culturală de la care se reclamă)
o Subiecte: opinii politice, memorie, imaginarii sociale, sensibilități politice, orizonturi
ideologice
 Istoria timpului prezent
o 1978-actul de naștere-înființarea laboratorului în cadrul CNRS condus până n 1991 de
François Bédarida
o Două proocări care au însemnat și legitimarea științifică:
 Imposibilitatea consultării arhivelor recente
 Obiectivitatea inaccesibilă datorită imposibilității reculului
o Ambele depășite prin:
 Existența surselor alternative arhivelor publice (arhive private, de partide,
sindicate, asociații, presă, dezbateri publice, sondaje de opinie, mărturii orale)
 Certitudinea că reculul nu garantează obiectivitatea ( exp: revoluția franceză și
pasiunile pe care încă le suscită)
 Apartenența la timpul cercetat îi ușurează cercetătorului înțelegerea
mentalităților
 Probleme metodologice
o Secvența istorică acoperită (viața unui individ, frontierea între „actualitate” și
„moment”?)
o Metoda de folosire a surselor orale
o Istoricul confruntat cu analiza „procesului istoric neterminat” (lasă loc de supoziții)
o Istoria timpului prezent se deplasează odată cu dispariția mărturiilor și cu închiderea
proceselor în curs
 o Soluția?
 Alegerea unui „eveniment matrice” care să marcheze limitele
 Istoria conceptuală a politicului
o Rezultatul abordării problematicilor politicului din perspectivă istorică, filosofică și
antropologică
o Tipul de abordare apare la sfârșitul anilor 70 odată cu criza marxismului și cu cercetările
asupra regimurilor totalitate
o 1986 definit conceptul
o Noțiunea cheie este cea de cultură politică
o Obiectivul – de a înțelege formarea și evoluția gândirii politice, sistemelor de
reprezentare care comandă felul în care o epocă, o țară, un grup social își conduc
acțiunile și își proiectează viitorul
o Se lucrează permanent cu două noțiuni în interacțiune: realitate și reprezentare sa
o Exemplu: François Furet și studiile dedicate Revoluției franceze
 Istoria socială a politicului
o 1998, Gérard Noriel – autorul/teoreticianul conceptului
o Este privită ca înnoirea istoriei sociale clasice, a istoriei mentalităților și antropologiei
o Gérard Noriel, Creuzetul francez. O istorie a imigranților în secolele XIX-XX (1988)
o Analiza asupra instituționalizării vieții sociale care a condus la bulversarea identităților
individuale și de grup

EXTRA: SUPORT CURS SEMESTRUL I:

ISTORIOGRAFIA ROMÂNEASCĂ ÎN SECOLUL AL XIX-LEA
 Junimea-Principii metodologice
1. Respectul pentru adevăr: în numele adevărului este condamnată falsa erudiție,
megalomania, exagerările lingvistice și ”formele fărăfond”; deviza Junimii: ”adevărul
înainte de toate”
2. Spiritul critic: împotriva amatorismului, spiritului de improvizație, practicilor
incompatibilie cu obiectivitatea
3. Combaterea exagerărilor: vizate erau argumentele Școlii Ardelene , se impunea o altă
analiză și interpretare a izvoarelor
4. Publicarea de izvoare narative și diplomatice, de studii asupra instituțiilor
o George Panu a fost ”istoricul” în care Junimea și-a pus speranța că va aplica principiile
sale metodologice
o Polemica dusă cu B.P.Hașdeu a fost singura ”contribuție” adusă de George Panu la
scrierea istoriei românilor
 Titu Maiorescu (1840-1917)
o ”ideologul” Junimii
o A năzuit să pună bazele unei științe istorice solide pornind de la izvoare și pe baza unei
metode riguroase de cercetare
o 1868: În contra direcției de astăzi în cultura română
o 1860-1900: Istoria contemporană a României, publicată în 1925
 Școala critică (Ioan Bogdan, Dimitrie Onciul)
o Principiile Școlii s-au impus pe măsură ce reprezentanții ei au ocupat catedre universitare
 o Un program nu a fost formulat, doar recomandări și priorități în cercetare
o Prin Școala Critică s-a făcut trecerea de la teorie la metodă înțeleasă ca stăpânire a
criticii istorice de text de la reproducerea trecutului la analiza și înțelegerea lui sub
semnul imparțialității
