Universitatea Alexandru Ioan Cuza

Facultatea de Litere
Specializarea: Jurnalism și Științe ale comunicării
Anul 1, grupa 1, subgrupa A
Garaba Antonina

Mai avem un viitor? România la început de mileniu

dialog între Sorin Antohi și Mihai Șora
Mihai Șora născut la 7 noiembrie 1916, Ianova, Timiș, Austro-Ungaria, este un filosof și
eseist român. A studiat filosofia la Universitatea din București (1934–1938). Între anii 1945
și 1948 activează ca cercetător la Centre national de la recherche scientifique din Paris. A
debutat la Gallimard cu Du dialogue intérieur. Fragment d'une anthropologie métaphysique
în anul 1947. Cartea a avut ecouri printre mari personalități filosofice franceze. A lucrat ca
referent de specialitate la Ministerul de Externe în perioada 1948 - 1954, apoi ca șef de secție
la Editura pentru Limbi Străine (1951–1954) și redactor-șef la Editura de Stat pentru
Literatură și Artă (1954–1969), unde are meritul editorial de a fi fost fondatorul noii serii
BPT (acronim pentru „Biblioteca Pentru Toți”). În anul 1978 primește Premiul Uniunii
Scriitorilor pentru Sarea pământului, iar în 1998 - Premiul Uniunii Scriitorilor pentru Firul
ierbii. După evenimentele din decembrie 1989, a fost ministru al învățământului în primul
guvern democratic provizoriu, condus de Petre Roman (30 decembrie 1989–28 iunie 1990).
Din 24 octombrie 2012 este membru de onoare al Academiei Române.
Sorin Antohi născut la 20 august 1957, Târgu Ocna, este un istoric al ideilor, eseist,
traducător și editor român. În volumul Războaie culturale (2007) Sorin Antohi abordează
polemic șase teme: „Școala” de la Păltiniș, istoria intelectuala recentă a liberalismului,
raporturile dintre istorie, memorie, ficțiune și ideologie, comunitarismul ca utopie, atracția
intelectualilor față de tiranie și criza spiritului american. Pornind de la cărțile și ideile altora,
autorul le analizează în detaliu substanța, contextele de emergență și receptare, oferind
cititorului o perspectiva critică asupra unor „războaie culturale” din România și din lumea de
astăzi. Ca istoric al ideilor, Sorin Antohi s-a distins prin comentariile extinse la opera lui Ioan
Petru Culianu. A absolvit Facultatea de Filologie a Universității din Iași. A fost membru
fondator al Grupului pentru Dialog Social (GDS), membru al prezidiului International
Committee of Historical Sciences.

