Utopie şi distopie în cultura media

1. Conceptul de utopie – o definiţie

2. Conceptul de distopie – o definiţie
3. Tipuri de utopie
4. Tipuri de distopie
5. În ce fel afectează actualitatea felul în care vedem lumea?
6. Optimism şi pesimism în cultura populară
7. Conceptele de utopie şi distopie în media
8. Conceptele de utopie şi distopie în literatură
9. Utopie şi distopie ca şi comentarii sociale
10. Concluzii

Utopie şi distopie în cultura media

Argument

Despre o poteca spre nicaieri care duce undeva

Sorin Antohi povestea în “Utopica – studii asupra imaginarului social” în ce
fel poate utopia transcende realitatea: “Contaminate cu idei-forţă şi mituri istorice,
utopiile ajung să schimbe în cele din urmă istoria însăşi. Ele — o ştim în
formularea cea mai pregnantă din epigraful găsit în scrierile lui Berdiaev pentru
Brave New World —, utopiile, devin tot mai mult realizabile, pe măsură ce se
istoricizează, coborând din domeniile inofensive ale absolutului […] Tot mai
manipulabile, utopiile „câştigă în «realitate » în măsura în care ele se înscriu în
câmpul de aşteptări ale unei epoci şi ale unui grup social, şi mai ales în măsura în
care ele se impun ca idei-ghid şi idei-forţă care orientează şi mobilizează
speranţele şi solicită energiile colective."1. Dar în ce fel pot perceptele utopice
pătrunde în concretul social? Pot fi ele măsurate şi analizate?
Cu siguranţă da, însă efortul de a face o radiografie a elementelor utopice
care şi-au făcut loc în societatea contemporană este mult prea complex pentru a fi
cuprins într-un proiect doctoral. Pe de altă parte, un studiu punctual pe un anumit
element social poate face acest lucru. Autorul îşi propune să realizeze o analiză a
modalităţii în care cultura media a preluat elemente ale utopiei şi distopiei şi le-a
integrat în mentalul social, popularizându-le.
Întreaga lucrare se concentrează asupra înţelegerii a trei elemente cheie: 1.
utopia şi eutopia; 2. distopia; 3. cultura media. Finalitatea acestui studiu este de a

1
Sorin Antohi, “Utopica – studii asupra imaginarului social”

1
demonstra absorbţia elementelor specifice utopiei şi a diverselor sale subgenuri în
cultura media.

Conceptul de utopie – o încercare de definiţie

Dacă ar fi să-i dăm o definiţie simplistă, termenul de utopie desemnează o

societate ideală. În accepţiunea sus-menţionată, utopia a apărut pentru prima dată
în Libellus vere aureus nec minus salutaris quam festivus de optimo reipublicae
stătu, deque nova Insula Utopia authore clarissimo viro Thoma Moro inclytae
civitatis Londinensis cive vicecomite cura M. Petri Aegidii Antverpiensis, arte
Theodorici Martini Alustensis, Typo-graphi almae Lovanensium Academiae nune
primum aceura-tissinii editus. Sau, mai pe scurt, Utopia. Insula eponima din
opera lui Sir Thomas Morus este un model imaginar de societate perfectă, pus în
contrast cu viaţa socială contenţioasă a statelor europene. Modelul social propus
de Morus are la baza doi piloni principali: proprietatea privată nu există, şi se
practică o toleranţă religioasă aproape absolută.
Este posibil că Morus a ales calea literaturii pentru a descrie o naţiune
imaginară, pentru a putea discuta liber probleme politice controversate. Propria lui
atitudine privind organizarea descrisă în carte a fost o temă îndelung dezbătută.
Deşi pare greu de crezut că Morus, un credincios catolic, ar fi considerat Utopia un
model concret de reformare politică, unii critici au speculat că Morus şi-a bazat
cartea pe comunalismul monahal bazat pe comunalismul biblic descris în Faptele
Apostolilor. Datorită însăşi naturii scrierilor lui Morus, este dificil uneori de făcut
diferenţa între pasajele în care autorul este satiric faţă de societate, de cele în care
chiar descrie soluţii care corespund viziunii sale.
Indiferent de intenţia de satirizare sau analizare a societăţii din care făcea
parte, Morus urmăreşte a dovedi că existenţa armoniei şi a unei ordini strict
ierarhizate sunt esenţiale pentru o societate sănătoasă. Este un aspect lesne de
înţeles în contextul perioadei istorice în care umanistul englez a trăit. Reforma
luterana care se desfăşura la acel moment reprezenta pentru Morus, un catolic
devotat, o ameninţare la adresa stabilităţii sociale. Echivalând stabilitatea socială
cu cea religioasa, Morus vedea în ascensiunea protestantismului pericolul iminent
al dezagregării societăţii. Răspunsul său la această problemă a fost conceperea
sistemului social din Utopia.
Utopia descrisă de Morus este o extensie a Cetăţii platoniciene. Dar această
versiune diferă de cea descrisă în Republica prin faptul că, deşi estetica socială
funcţionează perfect, cetăţenii Utopiei sunt gata să lupte dacă este necesar.
Sistemul de legi este redus la esenţa, avocaţii nu există. Unii cititori au ales să
considere societatea imaginară a lui Morus ca pe un şablon ideatic al unei societăţi
viabile. Alţii se îndoiesc de intenţia serioasă a autorului.