o Țcoala Critică a impus critica de izvor întemeiată pe stăpânirea instrumentelor filologice
o În seminariile profesorilor Onciu și Bogdan tânăra generație a fost inițiată în domeniul
metodologiei cercetării istorice
 Dimitrie Onciul (1856-1923)
o Influențat de școala germană și austriacă
o A contribuit substanțial la introducerea în istoriografia română a metodei de cercetare
riguroase
o A adus contribuții importante în două probleme ale istoriografiei românești:
 Originea și continuitatea românilor (Teoria lui Rosler, 1885) susținând teoria
”admigrării”-în sensul îmbogățirii elementului romanic din nordul Dunării cu
populație romanizată din Moesia
 Formarea statelor (Dragoș și Bogdan, fondatorii principatului moldovenesc,
1884, Radu Negru și originile principatului Țării Românești, 1891-1892, Originile
Principatelor române, 1899)
o Teoria lui Roesler și Originilie Principatelor române sunt modele de exercițiu al metodei
o A fost preocupat de conturarea unei teorii asupra izvorului istoric
o Stabilește existența a două categorii de izvoare : resturi și tradiții
o Resturile sunt documentele de cancelarie, actele de toate tipurile, inscripții și
monumente, productele artelor și științelor
o Tradițiile sunt miturile, legendele, povestirile (tradiții orale) și inscripțiile, genealogiile,
cronicile, biografiile (tradiții scrise)
o Resturile și tradițiile se completează în procesul de investigare a trecutului
o Tradițiile constituie baza de cercetare pentru istoric, bază care trebuie verificată și
completată cu ajutorul resturilor
 Ioan Bogdan (1864-1919)
o Istoric și filolog
o Întemeietorul studiilor de istorie slavă
o Studii la Viena, Petersburg și Moscova
o 1891-1919, profesor la Universitatea din București
o A publicat și comentat primele anale și cronici
o 1891- vechile cronice moldovenești până la Ureche
o 1895-cronicile inedite atingătoare de istoria românilor
o 1913-documentele lui Ștefan cel Mare, 2 volume
o Preocupări pentru metodologie
o 1905-istoriografia română și problemele ei actuale
o Studiu foarte actual
o Susține necesitatea combinării cercetării evenimentelor politice cu analiza asupra
structurilor sociale, economice și asupra instituțiilor
o Doar în independență, aceste analize dau o privire de ansamblu asupra epocii studiate
 Alexandru D. Xenopol (1847-1920)
o Studii de filozofie și drept la Berlin și Giessen
o 1883 profesor de istoria românilor la Universitatea din Iași
 o 2 direcții de sudiu: istoria românilor și filosofia istoriei
o Lucrări publicate în română și franceză
o 1884, Teoria lui Roesler. Studii asupra stăruinței românilor în Dacia Traiană
o 1885, Une enigme historique. Les Roumains au Moyen-Age
o 188-1893, Istoria românilor din Dacia Traiană, 6 vol
o 1896, Histoire des Roumains de la Dacie Trajane, 2 vol (până în 1859)
o Prima sinteză de istoria românilor care folosește documente publicate până în acel
moment
o 1903, Domnia lui Cuza Vodă, 2 volm continuă sinteza de istoria românilor
o 1910-1911, Istoria partidelor politice în România (neterminată)
o Filosofia istoriei
o 1899, Les principes fondamentaux de l'histoire, publicată la Paris
o 1900, traducerea în lb română
o 1908, La théorie de l'histoire, ediție revizuită și adăugită
o Două categorii de științe: științele coexistenței și științele succesiunii
o științeel succesiunii sun cele care cuprind fapte ce nu se repetă niciodată identic
o din această categorie face parte și istoria
o ”coexistența dă naștere la legi, succesiunea la serii”
o Faptele istorice, individuale, trebuie organizate în ”serii”
o Cauzele evoluției istorice sunt determinate de: ”factori constanți” (rasa și mediul
geografic), ”forțe auxiliare” (mediul intelectual, individualitatea, hazardu) și ”forțe
nedefinite”

ISTORIOGRAFIA ROMÂNEASCĂ ÎN PRIMA JUMĂTATE A SECOLULUI AL XX-LEA (Victor Spinei (dir.),

Confluențe istoriografice românești și europene)

 Caracteristici generale
o Istoriografie diversă încadrată în peisajul istoriografic european
