În genere, în istorie, rolul intelectualilor apare drept unul ambivalent, în orice caz cu

semnificații diferite și nuanțe ce țin de context, de gradul de libertate existent, de impuneri

exterioare sau, nu mai puțin, de propriile impulsuri și tentații. Căci nimic nu este mai departe de o
articulare omogenă, de o senină omogenizare sau de o articulare inteligibilă în sensul uniformității
sale decât o reconstituire a gândirii umane. În mod cert, accentul poate fi deplasat înspre susținerea
oricărei teze intuită sau forțată. Se poate remarca, de pildă, rolul important pe care l-au jucat
intelectualii din estul Europei în prăbușirea regimurilor comuniste. La fel de adevărat este că mulți
dintre ei au sprijinit sau, cel puțin tolerat, starea de lucruri sau chiar au profitat de aceasta, la fel
cum adevărat este că însăși vocile critice și lucide ale perioadei nu au făcut față unui angajament
politic. Au fost intelectuali care au cauționat nazismul, care au tolerat extremismele, care au
promovat ura etnică, au accentuat diferențele religioase, au indicat în mod ferm alteritatea și au
ridicat nivelul de violență al societății.
În fond, intelectualul, dincolo de opera sa remarcabilă, de obicei, poate și trebuie redus la
condiția sa umană, marcată invariabil de tribulații, oscilații interioare, cinism, imoralitate, dorința de
putere. O parte dintre aceștia s-au aflat în proximitatea fenomenului politic și l-au sprijinit din punct
de vedere ideologic sau au potențat atitudinile necesare puterii în diverse momente istorice. Cu
începere de la Platon au existat gânditori al căror sistem ideatic nu era de ajuns în sine, ci trebuia în
mod necesar să transforme lumea din jurul lor, una pe care o percepeau inerent viciată în mod
structural. Marx a avut dreptate să remarce că filosofii nu se pot mulțumii cu interpretarea lumii, ci
trebuie să acționeze în sensul schimbării sale și este cunoscut modul în care au făcut-o chiar
scrierile sale.Așa cum remarca Wolf Lepenies, intelectualii au pendulat mult timp între utopie și
melancolie, deși cele două se exclud în mod normal. „În intelectual vedeam un melancolic înnăscut
care, conștientizându-și neputința de a-și concretiza idealul, se adâncește într-o melancolie latentă,
ori se refugiază în utopia unei lumi imaginare mai bune. Chiar dacă intelectualul accede la putere
sau reușește doar să se apropie de sfera ei atât cât să o poată influența, cel mai adesea, el devine
victima tentației periculoase de a dori să impună această lume mai bună. Găsim aici una dintre
originile nu doar ale gândirii, dar și ale comportamentului totalitar, a căror mărturie sunt cele două
ideologii criminale ale secolului XX: fascismul și comunismul.”
Este, în mod evident, inteligibilă în acest sens atitudinea virulentă a lui Julien Benda,
consecutivă primului război mondial, care a reprezentat, dincolo de toate, un șoc psihologic
veritabil, menit să disloce conștiințele și să întunece rațiunile. Sau, așa cum remarcă gânditorul
francez, a dus la perfecționarea pasiunilor politice, diseminate în accentuarea disprețului bine
stabilit de criterii precum rasa, etnia, religia, națiunea sau viziune politică. Urile parțiale abdică în
favoarea urii generale, ale cărei consecințe nu pot fi decât teribile. Într-adevăr, au fost.

