Nisioi Dumitru - Grupa 213

Unificarea Italiei

În unele părți din Europa Occidentală statele naționale au apărut cu secole înainte de
1815. Franța, Marea Britanie și Spania, în special, au evoluat ca regate unficate, cu un singur
guvern, ce controla un teritoriu locuit de popoare care împărtășeau puternice tradiții culturale și
lingvistice. În mod similar, deși nu identic, bazele statului național existau în Italia și Germania.
Totuși, în 1815 aceste zone erau incă divizate politic1 .

În acest an loialitățile locale erau mai importante decât visurile unității naționale. La
restaurarea vechiului regim în Italia, Papa a fost printre cei care și-au recâștigat pozițiile. În
timpul ocupației napoleoniene, papii au fost duși în exil în Franța și puterea temporală a Papei, în
calitate de conducător al unui stat italian, a fost declarat încheiată. Dar atunci când Papa a
revenit, intenționa restabilirea puterii sale temporale, precum și a celei spirituale. Statele Papale
erau împărțite în șaptesprezece provincii, dintre care cinci erau sub autoritatea reprezentaților
papali, sau a cardinalilor, care acționau ca niște guvernatori de provincii. Restul teritoriului, care
era mai aproape de Roma, era controlat de preoți cunoscuți sub numele de Delegați. Întreaga
administr ție a Statelor Papale era în mâinile clerului. Laicii nu participau la guvernare, cu
excepția câtorva membri ai corpurilor consultative numite “congregații”.

Una dintre cele mai reacționare dintre monarhiile restaurate a fost cea a Piemontului, în
nord-vestul Italiei. Acolo, sistemele legislative franceze au fost abolite, nobililor li s-au restituit
pământurile și funcțiile anterioare, și era descurajată activ până și utilizarea drumurilor construite
de francezi. În Sicilia, în sudul Italiei, regele Neapoleului a abolit constituția din 1812, și a
declarat că cele două părți ale regatului o să fie guvernate de acum incolo ca un tot unitar2 .

Revoluțiile din 1820 au început la Neapole. Prin 1818, regele restaurat Ferdinand, mărise
foarte mult puterea bisericii. I se dăduse dreptul de a cenzura orice publicație cu care nu era de
acord. Acest lucru a mâniat clasele profesionale mijlocii, juriștii și profesorii, fiindcă făcea
imposibilă libertatea de expresie. Ferdinand era, de asemenea, în mari dificultăți financiare și
guvernul a redus cheltuielile publice, a oprit lucrul la drumuri și în porturi, a redus și mai mult

1
Andrina Stiles, Unificarea Italiei 1815-1870, trad. de Popescu Iuliu, Editura All , București, 1995, p. 1.
2
Ibidem, p. 5-6.

1
Nisioi Dumitru - Grupa 213

sumele deja mici prevăzute pentru educație. Peste tot era sărăcie, guvernare coruptă și îngrădirea
libertății personale3.

După aceasta in Bologna la 5 februarie 1831, orașul s-a rășculat vice-legatul pontifical
fiind constrâns să predea puterea unei comisii provizorii, peste 4 zile de la acest eveniment o
adunare a cetățenilor proclama la Modena răsturnarea ducelui Francesco al IV-lea, care părăsise
statul încă de la primele semne de agitație, dupa aceasta a venit rândul Parmei, unde a fost
constituit un guvern provizoriu. Puțin câte puțin mișcarea a cuprins rapid Romagna, regiunile
Marche și Umbria și în câteva zile zile teritoriile controlate efectiv de guvern și de trupele
pontificale se reduseseră doar la Lazio, în timp ce pe teritoriile eliberate se constituise un guvern
al “Provinciilor unite italiene”, cu sediul la Bologna. Acesta a avut o existență scurtă fiind
desfințat de intervenția austriacă, căreia diplomația lui Ludovic-Filip îi lăsase mână liberă, la
sfârșitul lunii martie statu-quo-ul se restabilise atât în ducate, cât și în Statul pontifical4.

Revoluțiile din 1820 și 1831, în ciuda eșecului lor, au fost parte din ceea ce numesc
italienii Risorgimento ( literal reînviere sau renaștere ), mișcarea ce a dus la formarea unei Italii
unite5.

Risorgimento a jucat un rol esențial atât în istoria, cât și în politica italiană. Ca și în cazul
Revoluției franceze și al unificării Germaniei, Risorgimento este considerat un moment crucial în
istoria Italiei, este perioada când Italia devine națiune și intră în lumea modernă. Prin
Risorgimento statul italian modern își dobândește părinții săi fondatori ( Cavour, Mazzini,
Garibaldi ) și ideile sale politice ( liberalism, naționalism, republicanism ). Conceptual.
Risorgimento a fost de asemenea crucial pentru istoriografia italiană, el descrie o serie de
trasnformări – căderea vechiului regim și dezvoltarea unui sistem parlamentar, prăbușirea
societății rurale tradiționale și nașterea vieții moderne urbane, tranziția de la o economie feudală
la una capitalistă și înlocuirea identităților locale sau regionale printr-o cultură națională unică-
toate astea fiind foarte importante pentru a înțelege astăzi schimbarea istorică6.

