Titu Maiorescu a declansat polemici prin articolele sale incisive, care urmareau asanarea climatului

literar.
Polemica sa cu C. Dobrogeanu-Gherea ramane un capitol interesant de istorie literara fiindca s-au
conturat doua directii critice in literatura noastra, semn ca aceasta se afla intr-o faza moderna de
evolutie.
Critica lui Maiorescu era una de deschidere culturala din perspectiva estetica, in timp ce Gherea
voia sa faca o “critica stiintifica”, considerand ca metoda maioresciana a raspuns perfect unui
anumit moment, dar ca sfarsitul de secol solicita un alt tip de critica, o “critica de intampinare”, o
evaluare rapida a operei literare.
Studiul din 1887 Asupra criticii fixeaza sistemul sau estetic. Sistemul teoretic devine, de fapt,
programul sau critic.
Autorul examineaza starea criticii romanesti si considera ca e necesara o critica inspirata de
evolutia diferitelor stiinte contemporane, o critica de judecare a operei literare.
El se arata nemultumit de critica “de frunzareala”. Gherea introduce pentru prima data perspectiva
comparatista pentru a evalua opera literara.
Este influentat de francezi, mai ales de H. Taine. El considera ca pozitivismul in stiinta si
naturalismul in literatura au dus la observarea cu exactitate a realitatii, iar opera literara trebuie sa
fie privita ca o realitate de tip aparte.
Autorul trebuie prezentat dupa sugestiile unei stiinte, psihologia, pentru ca trebuie sa vedem “omul
corporal si invizibil interior”. Sugestia i-a fost data lui Gherea de criticul Saint-Beuve. Criticul
“trebuie sa analizeze psihicul artistului pentru a-i explica opera”, pentru ca psihologia scriitorului
este determinata de diferiti factori, de la mediul in care traieste artistul pana la determinarea lui
etnica.
De altfel, aceasta ultima idee i-a fost sugerata lui Gherea si de cartea lui H. Taine, Istoria
literaturii engleze.
Gherea fixeaza patru etape ale demersului critic:
a) “de unde vine creatiunea artistica”;
b) ce influente va avea ea (judecata morala);
c) cat de sigura si vasta va fi aceasta influenta (judecata de valoare);
d) prin ce mijloace aceasta “creatiune artistica” lucreaza asupra noastra (judecata estetica).
Gherea nu ignora alte calitati ale criticului, care tin de intuitie, inspiratie, talent. Au importanta si
“gustul literar, cultura literara a criticului”.
In actul critic, trebuie sa se recurga la compararea operei cu opere din alte literaturi.

1
Aceste idei au dus in critica literara la “determinism”, pentru ca a supraevaluat factorii care il
influenteaza pe autor. Determinismul a fost asociat cu tendentionismul, prin care se intelege
exprimarea unui anumit mesaj in opera literara, plus faptul de a-l influenta pe cititor, de a-i impune
anumite atitudini, idei etc.
In articolul Deceptionismul in literatura romana (1887) va aplica aceste idei la interpretarea
fenomenelor care se desfasurau in literatura noastra. El pune pesimismul din literatura vremii (nu
doar a noastra) pe seama spulberarii iluziilor pasoptiste. Prin aceasta perspectiva sociala va explica
si aspecte din opera lui Eminescu.
Studiul Eminescu (1887) arata limitele sistemului propus. Dupa ce se refera la dificultatile
practicarii criticii literare, exprima ideea ca scrie despre Eminescu pentru a explica “insemnatatea
si interesul social al operei poetice a lui Eminescu, precum si valoarea sa estetica”.
In prima parte din articolul Deceptionismul in literatura romana aparea teza, reluata in
studiul Eminescu, despre civilizatia burgheza care a inselat asteptarile dupa 1848, determinand
accentul pesimist deceptionist in literatura europeana.
Eminescu este pesimist in Epigonii, unde se exprima mai clar ideea pierderii idealurilor politice,
sociale, literare in care credeau inaintasii. Satira prezentului i se pare justificata de realitatea sociala
si literara si explica idealizarea trecutului ca rezultat “al unei lupte launtrice”, vizibila mai ales
in Inger si demon.
Facand o incursiune in literatura universala, Gherea urmareste tema demonului si a titanului, care
apare la Eschil (Prometeu), Milton (Lucifer); Shelley, Byron etc. Fiecare autor a adoptat o
perspectiva in functie de “caracteristicile epocii istorice, credintele, mintea si morala sa”.
La Eminescu, duhul rascoalei se arata sub alta fata decat la autorii citati. Demonul este “un demon
modern, un demon pesimist, deceptionat”, care, dupa ce a adus dreptate, fratie, este victima a unor
puteri malefice.
Demonul lui Eminescu ar arata chipul interior al autorului, care reflecta si chipul unei epoci.
Criticul vorbeste despre natura duala a poetului, in care se lupta “principii dusmane”, “principiul
trecutului si al viitorului”, peste care s-au suprapus elemente ale experientei de viata.
Principiul trecutului si al viitorului sunt identificate in doua dimensiuni: prima, referitoare la trecut,
este sprijinita pe fondul primar optimist al poetului, iar cea de-a doua – pe achizitiile venite dinspre
pesimismul german conservator si influentele mediului social.
In personalitatea poetului, Gherea identifica doua sanse de refugiu in fata viitorului: trecutul si
fantezia.
Gherea face in continuare un studiu ideologic si greseste cand intelege creatia ca un mecanism
simplist.
Alte creatii specifice pentru pesimismul eminescian ar fi Imparat si proletar, Mortua
est!, Scrisoarea I. Pesimismul lui Eminescu nu da originalitate creatiei pentru ca este, in viziunea
lui Gherea, “de imprumut”.

