Lucian Boia, ,, Istorie şi mit în conştiinţa românească”

Istoricul si profesorul Lucian Boia s-a născut în anul 1944 la Bucuresti. A început
cariera universitară în anul 1967, în cadrul Facultății de Istorie a Universității
București și a devenit profesor titular în anul 1990. Intre anii 1983-1990, a fost
vicepreședinte al Comisiei Internaționale de Istorie a Istoriografiei, iar în anul 1993
a devenit director fondator al Centrului de Istorie a Imaginarului. A publicat
numeroase lucrări care s-au bucurat de aprecieri deosebite, lucrări precum
“Sfârșitul lumii:o istorie fără sfârșit”, “Jocul cu trecutul:istoria între adevăr și
ficțiune”,”Două secole de mitologie națională”, “Miturile comunismului
românesc” și “Istorie și mit în conștiința românească”, poate cea mai cunoscută
dintre cărțile sale.”

Cartea este structurată în șapte capitole, denumite “Istorie, ideologie, mitologie”,

“Originile”, “Continuitatea”, “Unitatea”, “Românii si ceilalti”, “Principele ideal” si
“După 1989”.

În introducere, el clarifică conceptele principale cu care se va opera: cuvintele

istorie şi mit. Clarificarea acestora este esenţială, căci înţelegerea greşită a sensurilor
unor cuvinte poate conduce la erori de interpretare. Istorie înseamnă reconstituirea
faptelor petrecute - deci trecutul în desfăşurarea sa obiectivă, dar înseamnă şi
discursul despre trecut, care de fapt înseamnă o filtrare a faptelor şi ordonarea lor
într-un ansamblu coerent. În felul acesta istoricul, operând cu fapte, cu material
istoric "adevărat" produce un gen de "ficţiune". Discursul e subiectiv, se abate de la
istoria obiectivă, care de fapt rămâne o imposibilitate. Diferenţierea între spaţii de
civilizaţie, moştenirile culturale, mentalităţile, conjuncturile istorice, formaţia diferită
a istoricilor - acestea sunt cauzele "pluralismului" istoriografic. O istorie obiectivă -
crede autorul - este o iluzie. Într-adevăr adevărurile absolute nu se pot obţine.

În primul capitol autorul trece în revistă etapele pe care le-a parcurs ideologia istorică
românească în secolele al XIX-lea şi al XX-lea, arătând ce deformări importante s-au
născut din cauza diferitelor tipuri de discursuri istorice în aceste secole. La sfârşitul
secolului al XIX-lea modernizarea nu începea de la clasa mijlocie - foarte fragilă
atunci – ci începe de sus, de la boierime, care era receptivă la moda şi stilul francez.
O revoluţie burgheză era necesară doar in concepţia marxismului, dar istoria nu
funcţionează după modelul elaborat de istoriografia marxistă. În cazul
naţionalismului, conceptul este relativ recent dar, după ce a apărut, a fost proiectat în
trecut. După ce s-a cristalizat înţelesul conceptului, imediat s-a încercat găsirea unui
argumentaţii care să-I lege de trecut. În felul acesta va primi un rol important
conceptul "Dacia", întimpuri când termenul de România încă nu exista. Dar hotarele
etnice erau trase deja de atunci, astfel că evoluţia istorică a avut în centrul ei
naţiunea. La fel s-a cristalizat dezbaterea privind proprietatea.
 In cadrul celui de-al doilea capitol, autorul realizează recursul la origini și la miturile
fondatoare. Incepând de la mitul fondator roman, la perioada acceptării sintezei
daco-romane, ajungând la perioada exluderii românilor și la promovarea mitului
fondator dacic. Pune apoi accent pe perioada comunistă analizând transferul de la
miturile fondatoare la cel al luptei de clase, urmat de mitologia naționalistă dacică și
de promovarea ulterioară a slavinismului. In finalul capitolului, Boia formulează o
concluzie potrivit căreia națiunea reprezintă un organism social și nu unul biologic,
și este fondată pe o sinteză culturală.

In cel de-al treilea capitol, autorul tratează problema continuității daco-romane la

nord și la sud de Dunăre, ca fiind aria de formare a poporului român, analizând și
punctele de vedere ale altor istorici, precum Nicolae Iorga, Vasile Pârvan sau C.C.
Giurescu, concluzionând cu părerea că problema continuității este una arheologică, și
că miturile trebuie dedramatizate și depolitizate. In capitolul privind “Unitatea”,
autorul definește unitatea, atât sub aspectul conceptului de stat-națiune, cât și din
perspectiva mitului frontierelor naturale. Analizează apoi ideea unității române în
Evul Mediu și faza naționalistă a comunismului, când unitatea și continuitatea
constituiau axa discursului istoric, finalizând cu o încercare de definire a spiritului
național, atât din propria sa perspectivă, cât și din cea a altor istorici.

