ULTIMA NOAPTE DE DRAGOSTE, INTAIA NOAPTE DE RAZBOI de Camil Petrescu / Diagonalele unui testament – capitolul 2

- poate fi considerat incpitul ex-abrupto al romanului.

- Ştefan Ghirghidiu mărturiseşte că o bănuieşte de infidelitate pe soţia sa, totodată colegă la Universitate.
- Cei doi trăiau în condiţii materiale modeste, până când unchiul lui Ştefan, Tache Gheorghidiu, moare şi îi lasă o mare parte din avere nepotului său.
- Datorită unei clauze stipulate greşit, Ştefan este trimis în judecată de rudele sale, totuşi rămânând cu destul, după pierderea procesului.
- După asocierea cu Nae, unchiul ce îl dăduse în judecată pentru moştenire şi Vasilescu, un afacerist fără ştiinţă de carte şi reuşita în câtevaafaceri,
Ştefan părăseşte viaţa, de altfel abia începută, de anteprenor.
- ,,Totuşi, n-am putut să-mi iau întreaga parte din moştenirea cuvenită. Unchiu-meu a descoperit, după câteva zile de meditaţie, că testamentul a
fost greşit interpretat.”
- incepe in mod abrupt, printr-o marturisire: „Eram insurat de doi ani si jumatate cu o colega de la Universitate si banuiam ca ma inseala (...) Era
o suferinta de neinchipuit, care se hranea din propria ei substanta.
- Inceputa prin anii 1912-1913, in Universitatea bucuresteana, iubirea lui Stefan Gheorghidiu pentru Ela se naste din orgoliu, tanarul fiind magulit de
admiratia pe care i-o aratau colegii pentru ca era „atat de patimas iubit de una dintre cele mai frumoase studente".
- Dupa ce se casatoresc, cei doi traiesc in conditii materiale modeste, pana cand o intamplare le schimba viata.
- De Sfantul Dumitru, intreaga familie este invitata la unchiul Tache - personaj balzacian zgarcit si foarte bogat, a carui moarte apropiata deschidea
perspectiva mostenirii. in timpul mesei, rudele vorbesc despre tatal lui Stefan, intelectual de valoare, dar idealist, care murise sarac, lipsindu-i
priceperea de a face avere (pe care o aveau fratii sai - Tache si Nae Gheorghidiu).
- Opiniile rudelor il lezeaza pe Stefan, care riposteaza taios, spre consternarea tuturor.
- In mod paradoxal, peste doar trei saptamani, cand unchiul Tache moare, familia afla ca ii lasase lui Stefan o avere, din care ii ramane destul chiar
si dupa procesul pe care mama sa si rudele i-l intenteaza.
- Acum, tanarul are o alta revelatie: cea a adevaratului caracter al Elei, care incepe sa coboare de pe soclul pe care barbatul i-l inaltase, reliefand un
pragmatism necunoscut pana atunci.

Capitolul începe brusc, printr‑o punere a cititorului în fondul problemei sufleteşti a naratorului, de la data când are loc istorisirea întâmplărilor: „Eram
însurat de doi ani şi jumătate cu o colegă de la Universitate şi bănuiam că mă înşală.”, după care va urma povestea iubirii trecute, a evenimentelor
esenţiale desfăşurate până în momentul atribuit redactării textului de către narator.

Iubirea lui Ştefan Gheorghidiu pentru Ela fusese a unui student la filozofie, bucureştean sărac ce trăia din slujba de funcţionar la Senat, unde fusese
numit de către un fost prieten al tatălui său decedat. Totul a început ca reacţie de răspuns la faptul că Ela îi arăta mereu, public, dovezi de dragoste:
„deşi nu‑mi plăcea, începusem totuşi să fiu măgulit de admiraţia pe care o avea mai toată lumea pentru mine, fiindcă eram atât de pătimaş iubit de una
dintre cele mai frumoase studente, şi cred că acest orgoliu a constituit baza viitoarei mele iubiri.”. Un orgoliu întărit prin aceea că întreaga personalitate
a femeii o făcea să fie admirată („Cu ochii mari, albaştri, vii ca nişte întrebări de cleştar, cu neastâmpărul trupului tânăr, cu gura necontenit umedă şi
fragedă, cu o inteligenţă care irumpea, izvorâtă tot atât de mult din inimă cât de sub frunte, era, de altfel, un spectacol minunat. Izbutea să fie adorată
de camarazi, băieţi şi fete deopotrivă, căci înfrumuseţa toată viaţa studenţească.”).

