Observatie metodologica: Scoala istoriografica semnifica un mod prin care un curent de

reflectie asupra trecutului se constituie si fiinteaza in raport cu alte abordari istorice. Ea se

distinge prin mai multe elemente. In primul rand o conceptie proprie cu privire la trecut care
se materializeaza intr-un program ce enunta principii coerente cu privire la raportarea fata de
studierea istoriei. Enuntarea acestui program este dublata de evidentierea unei metode proprii
de ajungere la adevar. Un al doilea element constitutiv al unei scoli istoriografice este legat de
capacitatea de reproducere a principiilor si metodei de studiere a trecutului.
In al 3-lea rand, o scoala istoriografica inseamna o delimitare critica a altora fata de maniera
propusa de prezentare a trecutului. In genere, putem discuta despre scoli istoriografice doar
intr-o maniera retrospectiva, plecand de la similitudinea de idei, de metode, care leaga grupul
de istorici in timp. De asemenea, aceste scoli istoriografice nu se gasesc cel mai adesea in
succesiune. Exista multiple suprapuneri in aceasta dezbatere cu privire la trecut.
Scoala metodică in Franta
- Mostenirea secolului al XIX-lea. Romantism si pozitivism
- Gabriel Monod si „La Revue historiques”. Problema obiectivitatii in istorie
- Institutionalizarea Scolii metodice. Strategii de impunere in societate
Sec XIX este considerat secolul istoriei. Istoria devenea „cartea de capatai ai neamului”.
Secolul xix este tot odata si secolul natiunilor, iar istoria ca reflectare a trecutului a fost
convocata sa ofere identitate, individualitate unor comunitati umane, altfel dificil de definit.
Istoria este un criteriu identitar, ea legitimeaza aspiratii si atitudini, constructii de societate.
Ofera comunitatilor un ideal, un scop.
In mod autonom, dar nu independent de factorul politic, mai ales in mediul german, istoria s-a
metamorfozat din apanaj al mediilor elevate, din preocupare a unor nobili in principal, in
magistra vitae (invatatoarea vietii). Istoria a obtinut astfel loc in cetate, in contextul climatului
metodelor stiintifice. Institutionalizarea acestui fenomen, istoria ca forma legitima de invatare
academica, a avut loc la intretaierea a doua curente de gandire, romantismul si pozitivismul.
Romantismul istoriografic
Istoria devine o actiune a celor multi si a unui singur. Ea are in interes poporul, multimea.
Romantismul este o reactia asupra clasicismului clasic promovar de umanisti si iluministi.
Acestia din urma promovau forma textului, zona lor de interes era monarhia, clerul.
Romanticii au deplasat accentul inspre traire. Factorul emotional inlocuind aspectul rational in
explicarea trecutului. Imaginatia, subiectivitatea, predomina in text. Demersul de restituire al
trecutului nu se delimiteaza de domeniul literar. Istoria este literatura. Adica, istoria nu are
autonomie in ordinea cunoasterii sub raportul surselor utilizate, al metodei. In scrisul
romanticilor, trecutul este tangibil, iar reprezentarea lui este plastica.
Din perspectiva autorilor care abordeaza trecutul in sec XIX, istoria este direct utilizabila,
pentru ca cei care reinvie trecutul isi propuneau un scop politic imediat, manifest, ridicarea
propriei natiuni. Reinvierea trecutului trebuia sa fie un imbold pt prezent.
Personajele si evenimentele sunt personificate pentru a arata gloria trecutului in raport cu
miicimea prezentului. Scrierile romanticilor sunt pline de viata, iar cititorul era „invitat” sa
traiasca efectiv si afectiv acest trecut. El era chemat sa participe, nu doar sa-si reprezinte
trecutul. Militantismul istoric este definitiv pt romantici.
Reprezentanti: Jules Michelet (Istoria Frantei si Istoria Revolutiei), M. Kogalniceanu, N.
Balcescu (perspectiva teleologica. El a construit mitul unirii romanilor), Francois Guizot,
Edgard Quinet.
In raport cu cercetarea trecutului, o mutatie semnificativa inspre profesionalizare, inspre
separarea istoricului de scriitorul de literatura, s-a produs in mediul academic German. In
universitatile din statele germane, propensiunea spre stiinta dinspre disciplinile exacte,
dinspre fizica, chimie, biologie i-au obligat pe istorici sa se orienteze cu mai multa metoda si
eruditie in cercetarea propriului lor domeniu de cunoastere. Cunoasterea totala a trecutului,
trebuia facuta prin descrierea evenimentelor „asa cum au fost”(L. Von Ranke), fara a le da un
sens. Pe aceasta cale, in spatiul academic german s-a format o adevarata scoala marcata de
eruditie, de o abordare exhaustiva a trecutului, prin recuperarea surselor de cercetare a acestui
trecut (Th. Mommsen – colectia C.I.L.).