o Prin comparație cu istoriografia occidentală, istoriografia românească are accente
naționale puternice
o Detașare de idealurile metodologice ale Școlii Critice
o Accent pe rolul social al istoriei și pe implicarea politică a istoricului (nu se mai
întâmplase de la începutul secolului al XIX-lea)
o Modelele istoriografice sunt franceze și italiene
o Școlile de la Fontenay aux Roses (Franța) și Roma (Italia) au format elita intelectuală
românească
o Școlile editează două publicații importante în peisajul științific:
 Mélange de l’Etude Roumaine en France
 Ephemeris Dacoromana
 Accente naționale în istoriografia românească interbelică
o Intrarea în Europa și constituirea identității naționale
o Procesul primei intrări în Europa începe să prindă consistență în jurul anului 1830, în
vremea Regulamentelor Organice
o Modernizarea și naționalismul
o Definirea identitată
o Raportarea la Celălalt (Modele)
 o Forumla naționalist-romantică se prelungește în istoriografia noastră dincolo de limitele
cronologice ale romantismului european, fapt justificat prin condițiile politice și
intelectuale românești
o În veacul al XIX-lea manifestările naționaliste vizau să alinieze vechea civilizație și istoria
românilor la valorile occidentale pentru a justifica și grăbi integrarea europeană
o După 1900, naționalismul insistă asupra individualității românești, asupra unei culturi
specifice și unui destin propriu
o Naționalismul cu finalitate europeană este tot mai mult acoperit de naționalismul
autohtonist
o 1903 – revista Sămănătorul
o Curentul „semănătorist” și „poporanismul” ilustrează o deplasare valorile rurale opuse
civilizației citadine occidentale
o După Unire și după reformele din 1921, în sferă politică, discursul naționalist devine mult
mai puternic
o Constituirea statului național a alimentat sentimentul identității și al destinului specific
o O componentă majoră a naționalismului românesc interbelic – ideologia ortodoxistă;
Nichifor Crainic și Nae Ionescu suprapuneau ortodoxismul și românismul
o În preajma celui de-al război mondial, civilizația rurală tradițională ajunge să se bucure
de un interes cu totul special; perioada în care activează echipele lui Dimitrie Gusti, cu
rezultate de pionierat în sociologia rurală și cu implicații largi de ordin cultural și național
o 1935 se inaugurează Muzeul Satului
 Profesionalizarea istoriei
o Institute de cercetare:
 București
 1914, Institutul de Studii Sud-Est Europene
 1931, Institutul de Istorie Națională
 1937, Institutul de Istorie Universală
 Iași
 Institutul de Istoria Românilor A.D.Xenopol
o Reviste
 București
 1915, Revista Istorică (din inițiativa lui Nicolae Iorga)
 1924, Dacia (sub conducerea lui Vasile Pârvan)
 1924, Revista Arhivelor (inițiativa lui Constatin Moisil)
 1931, Revista istorică română (care va grupa în jururl ei tânăra generație
de istorici și va fi oglinda noilor principii metodologice)
 Iași
 1925, Cercetări Istorice (din inițiativa lui Ion Minea) devenită mai târziu
Studii și Cercetări Istorice
 Cluj
 1934, Revue de Transylvanie
 Conexiunile dintre istoriografie și sensibilitatea naționalistă și autohtonistă și deschiderea
către modelele occidentale
o „Istoricul trebuie să fie un amintitor neobosit al tradiției naționale, un mărturisitor al
neamului peste hotare politice și de clase, un predicator al solidarității de rasă și un
descoperitor de idealuri spre care cel dintâi trebuie să meargă dând tineretului ce vine
după noi exemplul.” Nicolae Iorga, Discursul de recepție la Academie
 o Nicolae Iorga subliniază rolul românilor în S-E-ul României ca moștenitori ai romanității
orientale și ai tradiției istorie și politice a Bizanțului; exemplul de îmbinare a
autohtonismului cu misiunea europeană
 Nicolae Iorga (1871 – 1940)
o Istoric, scriitor, om politic
o Studii liceale la Botoșani (orașul natal) și Iași, studii universitare la Iași (Facultatea de
Litere / 1888 – 1889).
