Sunteți pe pagina 1din 3

Problematica autenticitatii

Camil Petrescu, Anton Holban, Hortensia Papadat-Bengescu, Mircea Eliade

Anii interbelici se caracterizeaza in literatura romana printr-o remarcabila dezvoltare a romanului


care in scurt timp atinge nivelul valoric european. Aceasta perioada reprezinta un moment de referinta in
evolutia prozei romanesti prin diversificarea modalitatilor narative, largirea ariei tematice, coexistenta
lirismului sadonian cu un realism dur si nu in ultimul rand prin explorarea in cele mai adanci zone ale
psihicului uman.
Unul din conceptele ndelung discutate ale perioadei a fost autenticitatea, adica sublinierea n
cadrul cercetarii a relativitatii si limitelor cunoasterii; aducerea n prim-planul atentiei a rolului
subiectivitatii, intuitiei, subconstientului, senzatiilor, trecutului; au impus si cunoasterii artistice o alta
viziune, alte tehnici, alt limbaj.
Adeptii autenticitatii propun, in primul rand, renuntarea la pretentia de ubicuitate, la pozitia
demiurgica a autorului, la creatia apodictica, deductiva, cauzala specifica romanul traditional. Apoi,
acceptarea in raport cu evolutia moderna a disciplinelor cunoasterii, a rolului intuitiei, senzatiilor,
subconstientului, trecutului si a faptului ca singurul adevar relativ si el este cel subiectiv, apartinand
celui care nareaza propria experienta si prin ea a celorlalti. Toate insemnand sete ontologica de adevar,
de concret, renuntarea la automatismele logicii discursive, anticonventionalism literar, artistic, textual.
Acest nucleu al conceptului de autenticitate configurat in perioada interbelica va fi nuantat si
experimentat in creatie de la un protagonist la altul. Daca pentru Anton Holban i Camil Petrescu,
autenticitatea era apanajul psihologismului, Mircea Eliade vede n autenticitate modalitatea de a depasi
individualismul, posibilitatea de a te include in universal prin experienta.
Pentru Mircea Eliade autenticitatea este o chestiune de identitate intre autor, narator si personaj.
Un alt aspect important legat de autenticitate lui Eliade il constituie prezenta miturilor si simbolurilor.
Faptul ca in povestirile si romanele sale aproape fiecare imagine sau personaj ,,seamana cu o
intamplare sau o figura exemplara este profund legat de ideea de autenticitate.
La Anton Holban transpare o punere sub semnul intrebarii a autenticitatii, cel putin din
perspectiva identificarii naratorului(personaj) cu autorul(scriitor). Procesul literar aproape unic este un

proces sentimental intre barbat si femeie. In numele barbatului vorbeste quasi-autobiografic autorul
insusi, nelasand femeii niciun ragaz de aparare.Proza sa nu este obiectiva, autorul isi rezerva toate
judecatile morale, impiedicand receptarea conditiilor veridice si daca scrierile au vreun interes
documentar, atunci il au numai in masura in care subiectivitatea autorului ne informeaza despre ea insasi
ca obiect, ca si in operele lui Camil Petrescu. Anton Holban realizeaza prin toata proza sa o analiza
subtila a experientelor consumate sau provocate, vadind o sensibilitate exacerbata care il apropie de
Marcel Proust, o putere de introspectie lucida, dramatica a starilor de constiinta si sufletesti ca cea a lui
Camil Petrescu si o forta taioasa de disectie a senzatiilor amintind de Hortensia Papadat-Bengescu.
In materie de roman, perioada interbelica cuprinde un amplu proces de modernizare, att al
creatiei, cat si al mentalitatilor literare. Hortensia Papadat-Bengescu o va numi ,,Renastere, iar Liviu
Rebreanu ,,neliniste creatoare. Tendinta generala a vremii era de a examina interiorul vietii sufletesti,
adica de a scrie roman psihologic, insa fiecare dintre scriitorii interbelici o va face in mod diferit. Mai
mult decat un rezultat al proustianismului, romanul psihologic a venit ca o rezolvare a crizei n care
intrase romanul romanesc, aflat la sfarsit de veac inc sub imperiul idilismului.
Literatura Hortensiei Papadat Bengescu este o literatura fundamental feminina, fara nicio scapare
din cercul inchis al conditiei sexuale, lipsita intai de toate de interes pentru ideile generale, pentru
finalitatile indepartate ale universului, pentru simboluri si pentru problema mortii cosmice. Viata
simturilor, a caminului si a societatii, cu increderea implicta in aceste valori, sunt singurele aspecte
cultivate. Ce simte trupeste o femeie, cand e sanatoasa ori cand e bolnava, cum doreste sau cum
repudiaza ea un barbat, oroarea de mizerie si placere de lux, distinctia riguroasa intre clasele sociale,
stima pentru pozitia sociala, credinta in sfarsit, in valoarea acestei lumi. Privita cu prejudecati virile,
aceasta literatura este plata, insa originalitatea ei consta tocmai in platitudine. Romancierul roman,
lipsit de suficienta experienta, a fost impins sa idealizeze aceasta lume, insa H-a P. Bengescu, luand-o in
serios, traind in mijlocul ei, a adus iluzia de adevar pe care o dau romanelor lui Balzac. Tocmai
admiratia burgheza a valorilor terestre.
Este pentru prima oara in literatura cand romancierul, fie ca se numete Camil Petrescu,
Hortensia Papadat-Bengescu, Anton Holban, Liviu Rebreanu sau Mircea Eliade, refuza sa mai stea
cuminte in spatele criticii, asumandu-si doar rolul de scriitor talentat si iese de sub cupola literaturii
teoretizand i conceptualizand. Nu o fac atat de organizat si didactic cum o facuse mai inainte Titu
Maiorescu, caci multitudinea i diversitatea punctelor de vedere impiedica metodologia. Iata cum
caracteriza Mihail Sebastian perioada: ,,Era o frenetica lupta pornita din dispozitiuni spirituale, de cele