2
 Cert este ca însuşi termenul utopia provoacă incertitudine cu privire la
intenţionalitatea aplicării în real a conceptului. Sorin Antohi spunea, referindu-se
la acest aspect: “Pronunţat latineşte, cuântul utopia părea un fel de avatar al
sintagmei eleate topos atopos, fiind format dintr-un derivat de la topos, „loc", prin
adăugirea prefixului ou-, o particulă cu sens general negativ. Outopia însemna prin
urmare „locul care nu există". Semnificaţia era clară, iar noul cuvânt, cu tot
aspectul său de barbarism (purişti ca Brixius nu au întârziat să-l atace), putea fi
adoptat până la urmă de latina umanistă, care se mai îmbogăţise şi cu alte
formulări, încă mai puţin fericite. Numai că sobrul cancelar englez, care a ales
martiriul şi avea să fie sanctificat (abia în secolul nostru), era în fond tot un „vesel
umanist": speculând pronunţia engleză a numelui insulei perfecte, Morus implica
un alt prefix grecesc, eu-, care conota atribute pozitive, de la „bun" până la „ideal",
„prosper", „perfect". Poetul laureat al insulei Utopia scria pe bună dreptate în
eulogia ataşată cărţii lui Morus: „De aceea nu Utopia, ci mai degrabă numele meu
e cu adevărat 'Eutopia". Aşadar, spunând pur şi simplu utopia, trebuie să păstrăm
în minte etimologia programatic ambiguă a termenului, care spune singur că
locurile fericite au totuşi un cusur: nu există” 2. Prin urmare, eutopia este termenul
corect atunci când ne referim la o încercare de aplicabilitate a experimentului
social descris de Morus.

Utopia şi socialismul – fraţi separaţi la naştere?

Din punct de vedere istoric, aplicarea practică a conceptului de utopie a fost
asociată îndeosebi socialismului. Cu precădere în prima jumătate a secolului 19,
câteva tentative de stabilire a unor comunităţi utopice s-au făcut remarcate, ca
răspuns la revoluţia industrială. Aceste încercări au fost grupate de către politologi
sub termenul generic de “socialism utopic” pentru a le diferenţia de “socialismul
ştiinţific” teoretizat mai târziu de Marx şi Engels. Ele au ca elemente comune
distribuţia egalitară a bunurilor, abolirea banilor, şi ideea muncii din plăcere.
Merită remarcate aici încercările lui Robert Owen, un afacerist galez care şi-a
transferat o parte din profituri în direcţia creării unui sistem eficient de protecţie
socială pentru angajaţii New Lanark, Scoţia. Tot el a lansat proiectul unei comune
owenite numită New Harmony, în statul american Indiana.
Un alt “socialist utopic”3 este considerat Charles Fourier. Un critic al
revoluţiei industriale şi al problemelor care apăreau odata cu ea, Fourier a fost un
excentric cu vederi utopice. El a inventat conceptul falansterelor – rezidente
autonome capabile să adăpostească 1800 de persoane, în care proprietatea privată
era combinată cu munca şi alte activităţi comune, apropiindu-se destul de mult de
organizarea internă a utopiei descrisă de Morus. Fourier considera grija şi
2
Sorin Antohi, Op. Cit.
3
Mai degraba, pseudo-socialist. Denumirea i-a fost acordată de către părinţii socialismului ştiinţific, Marx
şi Engels, pentru a se diferenţia de ideile lui Fourier