o Bursă de studii la Ecole Pratique des Hautes Etudes (1890 – 1893).
o 1893 / Redactează teza de doctorat în Germania studiind viața lui Thomas al III-lea de
Saluzzo. O susține la Leipzig în august 1893.
o 1894 / Participă la un concurs pentru postul de profesor de istorie universală la Univ. din
București. Câștigă catedra definitiv în 1895.
o 1894 – 1940 / Profesor de istorie universalp la Universitatea din București.
o Din 1911 / Membru al Academiei Române (din 1897 era membru corespondent).
o Din 1915 / Editează Revista Istorică, prima publicație de profil din România.
o 1919 / Președintele Camerei Deputaților
o 1931 – 1932 / Prim-ministru al României.
 Viziunea asupra istoriei
o 1894 – Despre concepția actuală a istoriei și geneza ei. Enunță preferința pentru Școala
critică.
o „Istoria este expunerea sistematică, fără scopuri străine de dânsa, a faptelor, de orice
natură, dobândite metodic, prin care s-a manifestat, indiferent de loc și de timp,
activitatea omenirii”.
o Despre Ranke: „Acesta este istoricul-tip: are cunoștința desăvârșită a izvoarelor – e cel
dintâi care a întrebuințat arhivele – forma cea mai frumoasă în limitele genului,
comprehensivitatea cea mai deplică. Încredințat de folosul silințelor sale, el a insuflat
elevilor săi acel spirit de muncă, acea vigoare intelectuală, prin care școala germană a
lăsat cu mult în urmă pe colegii din celelalte națiuni”
 Despre concepția actuală ...
1. Consideră că istoria este o știință foarte nouă, apărută odată cu descoperirea
documentului istoric. Dar critică încercările de a considera că istoria poate funcționa
pe baza unor legi de tip fizic: „Legile istoriei sunt o localizare nereușită a legilor
fizice...”.
2. „Nu orice îngrămădire de fapte este istorie”. Pentru aceasta este nevoie de un
sistem.
3. „Fără scopuri străine de dânsa”. Arată că în Antichitate istoria avea un alt scop decât
ea însăși. Istoricii lucrau pentru anumiți oameni politici sau urmăreau efectul moral
al operei lor. Istoria nu era dezinteresată. Pericolul era acela ca istoria să servească
interesele politice sau de grup intelectual.
4. Susține că istoria are ca scop principal studierea faptelor istorice.
5. „Faptele trebuie să fie de orice natură”. În Antichitate, istoria era de fapt istoria
politică. Evul Mediu și Renașterea s-au ocupat de istoria politică și militară, Abia apoi
a început interesul pentru obieciui, drepturi, limbi, cultură, națiune.
6. „Metoda” este esențială pentru istorie. Anticii subordonau adevărul scopurilor
urmărite. Medievalii nu înțelegeau nevoia de adevăr. Renașterea folosește
documente false. Metoda școlii critice face din istorie o știință.
 Istoriologia umană
 o 1940 – Prefața la Istoriologia umană
 Sugerează schimbări importante în viziunea despre istorie a lui Iorga prin
depășirea cadrului îngust al Școlii critice.
 „Este un obieci, la cercetătorii de amănunte și la sufletele uscate, a căror
obiectivitate nu e decât neputința de a fi subiectiv, acela de a considera ca
diletantism tot ce se prezintă în alt veșmânt decât al unor simple formule de
transmisiune
 „De la Ranke și Michelet încoace – acesta din urmă fiind un vizionar, uneori voi,
dar totodată și un ghicitor – cele mai mari opere istorice au în ele și poezia
simțirii și poezia stilului. Felul acesta de înfățișare a rezultatelor cercetării e, de
altminteri, o necesitate. Adevărurile istorice sunt de discernământ, nu de simplă
constatare și reproducere”.