3
Ibidem, p. 7.
4
Giuliano Procacci, Istoria italienilor, trad. de Trancă Dumitru, Editura Politică, București, 1975, p. 310.
5
Andrina Stiles , op. cit., p. 12.
6
Lucy Riall, Italia în perioada Risorgimento, trad. de Ciornei-Sandu Irina, Editura Artemis, București,
2001, p. 15.

2
Nisioi Dumitru - Grupa 213

Revoluțiile din 1848-1849, nemulțumirea generală din Italia, cererile liberarilor pentru
promulgarea unor constituții, pentru reforme administrative și libertăți politice în statele italiene
luate separat, cererile naționaliștilor pentru unitatea Italiei și independența față de Austria, erau
în strânsă corelație cu ampla criză economică ce cuprindea întreaga Europă în 1848.

Circa 90 lasută din populația Italiei lucra pământul și economia era aproape în întregime
bazată pe agricultură. Era foarte puțină industrie în ansamblu, iar în sud aproape deloc. Recoltele
proaste, cum au fost cele din 1846 și 1847, erau dezastruoase, în special pentru țărani. Lipsa de
grâu și de porumb a dus la creșterea prețurilor, și cum plățile nu crescuseră pe măsura costurilor,
țăranii care lucrau cu ziua nu-si puteau hrăni familiile. Țăranii care lucrau pentru latifundiari în
schimbul unei bucăți de pământ erau la fel de rău loviți atunci când recoltele erau compromise.
Sufereau, de asemenea, oamenii din orașe, unde hrana era puțină și scumpă. Revoluțiile au
izbucnit.

Ele au început în Sicilia, unde Ferdinand II, care devenise regele Neapoleului în 1830,
oferise mai întâi o viață amară sicilienilor prin instituirea reformelor și numirea unui vicerege
care să preia conducerea insulei și să asigure realizarea reformelor. Această stare de lucruri nu
ținuse prea mult și o perioadă de repreziune, care a coincis cu izbucnirea unei epidemii de holeră,
îi aduse pe sicilieni într-o situație disperată.

Luptele au continuat și, prin aprilie, revoluționarii ocupaseră aproape toată insula. A fost
instituit un guvern provizoriu format din moderați din clasa superioară și mijlocie, care
deveniseră neliniștiți de activitățile asociaților lor țărani. S-a format o garda civică națională
pentru a controla masele, care mărșăluiau asupra orașelor și satelor, ardeau registrele pentru
perceperea taxelor, distrugeau bunuri și eliberau prizonieri. În martie, s-a întrunit un Parlament
ales, care a declarat că Neapole și Sicilia erau total și definitiv separate, și regele Neapoleului nu
mai era și regele Siciliei. Scopul sicilienilor în 1848, ca și în 1820, era obținerea independenței
față de Neapole, mișcarea lor a fost separatistă și nu era preocupată de ideea unității naționale7.

Pe la mijlocului anului 1849, era clar că revoluțiile eșuaseră, așa cum se întâmplase în
1820 și 1831. În Sicilia, dominația napolitană a fost restabilită și Cele Două Sicilii reunite cu
forța sub un regim mai absolut și mai represiv decât înainte. În Statele Papale, Republica

7
Andrina Stiles, op. cit., p. 17-18.

3
Nisioi Dumitru - Grupa 213

Romană fusese zdrobită, Papa și-a restabilit puterea temporală cu ajutorul soldaților străini, care
au ocupat Roma, iar speranțele liberale privind sprijinul Papei pentru unitatea națională s-au
spulberat. Veneția și Lombardia eșuaseră în încercarea lor de a obține independeța față de
Austria și au rămas sub o dominație austriacă mai aspră ca oricând, în timp ce conducătorii din
Toscana, Modema și Parma fuseseră reinstalați prin intervenția militară austriacă. Piemontul
fusese înfrânt de către austrieci.

În afară de Statuto, constituția promulgată de Carol Albert în Piemont nici una din
constituțiile obținute de către revoluționari de la conducătorii lor nu a supravețuit. Nici unul
dintre statele care își câștigaseră independența – Sicilia, Lombardia și Veneția- nu și-a păstrat-o ,
și nici unul dintre conducătorii izgoniți din statele lor nu a stat mult timp plecat 8.