Pozitivism
Ca model de abordare a trecutului, pozitivismul se gaseste intr-o stransa relatie cu scoala
istorica germana, insa in a2a jumatate a secolului XIX, sub impactul stiintelor exacte, mai
multi ganditori au postulat necesitatea ca studierea istoriei sa se limiteze la faptele pozitive, la
descrierea si sistematizarea faptelor „observabile”. Personajul esential pentru pozitivism este
Auguste Comte care are o lucrare ititulata Curs de istorie pozitiva. In aceasta lucrare, el
afirma posibilitatea cunoasterii stiintifice a trecutului. D p lui de vedere, scopul istoricilor ar fi
trebuit sa fie cercetarea legilor care prezidau la dezvoltarea sociala a umanitatii. Dupa Comte,
fenomenul istoric prezenta regularitati si constante, asemanatoare celor din stiintele naturii.
Ca si biologii, spunea Comte, istoricii trebuiau sa elimine din cercetarea trecutului faptele
exceptionale si sa le pastreze doar pe cele de repetitie. Comte a inspirat cercetarile mai multor
istorici legati de scoala istoriografica germana. In primul rand, F. De Coulanges (La cite
antique, Istoria institutiilor politice ale Frantei). Pentru acesta din urma, istoria nu era o arta,
ci o stiinta pura.
Un alt istoric de factura pozitivista, in Anglia, Thomas Buckle, care are o lucrare intitutlata
Istoria civilizatiunii engleze.
Altul: spatiu german, Karl Lamprecht (Istoria germaniei in 12 volume), profesorul lui Iorga la
Leipzig. Din perspectiva istoricilor pozitivisti, istoria era guvernata de legi de evolutie, iar
descoperirea acestor legi dadea inteles istoriei. Insa cunoasterea pozitiva a trecutului putea fi
facuta doar prin cunoasterea documentelor. Foarte rapid, in dorinta lor de a identifica legile
istorice, plecand de la cunoasterea „pozitiva„ a documentelor, istoricii pozitivisti au ajuns
intr-o fundatura. Numarul mare de documente cu privire la trecut i-a condus mai ales catre
eruditie si i-a impiedicat sa vada ansamblul trecutului si finalmente sa caute legile.
Concluzie
Mostenirea secolului al XIX-lea in istoriografie este una dubla. In primul rand, istoria ca
domeniu de cunoastere s-a impartasit de primatul stiintific, rational, al epocii si in al doilea
rand de primatul national ceea ce a facut ca istoria sa fie validata interesat intre stiinte. In a
doua jum a sec al XIX-lea, istoria devenise disciplina academica universitara, avand un loc
statuat intre stiintele timpului. Istoricii s-au complacut in aceasta situare a istoriei, in aceasta
plasare a ei, fiind interesati la randul lor sa-si omologheze propriul lor domeniu. La finalul sec
al XIX-lea, istoria este investita cu un mare grad de adevar.
Scoala Metodica in Franta
s-a dezvoltat in stransa legatura cu influentele venite din mediul cultural si universitar
german. O a doua sursa pt institutionalizarea unei scoli franceze de istoriografie a fost
evolutia politica din franta celei de-a Treia Republici si de nevoia factorilor politici de a
reconstrui identitatea comunitatii dupa momentul 1870. Infrangerea din 1870-1871. Au aparut
intrebari referitoare la viabiltiatea societatii franceze, a culturii franceze. E. Lavisse facea o
comparatie intre ceea ce insemna invatarea istoriei in franta si ce insemna in germania. In
franta era orientata spre spectaculos, retorica; istoria era un spectacol, nu se punea accentul pe
metoda. In paralel, in germania istoria era preocuparea unora putini („tineri studiosi”).
Gabriel Monod- este considerat cel care a reinnoit istoriografia franceza si care a introdus in
Franta metodele si tiparul istoriografiei germane. El studiase in germania la Berlin si
Gotingen. el propune in 1876 reinnoirea istoriografiei franceze.
Plecand de la afirmatia lui G. Monod „istoria este o stiinta pozitiva”, aceasta directie
istoriografica a fost desemnata drept pozitivista. In mod real insa, curentul istoriografic
dezvoltat in jurul publicatiei La revue historiques, se delimita atat de pozitivism cat mai ales
de romantismul istoriografic.