mai multe ori sincere, dar totdeauna nelamurite. Evident, astfel de inceputuri nu se organizeaza dupa nici
un soi de tactica. Regulile de strategie ucid acolo unde, prin ferestrele deschise brusc, bat vanturi noi si
proaspete. Era necesara o primenire, o daramare de comode puncte de reper, un scurt si puternic dus
scotian care sa improspateze, sa framante, sa oblige.
Textul cel mai amplu si mai substantial sub aspect teoretic este Noua structura si opera lui
Marcel Proustaparut in Revista Fundatiilor Regale in 1935. Camil Petrescu sintetizeaza in acest eseu
statutul romanului si evolutia lui in secolul al XX-lea, ptand cu argumentatie sistematica si pertinenta
pentru autenticitate, axata pe subictivaitate naratoriala. In esenta, pledoaria este structurata pe trei
secvente fundamentale : imperativul sincronizarii literaturii cu stiinta, filosofia moderna prin depasirea
pozitivismului, determinismului,calofiliei, viziunii monadice; analiza principalelor pozitii noi din
psihologie si filosofie care descopera rolul imens al subiectivitatii, al subconstientului, al trecutului; si
propunerea unui nou concept de real si o modalitate adecvata de cunoastere a lui.
Dupa ce puncteaza analitic tehnica proustiana a privirii in noi insine si a perspectiva timpului ca
durata, Camil Petrescu se intoarce spre viziunea si procedeele modelului realist traditional pentru a
sublinia anacronismul in comparatie cu cel al noii structuri. Pentru Anton Holban si Camil Petrescu,
autenticitatea era apanajul psihologismului: un individ singuratic, in dezacord cu lumea, este sondat
pana la insondabil, pana devine ,,unic i irepetabil. Eliade nu numai ca respinge psihilogismul, dar vede
in autenticitate modalitatea de a depasi individualismul, posibilitatea de a te include in universal prin
experienta . Pentru Eliade, doua experiente ofer aceasta stare de gratie: iubirea si moartea.
Cand Eliade transfera conceptul de autenticitate n literatura, spune: ,,Un jurnal intim are, pentru
mine, o mai universal valoare omeneasca decat un roman cu mase, cu zeci de mii de oameni. Faptele
celui dintai, fiind cu desavarire autentice si atat de exprimate, incat depasesc personalitatea
experimentatorului si se alstur celorlalte fapte decisive ale existentei, reprezint o substanta peste care
nu se poate trece. Dimpotriva, un roman cu zece mii de oameni este o simpla carte facuta, cu personaje,
cu originalitate. Aadar, universalitatea autentica este conditia necesara si suficienta pentru ca opera
literara sa devina geniala.
Daca in cazul lui Eliade, lumea mitului este ,,pretext i component a operei beletristice , atunci
sarcina cititorului este sa identifice semnele pe care i le da textul, sa le organizeze pe nivele si sa ajunga
astfel la semnificatia finala.