Una din legendele istoriografiei Risorgimento-ului italian este că în discuțiile care au avut
loc la Vignale, dupa înfrângerea de la Novara, între Radetzky și noul rege Victor Emanuel al II-
lea, acesta ar fi refuzat să se angajeze la abrogarea Statului și că, pentru acest motiv, ar fi
renunțat la posibile compensații teritoriale. În realitate, această propunee n-a fost făcută
niciodată, ba chiar se știe cu siguranță că Victor Emanuel s-a angajat față de Austria să combată
partidul democratic, asa cum, dealtfel, era și el înclinat să facă. După ce a reprimat revolta de la
Genova, n-a ezitat, în noiembrie 1849, să dizolve Camera, care se arătase ostilă aprobării
tratatului de pace, însoțind decretul de dizolvare printr-o proclamație destul de explicită în care
se făcea aluzie la posibilitatea abrogării Statului dacă alegerile n-ar fi adus un rezultat favorabil
moderaților. Succesul acestora și fermitatea lui d’Azeglio au reușit însă să înlăture pericolul unei
restaurări absolutiste în Piemont, singurl dintre statele italiene care a continuat să fie o monarhie
constituțională.

În februarie 1850, Siccardi, ministrul sigiliului de stat în cabinetul lui d’Azeglio, a

prezentat Camerei un complex de legi care tindeausă limiteze privilegiile clerului (abolirea
tribunalului ecleziastic și rămășițelor dreptului de azil, limitarea zilelor de sărbătoare) și să
aducă astfel legislația piemonteză la nivelul legislației altor state italiene în domeniul în care ea
era cu deosebire înapoiată9.

8
Ibidem, p. 24-25.
9
Giuliano Procacci, op. cit., p. 336-337.

4
Nisioi Dumitru - Grupa 213

La 21 iulie 1958, Cavour se întâlneşte cu Napoleon al III-lea la Plombieres. Regele

francez îi promite prim-ministrului piemontez, 200.000 de oameni pentru a-i alunga pe austrieci
din peninsulă, anexarea la Piemont a Lombardiei şi a Veneţiei, ce îl va plasa pe Victor
Emmanuel în fruntea unui mare regat al Italiei de Nord, iar restul Italiei va fi împărţit între trei
state (statul papal, regatul Italiei centrale şi regatul Neapolelui) grupate împreună cu primul într-
o confederaţie italiană condusă de Papă. În schimbul serviciilor sale, Franţa va primii Nisa şi
Savoia. Se mai plănuieşte şi un proiect de căsătorie între prinţul Napoleon, verişor al împăratului,
şi prinţesa Clotilda, fiica lui Victor Emmanuel. Deşi această înţelegere nu îl mulţumeşte deplin
pe Cavour, o acceptă considerând-o un pas înainte, chiar dacă autoritatea papală, sub care se vor
reunii toate regatele, îl deranja10.

Începutul anului 1859 este marcat de tensiuni tot mai mari între Piemont şi Austria. După
nunta convenită la Plombieres (30 ianuarie 1859), Piemontul şi Austria ordonă mobilizare
generală. Austria dorea să înăbuşe în faşă orice încercare a Piemontului de a distruge ordinea
statală din peninsulă. Trupele franceze conduse chiar de Napoleon al III-lea vor debarca urgent la
Genova. Lor li se vor adăuga trupele piemonteze. Vor urma luptele de la Montbello (20 mai),
Palestro (30-31 mai), dar decisivă va fi victoria franco-sarzilor de la Magenta din 4 iunie 1859,
victorie ce le va deschide calea lui Napoleon al III-lea şi Victor Emmanuel spre Milano.

Urmează la 24 iunie, bătălia din jurul colinei Solferino, ce se termină printr-un măcel
îngrozitor. Napoleon și-a oferit rufele pentru a fi transformate în bandaje pentru răniți,dar aceasta
nu oferea o compensație pentru oamenii săi, dat fiind faptul că bandajele și alte provizii trimise
oficial nu au sosit decat dupa terminarea războiului. Deşi victorios, Napoleon al III-lea,
zdruncinat de pierderile suferite, propune austriecilor un armistiţiu care se va încheia la 9 iulie la
Villfranca, spre stupefacţia italienilor11 .

Acordul preliminar de la Villafranca, confirmat curând de tratatul de la Zurich,

restabileşte pacea în condiţii mult diferite de cele pe care Cavour le considera deja
nesatisfăcătoare după întrevederea de la Plombieres. Austria îi remite Franţei, Lombardia iar

10
Ibidem, p. 340-341.
11
Ibidem, p. 342-344.

5
Nisioi Dumitru - Grupa 213

aceasta o retrocedează Piemontului, dar Veneţia rămâne austriacă. Prinţii din Italia centrală şi
papa vor fi repuşi în drepturi.