2
Gherea sesizeaza scindarea personalitatii poetului, determinata de cele doua principii (trecut si
viitor), care-l determina sa fie pesimist in poezia sociala si filozofica, dar optimist in poezia naturii
si in erotica.
Datoria criticului este sa identifice asemenea realitati intr-o opera si, eventual, sa ofere cititorului
un indreptar de lectura.
In partea a doua a studiului, Gherea ia in discutie insemnatatea estetica a poeziei lui Eminescu. In
consideratiile sale, porneste de la o lucrare a lui Herbert Spencer, Filozofia stilului, pentru a
demonstra ca scopul artei este conservarea energiei fizice, a “puterilor fiziologice” si “atatarea
puterilor psihice” pentru a crea efectul placebo.
Surprinde in analiza lui Gherea deplasarea atentiei spre alti factori decat cel literar, estetic. Gherea
vorbeste despre melancolie, durere, tristete, bucurie, jale, sfiiciune in opera lui Eminescu, care nu
sunt concepte critice.
Poezia eminesciana de natura erotica se bucura, din aceasta perspectiva, de o atentie speciala.
Gherea pleaca de la considerente ca “sinceritatea simtirii”, “capacitatea de expresie”, “adancimea
simtirii”, sintagme care implica aspecte cu totul vagi in abordarea operei literare.
Sistemul critic propus este uneori tradat chiar de criticul care-l foloseste.
Criticul va ajunge, inevitabil, la postura de cenzor moral, incercand sa stopeze o anume influenta
a operei. Subliniaza faptul ca poezia de dragoste e cel mai consistent sector al operei lui Eminescu.
Sunt luate in considerare creatii ca Despartire, S-a dus amorul, Departe sunt de
tine, Dorinta, Atat de frageda, De cate ori, iubito, Din valurile vremii, Povestea
codrului, Afara-i toamna s.a.m.d.
Ceea ce remarca Gherea este “puterea atragatoare, hipnotica” a acestor poezii, efect al muzicalitatii
specific eminesciene.
Gherea depaseste cu greu sfera continutismului, pentru ca ii lipsesc mijloacele de analiza stilistica.
Un exemplu este Calin (File din poveste) sau chiar Luceafarul.
Epitetele prin care apreciaza creatiile eminesciene nu tin loc de investigare critica. Din nou
intervine cenzura exercitata de critic, cand face aprecieri despre idealul feminin la Eminescu.
Ultima parte a studiului se ocupa de paralela Eminescu – Lenau, intrucat in paginile unor reviste
germane aparusera consideratii despre Eminescu si Lenau. Gherea considera ca cele doua
personalitati sunt cu totul deosebite si ironizeaza revistele germane care au scris, la moartea lui
Eminescu, ca acesta ar fi “un Lenau al Tarii Romanesti”.
Studiul lui Gherea se incheie oarecum abrupt, lasand revelatia promisa in asteptare. Efortul de
interpretare a operei lui Eminescu e ingradit de determinism, de sociologism.
Meritul lui Gherea e de a fi sesizat scindarea personalitatii lui Eminescu, de a fi remarcat fascinatia,
hipnotismul creatiei eminesciene.
In eminescologie, Gherea ramane in atentia noastra, cu toate limitele metodei propuse.

3
 Timp de aproape două secole, problema criticii lui Titu Maiorecu a fost dezbătută
continuu.Totuși, nu de puține ori, prezența ilustrului estetician și critic al secolului al XIX-
lea a fost invocată doar pentru a demonstra sau argumenta o anumită afiliație spirituală sau
optarea pentru o anumită doctrină literară sau ctritică. Puțini au fost aceia care, fără
pretenția unei anumite recunoașteri sau motivări, au ales să prezinte modul în care
funcționează aparatul critic maiorescian. Fiind dată această problemă, studiul de față își
propune să prezinte mecanismele criticii maioresciene, pentru a demonstra unitatea
ideologică, fidelitatea principială și coerența actului critic maiorescian atât în domeniul
literar, estetic, cât și în cel politic.

1. Nivelul ideologic

Un prim nivel la care poate fi urmărită unitatea în critica maioresciană este cel ideologic.
Privită în totalitatea ei, concepția lui Titu Maiorescu este unitară, idei filosofice, estetice
sau politice aflându-și locul în articolele pe diverse teme, întrepătrunzându-se și
completându-se, astfel încât se poate afirma că: ,,lucrările lui Titu Maiorescu pot constitui
o operă completă”. (Bârliba 1992: 11) De asemenea, întocmai cum afirmă și Ovidiu Crotuș
în lucrarea ,,Titu Maiorescu și cultura română”, criticul are meritul de a fi introdus o
metodă riguroasă, în toate domeniile în care s-a manifestat spiritul său analitic.

1.1.Teoria formelor fără fond

Teoria formelor fără fond, inițiată și dezvoltată în studiul ,,În contra direcției de astăzi în
cultura română”, este ,,axul central al întregii sale critici culturale” .(Bârliba 1992: 17) Deși
prezentată în amănunțime în acest articol, teoria devine motorul intern ce propulsează critica
maioresciană. Astfel, întocmai ca Mihai Drăgan, se poate afirma faptul că la baza criticii lui Titu
Maiorescu stă ,,lupta fără preget împotriva improvizațiilor culturale, <<artificiului>> și
<<caricaturii>>”(Drăgan 1978:138). La Maiorescu, critica literară nu e strict delimitată de cea
culturală, căci literatura e parte a culturii, iar fenomenul literar reprezintă oglindirea celui social.
Nu puține sunt studiile în care criticul demonstrează cum simbioza dintre procesul literar și cel
politic stă la baza construirii unei societăți autentice, nealterată de formele de imitație ce tind să se
infiltreze subtil în aceasta.