 „Aș fi vrut, din partea mea, să am mai mult talent poetic, pentru a fi mai
aproape de adevăr”.
 Direcții de cercetare
o Istoria sud-este europeană
o Istoria românilor
o Istoria universală
o Editarea de documente istorice privind istoria românilor
 Istoria sud-est europeană
o Temele principale au fost:
1. Cruciada târzie. Tema a fost abordată chiar din tinerețea lui Iorga, inclusiv
prin lucrările elaborate la Paris și Leipzig din perioada în care lucra la teza de
doctorat. (Philipe de Mezieres 1337-1405 și crucida în sec. al XIV-lea. / 1896)
2. Istoria otomană
a. Istoria Imperiului otoman (1908 – 1913, lb. germană, 5 vol.)
3. Istoria bizantină
a. Imperiul bizantin (1908, lb. engleză)
b. Istoria vieții bizantine (1934, lb. franceză, 3 vol.)
c. Studii bizantine (1939-1940, lb. franceză, 2 vol.)
Este considerat fondatorul bizantinologiei românești
4. Istoria statelor și popoarelor balcanice.
a. Istoria statelor balcanice în epoca modernă (1913. lb. română)
b. Istoria stetelor balcanice până la 1924 (1925, lb. franceză)
5. Locul și rolul românilor în Europa de sud-est.
a. Bizanț după Bizanț (1935, lb. franceză)
o 1914 – Fondează, împreună cu Vasile Pârvan, Institutul pentru studierea istoriei sud-est
europene.
o Din 1914 apare și „Buletinul” Institutului (1924 – 1946- Revista istorică a Europei de sud-
est).
 Istoria românilor
o Istoria poporului român (1905, lb. germană). A fost comandată de Karl Lamprecht pentru
o editură românească (1922-1928, 4 vol.).
o Lucrări tematice de istorie a românilor.
o Istoria românilor și a civilizației lor (1920-1922, lb. franceză).
o Istoria românilor (1936-1939, lb. română, 11 vol.).
 Istorie universală
 o Eseu de sinteză asupra istoriei umanității (1926-1928, lb. franceză, 4 vol.)
o Ultima parte a vieții este dedicată proiectului „Istoriologia umană”.
 Editare de documente
o A editat mai multe colecții de izvoare istorice.
o 5 vol. din Colecția Hurmuzaki
o Studii și documente cu privire la istoria românilor (31 vol.)
o În total, Iorga a editat circa 30.000 de documente, majoritatea covârșitoare înainte de
1916. Este cel mai editor de documente din istoriografia românească
 Vasile Pârvan (1882 – 1927)
o Student al Facultății de Litere a Univ. din București (1900 – 1904). Printre profesorii săi
au fost Dimitrie Onciul, Ioan Bogdan, Nicolae Iorga.
o Publică diferite articole în „Sămănătorul” și „Viața românească”. Apropiat de Nicolae
Iorga.
o Bursă de specializare în istorie veche în Germania (1904 – 1909).
o Susține teza de doctorat ”Naționalitatea negustorilor din Imperiul Roman”.
o Din 1909 – profesor de istoria veche și epigrafie la Univ. Din București
o Din 1913 – membru al Academiei Române.
o 1914 – întemeiază Institutul de studii sud-est europene împreună cu Nicolae Iorga.
o din 1921 conduce Școala română de la Roma (din 1932 și revista școlii).
o 1924 – întemeiază revista „Dacia”, prima publicație arheologică din istoriografia
românească.
o 1919 – organizator al Univ. din Cluj, inaugurată în nov. 1919.
o Contribuții epigrafice la istoria creștinismului daco-roman (1911). Susține că în spațiul
românesc creștinismul a fost introdus în sec III, fiind un creștinism roman. Se referă și la
procesul de formare a poporului român.
o 1911 – 1914 / Efectuează cercetări arheologice la Ulmetum (Dobrogea). Va publica un
serial în Analele Academiei Române cu titlul „Cetatea Ulmetum” (1912 – 1915).