Conceptia asupra istoriei promovata de grupul din jurul lui Gabriel Monod, poate fi inteleasa
plecand de la 2 texte majore. In primul rand, programul „revistei istorice”, aparut in 1876, un
manifest scris de Monod. Cel de-al doilea, un ghid pentru uzul studentilor, publicat in 1898,
de doi istorici de la Sorbona (Charles Victor Langlois si Charles Seignobos) intitulat
Introducere in studiile istorice, material care va sta la baza unei lucrari autonome publicata in
1901 de Ch. Seignobos si intitulata Metodele istorice aplicate stiintelor sociale.
1876: G. Monod, 32 de ani, dupa ce studiase in Germania la Gotingen si Berlin, impreuna cu
E. Lavisse si A. Rambeau, pun bazele unei publicatii speciale pentru istorici intitulata „La
Revue historiques”. Monod va scrie manifestul program al noii publicatii
Analiza de text: Gabriel Monod
El defineste cercetarea strict stiintifica facuta doar pe baza surselor, fara ca istoricii sa fie
interesati de teoriile politice si religioase.
Ce inseamna obiectivitatea istoricului?
Monod constientizeaza inevitabila plasare in timp a istoricului. El poate sa aib „simpatie
respectuasa” pt trecut. El nu poate sa abordeze trecutul fara o astfel de simpatie.
Obiectivitatea istoricului era legata de inchiderea in domeniul faptelor, de tendinta de a
intelege si a explica trecutul. Insa enuntand aceste criterii de obiectivitate, Monod lasa
deschisa discutia „Revista noastra va dar se va inchie aceasta revista in domeniul faptelor si
va ramane inchisa teoriilor politice si filosofice.
Un aspecpt important: telul nu este pozitivist. Aceste principii nu exprima niste deziderate
pozitiviste a identificarii legii in istorie. In acest text al lui Monod, gasim elementele de
context.
Epoca noastra, mai mult decat oricare alta..... – era o urgenta; societatea era bulversata.
Istoricul trebuia sa umple acest gol, era legat de unitatea natiunii. Era depozitarul traditiilor,
pastratorul unui patrimoniu.
Care este dezideratul istoricului?
Sub raport de metoda: studierea doar a cauzelor evenimentelor, fara a da trecutului un sens.
Aceasta este ruptura epistemologica pe care o propune.
Cui i se adresa acest mesaj?
Istoricilor francezi; institutiilor politice franceze. Ofera o perspectiva de personalizare.
Programul si revista a avut un efect deosebit asupra mediilor intelectuale franceze. A
schimbat perspectiva cu privire la cunoasterea, la intelegerea trecutului. Pentru cei interesati,
studiile cuprinse in paginile revistei au devenit rapid „istoria adevarata” (cu sensul de istorie
oficiala). G. Monod a inceput sa exercite o adevarata magistratura asupra profesiei istorice in
Franta. * e considerat patriarhul istoriei franceze.
Pana in 1912, el patroneaza cercetarea istoriei in Franta, intru-cat a ocupat pozitiile cheie din
perspectiva institutionala in Franta celei de-a treia Republici. Inca din 1880, el ajunge lector la
Ecole normale superior (ENS)- scoala la care se forma elita franceza. Ulterior, ajunge
profesor la Colegue de France, si ulterior director al sectiei a4a de istorie la EPHE de pe langa
Sorbona.
Al doilea text
Ghidul pentru studenti propus de 2 prof de la Sorbona, amintiti mai sus. Langlois era un
medievist, Seignobos studia inceputul sec al XIX-lea. Ei stabilesc normele cercetarii istorice.
In acel context era foarte important individualizarea deplina a istoriei ca metoda intre formele
cunoasterii. Cei doi stabileau relatie directa intre istoric si obiect care insemna documentul,
afirmand ca istoria trebuia sa fie punerea in pagina a documentelor. Documentul semnifica
ceea ce ramane din trecut, palpabil si voluntar, mai ales documentele scrise, carti,
corespondenta, manuscrise, documente administrative. In respectivul ghid, cercetarea istorica
trebuia facuta dupa tehnici riguroase.
In primul rand trb inventariate sursele. In al doilea rand trb realizata critica documentelor prin
operatii analitice si sintetice. Operatiile analitice insemnau critica externa (data, stare, fals sau
original etc) si critica interna (operatiuni analitice: presupune atat stabilirea a ceea ce vrea sa
spuna autorul documentelor, dar si controlarea si identificarea sensurilor ascunse ale
documentului. Operatiunile sintetice: presupun compararea documentelor si stabilirea unui
fapt particular pt ca ulterior sa reusim o incadrare intr un cadru general) a unui document.