3
cooperarea ca fiind esenţiale pentru o societate de succes. În viziunea lui, o
societate care punea pe primul plan cooperarea urma să cunoască o creştere
imensă a nivelului de productivitate. Fourier vedea sărăcia, nu inegalitatea, ca
principala cauză a dezordinii sociale, iar propunerile sale de eradicare îşi au ecou
astăzi în politicile sociale guvernamentale din multe ţări: salarii minime suficient
de mari şi un ajutor decent pentru cei incapabili să muncească.4
În timp, pe măsură ce curentul socialist prindea contur, el s-a distanţat de
utopianism. Marx şi Engels au folosit termenul “socialism ştiinţific” pentru a
descrie tipul de socialism pe care îl proiectau. Dupa Engels, socialismul “nu este o
descoperire accidentală a unui creier ingenios, ci rezultatul necesar al luptei dintre
două clase istorice – proletariatul şi burghezia. Scopul său nu este construirea unui
sistem social cât mai perfect, ci de a examina succesiunea istorico-socială a
evenimentelor din care cele două clase şi antagonismul lor au luat fiinţă, şi de a
descoperi în condiţiile ecomomice astfel create modalităţile de a încheia acest
conflict”.

Conceptul de distopie – o încercare de definiţie

Stricto sensu, distopia este o utopie negativă. Astfel, plecând de la premisa
ca utopia, în accepţiunea lui Morus, desemnează o societate perfectă, distopia este
o societate în care starea generală este de mizerie, suferinţă şi negativism.
Originea etimologică a cuvântului vine din compoziţia a două prefixe
greceşti: "dys" ("δυσ-"), însemnănd “rău”, “anormal” sau “malformat” şi "topos"
("τόπος") - "loc". În această accepţiune, distopia a fost utilizată pentru prima dată
de către John Stuart Mill, într-un discurs parlamentar din 1868. Cităndu-l, “It is,
perhaps, too complimentary to call them Utopians, they ought rather to be called
dys-topians, or caco-topians. What is commonly called Utopian is something too
good to be practicable; but what they appear to favor is too bad to be practicable"
– “Poate că este prea laudativ să îi numim utopieni, ar fi mai bine sa fie numiţi
dys-topieni, sau caco-topieni. Ceea ce se numeşte în mod obişnuit utopic este ceva
prea bun pentru a fi aplicat în practică; dar ceea ce ei [utopienii] par a dori să
aplice este prea rău pentru a se practica”. În sine, critica lui Mill îi viza tocmai pe
utopienii amintiţi în pasajul anterior, care pregătiseră drumul pentru utopia
ştiinţifică a materialismului dialectic marxist.
Într-adevar, chiar în Utopia descrisă de Sir Thomas Morus exista elemente
care ar putea avea conotaţii distopice. Nevoia primara a societăţii ideale este de
ordine şi disciplină, nu de libertate. încercările de discutare a politicilor publice în
afara forumurilor oficiale se poate pedepsi cu moartea. În termeni contemporani,
societatea descrisă de Morus se apropie de totalitarism. Faptul este semnalat de
Sorin Antohi în analiza sa asupra imaginarului social. Distopia, antiutopia, utopia
4
Cunliffe, J (2001). "The Enigmatic Legacy of Charles Fourier: Joseph Charlier and Basic Income",
History of Political Economy, vol.33, No. 3.