o 1914 – 1916; 1921 – 1926 / Efecutează cercetări arheologice la Histria. Acesta va deveni
sanctuarul școală al arheologiei românești
 Începuturile vieții romane la gurile Dunării (1923)
o Susține că poporul român s-a format într-o arie geografie foarte extinsă,
corespunzătoare întregii romanități orientale, la nord și la sud de Dunăre.
o Consideră că teritoriul Dobrogei a jucat un rol important în romanizarea teritorului de azi
al României. Muntenia, sudul Moldovei și sudul Basarabiei ar face parte din „Dacia
Scitică”, concept geo-istoric lansat acum de Pârvan
 Getica (1926)
o Inclusă într-un proiect mult mai amplu, rămâne singura mare lucrare a lui Pârvan,
istoricul murind pe neașteptate după scurt timp.
o Este o lucrare dedicată istoriei epocii fierului din Dacia. Merge până la cucerirea romană
(106).
o Folosește izvoare arheologice descoperite tot de el. Depășește cu mult lucrarea lui
Grigore Tocilescu dedicată dacilor apărută în 1880 și care se baza pe izvoare scrise.
 Școala Nouă
o Denumire dată în istoriografia românească generației de istorici născuți în jurul lui 1900.
o În epocă, portavocea unei noi școli a fost considerată „Revista istorică română”, editată
din 1931.
 o În realitate, diferențele între cei tineri și Nicolae Iorga sau alți istorici mai vârstnici nu
țineau atât de metodă, cât de generație și de perspectivă asupra istoriei.
o Reprezentanți proeminenți: Gheorge Brătianu, Constantin C. Giurescu, Petre P.
Panaitescu
 Constantin C. Giurescu (1901 – 1977)
o Fiu al lui Constantin Giuresc, un istoric important al școlii critice de la începutul secolului
XX.
o Studii la Bucureși și la Paris.
o 1925 – 1948 / Profesor de istoria românilor la Univ. din București
o 1950 – 1955 / Deținut în închisoare de la Sighetul Marmației.
o 1965 – 1974 / Revine ca profesor de istoria românilor la Univ. din București.
o Din 1974 / membru al Academiei RSR
 Lucrări
o Contribuțiuni la studiul marilor dregătorii în sec. al XIV-lea și al XV-lea (1926).
o Istoria românilor (5 vol. 1935 – 1946)
o Istoria Bucureștilor
o Istoria pădurii românești din cele mai vechi timpuri până astăzi.
o Amintiri, (1976)
o Cinci ani și două luni în penitenciarul de la Sighet (7 mai 1950 – 5 iulie 1955) (postumă,
1944)
 Gheorghe Brătianu
o Fiu al lui Ion I.C. Brătianu, istoric și om politic, lider al PNL
o Studii la Paris și la Cernăuți, doctor în istorie din 1923 (Cernăuți) și 1929 (Paris).
o 1923 – 1940 / Profesor de istorie universală la Univ. din Iași
o 1940 – 1947 / Profesor de istorie universală la Univ. din București.
o Alături de Nicolae Iorga, Gheorghe Brătianu a fost cel de-al doilea istoric român
specializat în istoria universală și care a realizat lucrări de importanță europeană.
o Două etape în activitatea științifică:
 1927-1937 preocupări de istorie universală
 1937-1947 decada „națională”
o Direcții principale de cercetare:
 Istoria Mării Negre și rolul românilor la Marea Neagră.
 Istoria bizantină
 Istoria românilor.
 Istoria Mării Negre
o Actele notarilor genovezi din Pera și Caffa la sfârșitul sec. al XIII-lea (1281-1290) (1927)
o Cercetări asupra comerțului genovez la Marea Neagră în sec. al XIII-lea (1929)
o Cercetări asupra Vicinei și Cetății Albe. Contribuții la istoria dominației bizantine și tătare
și a comerțului genovez asupra litoralului românesc al Mării Negre (1934)
o Venețienii în Marea Neagră în sec. al XIV-lea (1939)
o Marea Neagră. De la origini la cucerirea otomană (1968). Lucrare postumă, manuscrisul
a fost scos clandestin din România comunistă. Textul a fost redactat în perioada
domiciliului forțat, după 1947.