1
 Cu siguranță, nu toți au avut posibilitatea sau chiar nu au dorit să treacă de stadiul pur
reflexiv, articularea gândurilor fiind suficient de relevantă. Soren Kierkegaard părea resemnat în
fața unei astfel de stări, sperând doar că biografii săi îi vor remarca suferința în numele ideilor:
„Martirajul îndurat de către acest scriitor poate fi descris astfel: a suferit pentru că a fost un geniu
într-un târgușor.”De altfel, există o categorie de intelectuali care alcătuiesc ceea ce Paul Valery
numea „specia care se plânge”. Or, motivele suferinței resimțită permanent de intelectual este
dispunerea eronată a lumii, ceea ce îi transformă aspirația în certitudinea posibilului schimbării.
Intelectualii nu își pot reprima depresia existențială în nici un moment, nu pot opri tulburarea
interioară sau tentația recurentă a unei poziții supreme. Nici suspendarea gândirii nu este posibilă,
așa cum observa același Wolf Lepenies, pe urma a ceea ce îi scria, în 1919, Aleksander Blok lui
Maxim Gorki: „Ah! Dacă am putea să încetăm să gândim timp de vreo zece ani!”. În secolul XX,
însă, a fost prea puțin timp de lamentație și prea mult de acțiune. James Burnham era de părere că
prima jumătate a acestei perioade a fost dominată de „gânditorii machiaveliști”, în sensul în care
aceștia nu pot adopta idealuri dezirabile decât în urma unor analize și a măsurării consecințelor
posibile. Pe de altă parte, dacă este adevărat că ideile pot fi mai puternice decât armele, secolul XX
a dezvăluit, într-o neagră sinteză, capacitatea speciei umane de autodistrugere, fenomen în cadrul
căruia au căzut victime inclusiv prea mulți intelectuali, indiferent de poziționarea acestora.
Subiectul este unul fascinant și merită atenție și reflecție din partea tuturor istoricilor care
cercetează diverse aspecte ale acestor perioade. În spațiul românesc, este drept că prezența
regimului comunist a inhibat dezbaterea onestă și interpretarea onestă din jurul vieții și activității
unor intelectuali remarcabili. În ultimele decenii, spațiul a început să fie desțelenit, în special prin
importantele contribuții ale istoricului clujean Lucian NăstasăKovacs.(1) De altfel, descifrarea
biografiei, așa cum remarca acesta, nu poate fi unilaterală sau bazată în mare parte pe opera unui
personaj întrucât ar eluda contextul și condițiile în care aceasta devine posibilă. Poate fi dovada
doar unui anacronism încercarea de a oblitera evoluțiile mundane în detrimentul scrierilor, selectate
la rândul lor, dar capabile să asigure perenitatea. De fapt, intelectualii români, la fel ca ceilalți de
aiurea, sunt supuși în mod cotidian presiunilor și afectelor, prejudecăților și cecității morale. Ei
formează rețele de putere informale, încearcă să își asigure ascensiunea în societate, nu numai la
nivel simbolic, cultivă atitudini incompatibile cu demnitatea umană, inventează dușmani pe baza
simplei lor apartenențe etnice, vor să schimbe din temelii mediul în care acționează și așa mai
departe. Să fie acesta cazul, cel puțin, în mare parte, al intelectualilor români din perioada
interbelică?
În cadrul acestui context, istoriografia noastră avea nevoie de o lucrare care să încerce, în
mod aplicat și documentat, să cerceteze natura relațiilor dintre intelectualii interbelici și
consecințele ideatice ale acestora. La o primă vedere, acesta părea să fie cazul lucrării „Intelectualii
2
și fascismul în România interbelică. Asociația Criterion”, scrisă de Cristina A. Bejan, apărută de
curând la Editura Litera în traducere românească, în timp ce versiunea originală, în limba engleză, a
fost publicată în anul 2019. Autoarea este scriitoare româno-americană, autoare a unor piese de
teatru sau volume de poezii. Mai mult, domnia sa a obținut o diplomă de master în istorie modernă
la Universitatea din Oxford, acolo unde și-a susținut inclusiv doctoratul. De asemenea, a fost
cercetător la Muzeul Memorial al Holocaustului din Washington, publicând în această calitate zeci
de articole. În prezent, Cristina Bejan predă istorie și dramaturgie la Metropolitan State University
of Denver din Colorado, Statele Unite ale Americii. Existau așadar toate premisele pentru apariția
unei lucrări de referință în domeniu, mai ales că nu s-a mai scris o monografie despre Asociația
Criterion în sine (2), în condițiile în care profesionalismul autoarei vorbește de la sine, iar contextul
permite din plin exprimările dezinhibate, dar obiective. Vom vedea însă că lucrarea își ratează
aceste ținte asumate de altfel în spațiul public.

(1) LNK nu este singurul istoric care a scris despre intelectuali! Cristiana Vasile a scris "Ne
trebuie oameni!", Ștefan Bosomitu, "Miron Constantinescu. O biografie", Cosmin Popa,
"Intelectualii lui Ceaușescu și Academia de Științe Sociale și Politice", Liliana Corobca,
"Panorama comunismului în România" și "Panorama postcomunismului în România", Marta
Petreu, "De la Junimea la Noica. Studii de cultură românească", ca să dau doar câteva nume
(2) Nu, zău! Alte cărți au analizat specific activitatea Asociației Criterion: Monica Grosu,
"Petru Comarnescu, un neliniștit în secolul său" și Constantin Mihai, "Europenism și dileme
identitare în România interbelică. Gruparea Criterion".