4
negativă, utopia satirica, etc, sunt ”[…] diversele alte etichete ale unor subtipuri de
utopie, care denumesc în ultimă analiză tot utopia — în ansamblul ei”5.
Desigur, diferenţa în sine între cei doi termeni este de substanţa – dacă
utopia se doreşte a fi o societate perfectă în care a trăi bine este un deziderat
realizabil6 care elimină nemulţumirile sociale, distopia este o societate ce se
doreşte utopica, dar suferă de hamartia. Exemplificări ale acestor păcate fatale se
ragăsesc proeminent în două dintre cele mai cunoscute opere literare distopice
moderne – 1984 de George Orwell şi Minunata lume nouă a lui Aldous Huxley. În
prima, hamartia se materializează prin mijloacele de atingere a societăţii ideale –
controlul gândului (“dublugânditul”) şi al vocabularului (“Nouvorba”). În lumea
lui Huxley, omenirea trăieşte perfect, bolile şi războaiele fiind eliminate. Hamartia
apare aici prin preţul plătit pentru a atinge acest stadiu perfect – prin eliminarea
acelor aspecte ce caracterizează umanitatea: conceptual de familie, arta, literatura
şi religia. Recent, trilogia cinematografică “The Matrix” a prezentat o transpunere
contemporană a celor două concepte – o societate ideală, controlată, ce se
dovedeşte a fi o iluzie atent construită pentru a păstra umanitatea în stază.

Cultura media
Exemplele de mai sus au fost oferite cu dublu scop. Mai întâi, pentru a
explicita mai pe larg conceptele de utopie şi distopie, precum şi relaţia lor de
interdependenţă. În al doilea rând, pentru a introduce cele două concepte în
subiectul de analiză declarat iniţial, cultura media.
Dar ce poate fi cultura media? Termenul utilizat aici are o arie de acoperire
extrem de largă. Asta deoarece încearcă să atingă mai multe posibile zone ale
imaginarului social.
O primă posibila definiţie ar fi cea de “cultură populară”. În sine, conceptul
de “pop culture”, în accepţiunea sa din aria culturală anglo-saxonă este un concept
esenţialmente contestat. Şi pe bună dreptate, pentru că sintagma “cultura populară”
se apropie pană la confuzie de folclor şi etnografie. De altfel, în acest mod este
percepută şi în peisajul cultural autohton. “Pop culture” desemnează acele modele
culturale ce sunt considerate foarte uşor de recunoscut, comune unui numar cât
mai mare de persoane dintr-un grup social. O contribuţie importantă la propagarea
“pop culture” o are mass-media, deoarece prin programele sale lansează acele
modele culturale uşor recognoscibile. Cultura pop contrastează de regulă cu
conceptul de “cultura elitista (clasica)” tocmai datorită imensului potenţial de
propagare.
O a doua zonă pe care o atinge cultura media este cea de subcultură.
Termenul, fără a fi în mod necesar peiorativ, desemnează un grup social ce se
distinge într-un mod strident de cultura clasică. Încă din anii ’50, David Riesman
5
Sorin Antohi, Op. cit., pag. 14
6
Nu degeaba sloganul politic “Sa trăiţi bine!” a avut un impact emoţional deosebit (sic!)

5
făcea distincţia între o majoritate socială, ce accepta pasiv tendinţele culturale
impuse comercial, şi o aşa-numită “subcultură” ce îşi aroga o identitate socială
minoritară şi o susţinea ca atare prin valori subversive. La rândul ei, Sarah
Thornton, sociolog cultural britanic, citează pe Pierre Bourdieu atunci când descrie
“capitalul subcultural” ca fiind acel cod de identificare specific membrilor unei
subculturi, ce îi ajută să se diferenţieze ca grup social. În acest sens, definitorii
sunt subculturile muzicale – care îşi bazează simbolismul şi setul de valori de grup
în funcţie de un curent muzical – hippy, punk, hip-hop, emo, etc.
Ultima (dar nu cea de pe urmă) zona care poate fi cuprinsă în cultura media
este mass-media însăşi. În accepţiunea sa modernă, mass-media cuprinde toate
suporturile informaţionale existente, de la cărţi şi reviste, trecând prin media
clasice – presă scrisă, radio, televiziune, cinema şi încheind cu internetul.
Însă unde putem regăsi elemente utopice şi distopice în acest amalgam?