 Istoria bizantină
o Privilegii și francize municipale în Imperiul Bizantin (1936)
o Studii bizantine de istorie economică și socialp (1938)
 o Brătianu este singurul istoric român care a publicat în revista Annales în perioada
interbelică (este vorba de un studiu de istorie socială bizantină din epoca Imperiului de la
Niceea).
 Istorie românească
o O enigmă și un miracol istoric, poporul român (1937, 1942)
o Originea și formarea unității române (1943)
o Tradiția istorică despre întemeierea statelor românești (1945).
o Sfatul domnesc și adunarea stărilor în țările române în cadrul istoriei general (1977,
postumă).
 Petre P. Panaitescu (1900 – 1967)
o Studii la București, Cracovia și Paris, specializat în slavistică.
o 1927 – 1941 / Profesor de istoria slavilor la Univ. din București
o Se discreditează ca rector legionar al Univ. din București. În această calitate a desfășurat
o activitate care a dus la marginalizarea sa după eșecul rebeliunii din ian. 1941
o Arestat după instaurarea regimului comunist, își va continua totuși cariera ca cercetător
al relații dintre slavi și români, subiect impus ca fiind important în anii 1950
 Lucrări
o Spătarul Nicolae Milescu (1925)
o Influența operei lui Petru Movilă, mitropolitul Kievului, în Principatele Române (1926)
o Mihai Viteazul (1936)
o Mircea cel Bătrân (1944)
o Interpretări românești (1947)
o Dimitrie Cantemir. Viața și opera (1958).
 Universitatea din Iași
o Ilie Minea (1881 – 1943)
 Studii la Univ. din Budapesta, specializare la Viena.
 Teza de doctorat despre relațiile dintre maghiari, români, bulgari sub Ludovic cel
Mare.
 Din 1910 se stabilește la București. Lucrează la Arhivele statului și la Biblioteca
Academiei Române.
 1919 – 1943 / Profesor de istoria românilor la Univ. din Iași
 1941 / Fondează Institutul de istorie „A.D.Xenopol”
o Lucrări
 „Principatele române și politica orientală a Împăratului Sigismund”
 „Vlad Dracul și vremea sa”.
 Universitatea din Cluj
o Alexandru Lapedatu (1876 – 1950)
 Studii la Universitatea din București, colaborator al lui Ioan Bogdan la Comisia
Monumentelor Istorice a României;
 Consilier al lui Ion I.C. Brătianu la Conferința de pace de la Paris;
 1911 – 1948 / Profesor de istoria românilor la Univ. din Cluj;
 1935 – 1938 / Președinte al Academiei Române;
 1950 / Moare în închisoarea de la Sighetul Marmației.
o Ioan Lupaș (1880 – 1967)
 Studii la Univ. din Budapesta, doctor în istorie cu o teză despre Biserica Ortodoxă
din Transilvania la sf. sec. al XVIII-lea.
  1907 / Deținut în închisoarea de la Szeged, lucrează la monografia lui Andrei
Șaguna (1908).
 Membru al Academiei Române (1914).
 1919 – 1948 / Profesor de istoria Transilvaniei la Univ din Cluj.
 Între 1950 și 1955 este deținut în închisoarea de la Sighetul Marmației
o Silviu Dragomir (1888 – 1962)
 Studii la Univ. din Cernăuți și Viena.
 1919- 1948 / Profesor de istoria Europei de sud-est la Univ. din Cluj.
 În 1949 este arestat iar între 1950 și 1955 este închis la Sighetul Marmației
 Universitatea din Cernăuți
o Ioan Nistor (1876 – 1962)
 Studii la Univ. din Cernăuți, specializare la Univ. din Viena, prof. la Univ. din Viena
(1911 – 1912) și la Univ. din Cernăuți (1912 – 1940).
 Din 1950, deținut la închisoarea de la Sighetul Marmației.
o Vasile Grecu (1885 – 1972)
 Studii de filologie clasică la Universitatea din Viena.
 Profesor la Univ. din Cernăuți de istorie a Europei de sud-este și bizantinologie.
 Din 1938 – profesor la Universitatea din București.