Intrând în prezentarea detaliată a evenimentelor anterioare, naratorul evocă o vizită la unchiul său, Tache Gheorghidiu, extrem de bogat, petrecută cu
puţin timp înaintea decesului acestuia din urmă. Fiind întreaga familia invitată, Nae Gheorghidiu – celălalt unchi al lui Ştefan, deputat în calitate de
membru al partidului liberal şi avocat de succes – reproşează ironic defunctului său frate Corneliu, tatăl lui Ştefan, fost profesor de filosofie, lipsa de
spirit practic, spre a atrage simpatia lui Tache, în vederea obţinerii unei părţi mai substanţiale din viitoarea moştenire, în testamentul acestuia. Cu toate
că îşi riscă moştenirea, Ştefan răspunde luând parte tatălui său, într‑un mic discurs la fel de ironic, care cuprindea trimiteri la situaţia lui Nae
Gheorghidiu: „– Unchiule dragă – i‑am spus, fără să îmi pot tescui în mine nemulţumirea – drept să‑ţi mărturisesc, am cam început să mă împac cu
ideea că tata n‑a agonisit avere, ca să ne lase moştenire. Căci moştenirile acestea nu sunt totdeauna fără primejdie. De cele mai multe ori părintele care
lasă avere copiilor le transmite şi calităţile prin care a făcut avere: un obraz mai gros, un stomac în stare să digereze şi ouă clocite, ceva din sluţenia
nevestei luate pentru averea ei, neapărat o şiră a spinării flexibilă ca nuiaua (dacă nu cumva rahitismul nevestei milionare n‑a înzestrat‑o cu o cocoaşă
rigidă ca o buturugă). Orice moştenire e, s‑ar putea zice, un bloc.”.

Testamentul va cuprinde însă o surpriză, în ciuda replicii acide îndreptate împotriva lui Nae Gheorghidiu, pe care unchiul Tache părea să‑l prefere
întrucât avea acelaşi spirit pragmatic: „Printr‑un codicil, datat cu ziua de 27 octombrie, [ziua vizitei menţionate] mie mi se lăsa o quotitate dublă decât
oricăruia dintre ceilalţi moştenitori.”. Acel codicil atribuie în plus lui Ştefan („nepotului meu preferat”, zice testamentul) o vilă de lângă Paris, dar Nae
Gheorghidiu, forţând interpretarea textului, atacă actul în instanţă, împreună cu mama naratorului şi surorile sale, până când acesta din urmă,
dezgustat, renunţă la partea suplimentară, deşi ar fi câştigat procesul, susţineau avocaţii consultaţi de el.

Dezinteresat la început faţă de o eventuală implicare în afaceri, propusă de către Nae Gheorghidiu şi constând în investirea banilor moşteniţi, împreună
cu cei ai avocatului proveniţi din aceeaşi sursă, într‑o fabrică metalurgică, Ştefan acceptă în cele din urmă propunerea, la insistenţele soţiei, pe care o
descoperă altfel decât o ştia: „în acest interes al tinerei mele neveste pentru afaceri, vedeam vechiul instinct al femeilor pentru bani. Ca o tigroaică vag
domesticită, în care se deşteaptă pornirea atavică, atunci când, culcată cu capul pe pieptul dresorului şi‑i linge mâna, dând de sânge, îl sfâşie pe
imprudent, tot aşa aveam impresia că întâmplarea cu moştenirea trezise în femeia mea porniri care dormitau lent, din strămoşi, în ea.”.

Acea fabrică metalurgică, de clopote, va fi cumpărată împreună cu Tănase Vasilescu, supranumit Lumânăraru datorită unei afaceri cu obiecte
bisericeşti de la care pornise în agonisitul avuţiei sale, dar după un şir de peripeţii. Tănase Vasilescu a participat la licitarea întreprinderii, stricând
proiectul avocatului, care s‑a retras aparent, până cu o zi înaintea depunerii ultimei rate de către Lumânăraru, când avocatul a cerut oficial blocarea
conturilor bancare ale contraofertantului său, ameninţându‑l astfel cu pierderea contravalorii deja plătite. Pentru a nu ajunge în acea situaţie, Tănase
Vasilescu acceptă să ofere spectacolul umilitor la care îl supune Nae Gheorghidiu: serveşte, îmbrăcat cu şorţ de băiat în casă, aperitivele la o masă dată
de către deputat unde „plângând, fără ruşine de el însuşi, implora pe Nae Gheorghidiu să nu‑l nenorocească, promitea, jura, amintea de copiii lui etc.,
etc.”. Cu toate că afacerea părea bună, lucrurile nu au mers cum trebuie în principal datorită blocării exportului de aramă de către Germania, de unde
se achiziţiona metalul; în plus, Tănase Vasilescu – analfabet fiind, îşi masca deficienţa culturală sub pretextul deficienţei de vedere –, responsabil cu
organizarea muncii, nu avea experienţă în domeniul industrial. Deşi situaţia de criză a fost rezolvată de către deputat, prin cumpărarea unui depozit
guvernamental cu material metalic, prin intervenţie la nivel ministerial, Ştefan s‑a retras din afacere, socotind‑o incompatibilă cu structura lui psihică în
urma intervenţiilor neortodoxe ale unchiului.