Este momentul în care în micile ducate din centrul Italiei se produc o serie de revolte.
„Răsculaţii” obţin puterea şi cer unirea cu Piemontului. În primăvara lui 1860, printr-o serie de
plebiscite, se vor alipi la Piemont, regatul Toscanei, Parmei, Modenei şi a Romagniei.

Pentru a termina acţiunea de unificare, Victor Emmanuel al III-lea trebuia să mai „alunge” trei
suverani instalaţi solid pe tronurile lor: regele Neapolelui, Papa şi împăratul Austriei, stăpân al
Veneţiei12.

În acest punct critic al unificării Italiei, un fost general al Republicii romane, Giuseppe
Garibaldi, va scrie istorie. În primăvara lui 1860, încurajat de emigranţi sicilieni, recrutează o
mică armată de voluntari numită „Cei o mie” (în realitatea era formată din ceva mai mult de
1200 de oameni), pe care o îmbracă în cămăşi roşii şi o adună la Genova.

La 11 mai, „cămăşile roşii” debarcă la Marsala, în Sicillia, înfrâng trupele lui Francisc al
II-lea şi ocupă Palermo iar Garibaldi se proclamă dictator al Siciliei în numele lui Victor
Emmanuel. Trei luni mai târziu, Garibaldi trece cu „cămăşile roşii”pe continent şi ocupă
Neapole, devenind „dictator al celor Două Sicilii”. Garibaldi decide să îşi continue marşul cu
direcţia Roma, dar Victor Emmanuel îi blochează iniţiativa şi anexează provinciile cucerite de
acesta, apoi intră şi ocupă ducatele rămase libere din jurul Romei.

La 18 martie 1861, Victor Emmanuel al III-lea proclamă regatul Italiei. Pentru a fi

desăvârşită, Italiei îi mai lipsesc Veneţia, rămasă sub stăpânirea Austriei, împotriva căreia un nou
război pare imposibil, şi Roma, protejată de Napoleon al III-lea, aflat la apogeul domniei sale13.

În 1866, chestiunea Veneței ajunsese la un punct culminant. Prusia era implicată în luăta
cu Austria pentru controlul asupra Germaniei. Într-un tratat secret încheiat cu Prusia, Italia
căzuse de acord ca, în cazul în care Prusia ar fi pornit la război cu Austria în urmatoarele două
luni, aceasta ar fi trebuit să declare război Austriei imediat după Prusia. La sfârșitul războiului,

12
Stiles Andrina, op. cit., p. 79-80.
13
Ibidem, p. 63-67.

6
Nisioi Dumitru - Grupa 213

după înfrângerea Austriei, Italia ar fi primit Veneția ca recompensă pentru serviciile oferite prin
crearea unui al doilea front într-un război între Austria și Prusia.

Asigurându-se că Italia ar fi câștigat Veneția dacă Prusia ar fi învins, Napoleon trebuia

acum să se asigure că același lucru s-ar întâmpla dacă ar fi învinge Austria. Prin urmare, el a
semnat un tratat secret cu Austria în care au convenit că, dacă Austria învinge Prusia, Veneția să
fie cedată Franței și apoi remisă Italiei de către Napoleon. În schimb, Franța trebuia să rămână
neutră în timpul războiului .

Peste patru ani cand războiul franco-prusian a început, în iulie 1870, Italia a rămas neutră.
Victor Emmanuel credea că prin căsătoria fiicei sale cu vărul lui Napoleon trebuia sa intervină in
confruntare dar guvernul său a apreciat diferit situația și nu a actionat decat atunci când
Napoleon a fost luat prizonir de către prusaci la 1 septembrie 1970. Victor Emmanuel trimite o
scrisoare Papei prin care îi cere sa ajungă la o întelegere și anume să separe biserica de stat
lăsându-l pe Papă fără putere partimonială dar cu deplină independență spirituașă, apărată și
garantată de stat dar Papa l-a refuzat.

Drept urmare guvernul a trimis o armată de 60.000 de oameni care au bombardat orșul și
s-a creat o breșă în zidurile cetății. Pe 20 septembrie Victor Emmanuel a intrat în Roma. S-a ținut
un plebiscit în octombrie. Roma a votat în unanimitate pentru unirea cu restul Italiei și a devenit
capitala țării. Astfel Risorgimento se încheie triumfător, regatul Italiei era deplin unit14.

14
Ibidem, p. 80-82.

7
Nisioi Dumitru - Grupa 213

Bibliografie

 Stiles, Andrina, Unificarea Italiei 1815-1870, trad. de Popescu Iuliu, Editura

All , București, 1995.
 Procacci Giuliano, Istoria italienilor, trad. de Trancă Dumitru, Editura
Politică, București, 1975.
 Riall Lucy, Italia în perioada Risorgimento, trad. de Ciornei-Sandu Irina,
Editura Artemis, București, 2001.