Tot in acest ghid, cei doi istorici sugereaza o organizare a sarcinilor in realizarea cercetarii
istorice, o diviziune a muncii care ulterior s-a numit institutia mandarinatului universitar. Din
punctul lor de vedere, cercetarea istoriei presupunea 4 etaje/etape diferite:
1. Arhivistii, bibliotecarii prin tehnici de eruditie trb sa editeze manuscrisele si
documentele cu aparitia unor colectii de documente
2. Revenea tinerilor cercetatori care trb sa realizez analize limitate asupra unor fapte
istorice.
3. Istoricii cu o anumita experienta urmau sa alcatuiasca monografii asupra unor
personalitati, asupra unor regiuni, lucrari de amploare mai mare.
4. Istoricii recunoscuti sa redacteze sinteze, constructii generale sub raport national sau
universal.
Aceasta preocupare de sistematizare a muncii a condus la incep sec XX la stabilirea
regulilor unei discipline. Finalmente, istoria capata loc in cetate, devine acceptata.
Impunerea scolii metodice in spatiul public
La sf sec XIX si inceputul sec XX, urmarea aspectelor „stiintifice” pe care le asuma
demersurile de cunoastere a trecutului, istoria devine autonoma in societate. Mai mult,
apare meseria de istoric. Cei care studiaza trecutul, incep sa o faca tot mai mult intr-un
cadru institutionalizat.
Strategiile de impunere:
In primul rand, Istoria ca disciplina patrunde in universitati. Marii istorici sunt si profesori
universitari. Istoria se desparte de literatura, iar in cadrul facultatilor de litere apar
departamente specifice de istorie nationala si universala.
Un al doilea aspect: istoria ca disciplina patrunde in scoala, ca istorie nationala. Statul este
dornic sa confere istoricului rolul determinant in conturarea noii identitati a comunitatii.
Marii profesori sunt si creatorii de manuale.
Un al treilea aspect care tine de impunerea istoriei: pregatirea profesorilor devine mult mai
complexa. Dupa model german, se infiinteaza seminariile ca ateliere de deprindere a
metodei.
Apar institute speciale: institute de istorie create pt a raspunde noilor cerinte. Apar scoli
speciale de arhivistica, scoli speciale de arheologie.
Istoria patrunde in academie. Apare sectia istorica in Franta, in Academie.
Aparitia unor instrumente specifice istoricului: canale de comunicare, dar si mijloc de
vizualizare reciproca cum sunt revistele specializate in domeniul istoriei care prezinta
ultimele cercetari, ultimele studii partiale si ultimele noutati. Prima revista istorica, 1859,
apare in Germania. A doua este La Revue historiques... dupa in italia... la 1886 in Anglia,
1896 in America.
Se impune institutia congreselor de istorie- congrese de istorie nationale si internationale
care reunesc specialisti in domeniu si care institutionalizeaza in fapt istoria si istoricii.
Aparitia marilor colectii de documente. Majoritatea istoriografiilor nationale incep sa
publice. Devin o miza in sine.
Specific scolii metodice este aparitia marilor sinteze de istorie nationala (istoria germaniei
in 12 vol) sau de istorie universala (colectia coordonata de Luis Halphen si Ph. Sagnac;
alta: E. Lavisse si Langlois).
Concluzie
Scoala metodica a fost determinanta in profesionalizarea muncii istoricului si pt
impunerea istoriei ca disciplina autonoma in societate. Ea domina spatiul cultural francez
pana in deceniul 4 al sec XX, insa orientarea spre documentele administrative, spre cele
scrise cu precadere, a condus in cadrul acestei scoli la privilegierea istoriei politice.
Istoricii acestei scoli au scris mai ales despre faptele oamenilor publici, semnificativi.
Partea de istorie politica era doar insotita de abordari de istorie culturala, stiintifica, de
multe ori restranse la o suma de enumerari si fara a avea relevanta in intelegerea
ansamblului social. Orientarea spre istorie politica a generat in timp o alunecare a
istoricilor inspre problemele lumii contemporane lor. Finalmente, istoricii scolii metodice
au fost legati de etosul national si au devenit adeseori figuri canonice in spatiul public.
Text pt data viitoare: A. D. Xenopol – Teoria istoriei, cap 3 Caracterul stiintific al
istoriei si Cap 11 – Seriile istorice; N. Iorga, Generalitati cu privire la studiile
istorice – Lectia de deschidere din 1898 Cum se scrie istoria si Prelegerea de la
intrarea la Academie, Doua conceptii istorice.