Ultimul capitol al cărţii este foarte important. După ce analizează componentele

ideologiei istorice, autorul discută despre perioada de după 1989. Fără a judecata
lucrurile, el dovedeşte cât de mare a rămas influenţa discursului istoric al
comunismului. Pe lângă această influenţă s-a născut totodată un interesant mod de a
trata perioada comunistă: dorinţa "uitării". Noul discurs istoric nu doreşte să
ancheteze anii comunismului, acea perioadă în care au fost preluate mitologii din
secolul al XIX-lea şi care au rămas până în prezent moştenire. Autorul subliniază că
trebuie depăşit blocajul mitologic, trebuie eliminate acele categorii (conspiraţia,
salvatorul, vârsta de aur, unitatea), cu care lucrează mitul istoric.

La fel ca si volumele precedente sau ulterioare acestuia, și prezenta lucrare este

impregnată de stilul deschis, tăios și critic al autorului, precum și de lipsa sa de
prejudecăți și de curajul de a aborda și de a pune la îndoială principii, interpretări și
concluzii bine înrădăcinate în mentalul colectiv și aparent de nezdruncinat. Autorul
însuși prezintă în prefața lucrării convingerile sale în ceea ce privește subiectul
abordat, și anume faptul că nu crede într-o istorie obiectivă, că nu și-a propus să
înceapă un război împotriva miturilor, deoarece este convins că nu se poate trăi
înafara mitologiei și a imaginarului,la fel cum nu poate exista o istorie realizată
înafara ideologiei și a mitologiei, propunându-și pur și simplu o interpretare istorică
a miturilor, un atac al clișeelor și o încercare de decriptare a câtorva structuri mitice
imprimate în cultura românească modernă. De-a lungul lucrării, Boia a realizat o
împărțire nedeterminată între miturile care aparțin și au fost promovate în perioada
modernă și cele care își au originea în perioada comunistă, insistând însă pe acestea
din urmă, în încercarea de a demonta istoriografia naționalistă și cea autohtonistă
promovată de comuniști, mecanismul folosit în scopul falsificării istoriei sau a
folosirii omisiunii în privința faptelor istorice tot pentru a oferi o imagine falsă și
pentru a manipula în mod politic și ideologic mentalitatea colectivă a vremii.
 In critica sa, autorul are în vedere câteva subiecte-cheie pe care le tratează și în jurul
cărora se raliază problematica adiacentă, și anume miturile fondatoare-originile,
continuitatea, unitatea, formarea identității și alteritatea. In continuare, încearcă și o
definire a mitului, atât la nivel general și propriu, de ceva care se îndepărtează de
realitate și ia forma unor ficțiuni, deformări, stereotipuri sau exagerări; cât și din
punct de vedere istoric, domeniu în care, în opinia sa, nu există o contradicție
inerentă între realitate și imaginar, iar mitul reprezintă o structură care înglobează
atât structuri adevărate, cât și structuri fictive.

In opinia lui Lucian Boia, miturile societății contemporane sunt reprezentate de

“mitul națiunii” și de “mitul progresului”. Pe lângă convingerea asupra faptului că nu
se poate trăi înafara imaginarului, autorul este convins de faptul că fiecare națiune își
are propria mitologie istorică, populată de mituri fondatoare, mituri ale unificării,
simboluri și eroi, fără de care, ar fi imposibilă definirea ei ca națiune, din orice punct
de vedere: etnic, geografic, lingvistic sau ideologic.

Prin această lucrare, Lucian Boia demonstrează încă o dată capacitatea sa de a

realiza o analiză modernă și sistematică, a unui subiect deosebit de complex și
problematic precum mitologia istorică românească conturată și dezvoltată în decursul
ultimelor două secole, și de a veni cu interpretări actuale și pertinente

În sfârşit, putem să afirmăm că istoricul Lucian Boia a reuşit să pună bazele unei
cercetări istorice mai ample, atrăgând atenţia asupra deformărilor imaginarului, a
fuziunii mitului cu faptele reale. Un istoric trebuie să fie atent totdeauna la miturile
ce formau imaginarul oamenilor, pentru a reuşi să surprindă evenimentele mai
aproape de istoria obiectivă - care oricum rămâne numai o dorinţă.