Despre carte: Este publicată la Iași, editura Polirom, anul 2001. Această lucrare este
alcătuită din trei părți, având la bază dialogul dintre Mihai Șora și Sorin Antohi. Aici se pune
accentul pe evoluția statului român din perioada secolului XIX până în prezent, dar și
gândirea despre un viitor al acestui popor. Tema centrală abordată este: ,,Capacitatea
intelectualului de a vedea, înțelege și vorbi despre lucrurile care se desfășoară în jurul său.’’
Titlul cărții are la bază o întrebare retorică și sugestivă, care îi pune pe cititori să mediteze și
să se întrebe dacă România are viitor.
Partea I ,,Un repertoriu de obsesii’’
Se abordează tema viitorului prin prisma trecutului. Aici, Mihai Șora este întrebat dacă mai
avem viitor la care el răspunde: ,,Dacă România are sau nu un viitor? Ține de noi să-l aibă!
Ne îndoim, de la bun început, că l-ar avea? E limpede, atunci, că nu-l va avea vreodată.
Timpul, oricum, nu va îngheța ; el va curge și de acum încolo, așa încât – față de ceea ce ne e
dat să trăim azi – un „viitor” (adică ceva în raport cu care noi cei de azi vom constitui un
„trecut”) în orice caz va exista’’, având în vedere că totul poate deveni realitate datorită
intelectualității din societate. În acest capitol se pune accent pe o problemă majoră care
constă vizualizarea proiectelor de viitor ale României din perioada 1989-2000, care după cum
spune Șora, capabili de asumare a riscului în elaborarea acestora ar fi fost intelighenția
română, însă nu a fost să fie. Într-un proiect, esențială este ținta, indispensabile sunt resursele.
,,Ne lipsește baza, pentru că tot în vorbăria descentralizării suntem. Descentralizarea nu a
existat, iar câtă vreme ea nu va exista cu o responsabilizare sau auto-responsabilizare a bazei,
nu cred că o să avem proiecte de viitor care să fie mai mult decât vorbărie.’’ O altă problemă
adusă în discuție este cea a învățământului. Mihai Șora accentuează faptul că bacalaureatul
devine prioritatea numărul unu ,,Aceasta mi se pare mie a fi sarcina esențială a
învățământului românesc ; eu văd filiera „grădiniță-primar-gimnazial-liceal”. Ceea ce ține de
cadrul didactic, intervievatul afirmă că acesta trebuie să fie motivat salarial, să existe un
proiect de ansamblu și organizare a unei reciclări sistematice a întregului personal didactic,
atât sub raportul disciplinelor predate elevilor, cât și sub acela al pedagogiei predării, și să fie
o infrastructură elementară.
Partea II ,,Memorie și viitor’’
În acest capitol se abordează tema trecutului prin prisma prezentului. Astfel cei doi autori
intră în discuție pe baza evenimentelor din trecut, cât și despre memoria populației românești.
,,Spuneam că în România te puteai aștepta să existe un recurs mai insistent la memorie,
deoarece, în orice caz, nu se vede prea bine cum va arăta viitorul. În situația postcomunistă de
anxietate și dezorientare, o societate ca a noastră, înclinată să se uite foarte mult în trecut – în
diverse trecuturi, pentru că există o fragmentare naturală a viziunii sociale despre trecut : unii
se întorc la perioada lui Dej, alții la Ceaușescu, alții la perioada monarhiei și așa mai
departe...’’(pag. 79) La baza amintirilor stau represiunile celor mai crude regimuri politice
existente în acea perioadă: pușcăriile, deportările, lagărele de muncă forțată (Gulag) și lagăre
de exterminare (Holocaust). ,, În România, în schimb, au existat, începând cu dictatura
fascistoidă din 1940-1944 și terminând cu expirarea experienței comuniste în 1989, mai
multe straturi succesive ți mai multe soiuri de represiuni care s-au ținut lanț, efectuate de
regimuri diferite, după criterii diferite, ba chiar opuse (primele două : etno - confesionalo - -
rasiste ; celelalte : socio - economico - politice), începând cu pogromurile și continuând cu
deportările, apoi – sub comuniști – cu pușcăriile, pe urmă cu Canalul, pe urmă cu Bărăganul,
pe urmă din nou cu pușcăria, în sfârșit cu disoluția sistematică a țesutului social de-a lungul
întregii „epoci de aur”.(pag. 86)
Partea III ,,Identitate și trăire’’
Acest capitol abordează tema identității care stă la baza întrebării de la începutul acestuia:
care sunt vectorii ce vor lega România de contextul internațional? Mișcările de idei,
mecanismele economice, conjuncturile geo-politice, dar și indivizii care „încarnează” această
legătură dintre identitate și alteritate. Pentru aceasta, bineînțeles, ne trebuie oameni care au
deschidere către Celălalt ; care se simt bine în compania Celuilalt și care nu trebuie să își iasă
din sine pentru a se întâlni cu Celălalt.(pag. 121) La momentul Ion Ghica, ideologia
romantică a anului 1848 încă mai era suficientă. Puteai să produci o identitate colectivă
pozitiv-afirmativă, ceea ce nu a mai fost cu putință în anii 1880-1890, când crescânda
prezență evreiască masivă a devenit nucleul naționalismului românesc modern, antisemit,
xenofob.(pag.91)
La sfârșit, Șora îi îndeamnă pe oameni să se trezească din somnul de veci al trecutului și să
fie conștienți de ceea ce se petrece în prezent, pentru a-și putea construi viitorul. Deci :
trezește-te, române sau – ca în imnul național – „deșteaptă-te !”. Eu însă prefer să zic :
„trezește-te”. Fac dihotomia aceasta, între deștept și treaz. Căci deșteptul, s-o fi deșteptat el
din somn, dar e încă buimac ; cel treaz de-a binelea vede însă departe.’’(pag.149)

,,Utopiile unui Mai știutor. Note despre filozofia lui Mihai Șora’’
Sorin Antohi vede și își spune părerea despre viața și trecutul lui Mihai Șora, despre rațiunea
filozofică a acestuia asupra ideilor, cum ar fi, ce este un dialog, o societate, o revoluție. În
viziunea lui Șora, dialogul generalizat este forma de comunicare prin care se construiește,
spontan și organic, viața comunitară (1990, pp. 196-197). De fapt, nu e vorba aici despre
simplă comunicare, ci despre o comunicare perfectă : comuniunea. Șora merge mai departe
decât Habermas, al cărui utopism se oprea la agregarea societății bune grație comunicării...
(1990, pp. 56-57). Dimpotrivă, societatea este construită, instituționalizată, formalizată,
vizibilă, explicită, abstractă. Prima ține de regimul lui a fi, cea de-a doua e ineluctabil atrasă
în Căderea lui a avea. Descoperirea că a fi depinde atât de strâns de a avea inspiră omului
continuu revoltat o anxietate insuportabilă, care transformă revolta în revoluție... Programul
revoluționar e sintetizat într-o memorabilă formă abstractă de următorul îndemn : „Să-i
impunem avutului economic legile ființei”! (1995, p. 164).
Concluzie: Lucrarea dată abordează o temă actuală, cu care ne vom confrunta și în
continuare, pentru a înțelege că România poate avea un viitor, însă cu ajutorul nostru, prin
rațiunea noastră care va crea și va deschide acest viitor. Doar să ne dorim acest lucru și se va
întâmpla. Chiar dacă avem răspunsul afirmativ la întrebarea ,,Mai avem un viitor?’’, rămâne
de văzut ,,Când îl vom avea?’’