In mod autonom, dar nu independent de factorul politic, mai ales in mediul german, istoria s-a

metamorfozat din apanaj al mediilor elevate, din preocupare a unor nobili in principal, in
magistra vitae (invatatoarea vietii). Istoria a obtinut astfel loc in cetate, in contextul climatului
metodelor stiintifice. Institutionalizarea acestui fenomen, istoria ca forma legitima de invatare
academica, a avut loc la intretaierea a doua curente de gandire, romantismul si pozitivismul.
Romantismul istoriografic
Istoria devine o actiune a celor multi si a unui singur. Ea are in interes poporul, multimea.
Romantismul este o reactia asupra clasicismului clasic promovar de umanisti si iluministi.
Acestia din urma promovau forma textului, zona lor de interes era monarhia, clerul.
Romanticii au deplasat accentul inspre traire. Factorul emotional inlocuind aspectul rational in
explicarea trecutului. Imaginatia, subiectivitatea, predomina in text. Demersul de restituire al
trecutului nu se delimiteaza de domeniul literar. Istoria este literatura. Adica, istoria nu are
autonomie in ordinea cunoasterii sub raportul surselor utilizate, al metodei. In scrisul
romanticilor, trecutul este tangibil, iar reprezentarea lui este plastica.
Din perspectiva autorilor care abordeaza trecutul in sec XIX, istoria este direct utilizabila, pentru
ca cei care reinvie trecutul isi propuneau un scop politic imediat, manifest, ridicarea propriei
natiuni. Reinvierea trecutului trebuia sa fie un imbold pt prezent.
Personajele si evenimentele sunt personificate pentru a arata gloria trecutului in raport cu
miicimea prezentului. Scrierile romanticilor sunt pline de viata, iar cititorul era „invitat” sa
traiasca efectiv si afectiv acest trecut. El era chemat sa participe, nu doar sa-si reprezinte trecutul.
Militantismul istoric este definitiv pt romantici.