Amintiri despre viitor

În studiul „Varieties of Literary Utopias", Northrop Frye scrie că genul
utopic are două calităţi tipice, aproape invariabile, decurgând din procedura
construirii utopiei: 1. comportamentul societăţii este descris ritual (cineva, de
regulă un narator folosind persoana întâi, este condus prin tărâmul utopic de un
ghid care se identifică integral cu societatea sa; povestea devine un dialog socratic,
în care naratorul pune întrebări sau formulează obiecţii, iar ghidul răspunde); 2.
ritualurile, acte aparent iraţionale, devin raţionale după ce li se explică
semnificaţia (comportamentul social este prezentat ca fiind motivat raţional;
aşadar, o societate utopică e guvernată de cutuma ritualizată sau de un
comportament social prescris, având explicaţie raţională). Potrivit lui Frye,
utopiile se împart în două mari categorii, după cum autorii lor urmează pe Morus
(şi Platon) în accentuarea structurii legale a societăţii lor, sau pe Bacon în
exaltarea puterii tehnologice a societăţii.
Conform lui Sorin Antohi, prima categorie descrisă de Frye se apropie de
teoria socială şi politică, cea de-a doua se suprapune cu ceea ce astăzi numim
science fiction. Un important segment al mediei contemporane se concentrează
asupra drumului pe care urmează să o apucăm ca şi societate. Poate şi datorită
timpurilor nesigure pe care le traversăm (din 2001 încoace), programele dedicate
predicţiei viitorului se înmulţesc. De la “Profeţii despre trecut” la “Sinteza zilei”,
exemple există cu duiumul chiar în peisajul media românesc. E la modă să-i
numim pe oamenii care se îndeletnicesc cu asemenea ocupaţie se numesc de
regulă “analişti”, deşi sunt la bază istorici sau sociologi. În fapt însă, ei nu sunt cu
nimic mai diferiţi de Thomas Morus, John Stuart Mill sau Marx. Păstrând
proporţiile, afirmaţia anterioară se refera la intenţia comună a analiştilor de azi şi
de ieri: predicţia felului în care viitorul se conturează în imaginarul social.

6
 În esenţă, o parte a studiului prezentat aici este de a identifica în ce masură
elemente utopice şi distopice se regăsesc în proiecţiile media ale unor importanţi
analişti contemporani (Alvin Toffler, Jacques Seguela, Patrick Dixon).
Cea de-a doua parte a studiului urmăreşte să analizeze cealaltă categorie
evidenţiată de Frye: science fiction-ul, sau mai degrabă elementele de utopie şi
distopie care apar în zona de divertisment a culturii media. În mod aproape
inevitabil, divertismentul care conţine asemenea elemente intră în aria anticipaţiei.
Pe de altă parte, criticul literar de origine croată Darko Suvin subliniază că
“utopiile sunt subgenul socio-politic al S.F.-ului, S.F. social, „varianta socio-
politică a popoarelor şi locurilor radical diferite din S.F”.7 Ceea ce este mai
degraba corect, dacă ne gândim la 1984 şi Minunata lume nouă, ce reprezintă
descrieri sociale ce porneau din temerile epocii, aşa cum Utopia a lui Morus era un
răspuns la atacurile lui Luther la adresa Bisericii Catolice. Nu întâmplător autorul
american Robert A. Heinlein preferă să descrie genul S.F. ca “speculative fiction”
– ficţiune speculativă.

7
Apud. Sorin Antohi, Op.cit., pag, 29