După ce a trecut prin experienţa obţinerii metalului pe căi lăturalnice şi a umilirii lui Tănase Vasilescu printr‑o manevră legală dar imorală, naratorul
concluzionează asupra României din perioada primului război mondial: „Fireşte că viaţa ar fi atroce în asemenea societate. Din fericire, compatrioţii
noştri, în măsura în care toată observaţia ar putea fi adevărată, par să fie, ca toţi orientalii, de un aprig şi vulgar senzualism. Ceea ce nu se poate
obţine pe cale sufletească şi de constrângere a conştiinţei, se obţine uşor prin femei, care, dacă ştiu să se refuze şi să manevreze cu trandafirul roşu, nu
cunosc refuzul. Situaţii se fac şi se desfac prin femei, nu iubite, ci dorite. Nu e aici o nuanţă, ci o deosebire fundamentală. Ceea ce un profesor
universitar nu poate obţine după umilitoare audienţe, obţine o actriţă într‑o convorbire telefonică de un minut. Mai au acelaşi succes cei influenţi, care
pot practica dictonul: «Do ut des», exact: dă‑mi, dacă vrei să‑ţi dau şi eu.”.
E tot filozofie – capitolul 3
- Capitolul începe cu descrierea unor momente frumoase ale celor doi soti in care se vedeca inca se iubeau, se distrau împreuna si filozofau.
- Intr-o după-amiaza, pe când se plimbau, cei doi se întâlnesc cu verisoara lui Stefan, Anisoara. De aici încolo lucrurile se schimba.
- Ela petrece tot mai mult timp in prezenta Anisoarei, devine din ce in ce mai preocupata de haine si de petrecerile mondene, schimbare pentru care
Stefan, nu era pregătit.
- Un episod cutremurător este cel al excursiei de la Odobesti in care Stefan este orbit degelozie din cauza comportamentului sotiei sale. Aici are loc
prima ruptura sufleteasca dintre cei doi, datorita apropierii Elei de dl. G.

Surprinsă plăcut de succesul pe care îl avusese Ştefan prezentând la seminar Critica raţiunii practice de Immanuel Kant, Ela îi cere să‑i răspundă la
întrebarea „ce naiba vor toţi filozofii aceştia?", pusă cu „ochii mari şi albaştri, încruntaţi de necaz.". În răspunsul său, Ştefan Gheorghidiu se arată adept
al relativismului filozofic („adevărul nu‑l putem şti niciodată, niciodată... dreptatea nu se poate realiza pe lume... iar frumuseţea are pete şi e
trecătoare...") şi afirmă că fiecare sistem de gândire filozofică nu constituie decât dezvoltarea unei premize iniţiale, nedemonstrabilă. „Căci, [continuă el
relatarea răspunsului său dat atunci Elei] în general, aceste sisteme sunt capodopere de logică şi metodă. Numai dacă le admiţi însă punctul de plecare,
adică tocmai cel care e declarat, în genere, ininteligibil. Filozofii şi nebunii sunt cei mai mari adepţi ai logicii."

Lecţia de filozofie rostită cu acest prilej cuprindea mai departe descrierea pe scurt a câtorva mari sisteme filozofice, din punctul de vedere al modului
în care aceste sisteme prezintă cunoaşterea umană. (De pildă, pe baza premisei potrivit căreia „Numai prin simţuri putem cunoaşte ceea ce e de
cunoscut, prin experienţă." precum şi pe baza raţionamentului ce se poate extrage din ea, „ Episcopul Berckley trage concluzia că dacă totul nu există
decât câtă vreme e cunoscut prin simţuri, atunci tot ce nu e cunoscut nu există; şi cum cunoaşterea e un act spiritual, spiritul e totul, deci materia nu
există şi senzaţiile sunt provocate de spiritul cel mare: Dumnezeu, aşa cum sufletul provoacă şi trăieşte visele. Viaţa şi materia sunt numai un vis al
spiritului.", afirmase atunci naratorul.)

Şi se termină, această prelegere ţinută în patul conjugal, printr‑o apropiere erotică începută ca un joc: „conturam, abia atingându‑le cu gura, buzele
moi şi cărnoase, iar când înfiorat le simţeam întredeschiderea şi respiraţia caldă de floare, mă depărtam de ele şi mă apropiam de urechiuşe. Îşi
răsucea mijlocul, se vânzolea opintindu‑se în călcâie, făcând ca o punte arcuită din trupul ei oferit tot unui zenit al voluptăţii, vădind goală, floarea de
mătase galbenă din mijloc, în lumina cristalină crudă a lămpii."

Anişoara, o verişoară a lui Ştefan Gheorghidiu, măritată cu Iorgu, proprietar de moşie, începe să o aprecieze pe soţia lui Gheorghidiu şi o introduce în
viaţa mondenă a capitalei, ce o atrage din ce în ce mai mult. Drept urmare începe să devină nemulţumită de înfăţişarea fizică a bărbatului ei, căruia îi
recomandă insistent înnoirea garderobei, în conformitate cu moda vremii. Uşor neliniştit de aceste schimbări de atitudine, Ştefan începe să îşi piardă
echilibrul psihic, deoarece femeia, remarcă acesta, „Era în toate planurile mele. În toate bucuriile viitorului. La masă, la miezul nopţii în grădina de vară,
în loc să ascult ce‑mi spunea vecinul sau vecina, trăgeam cu urechea, nervos, să prind crâmpeie din convorbirile pe care nevastă‑mea le avea cu domnul
elegant de alături de ea. Nu mai puteam citi nici o carte, părăsisem Universitatea."

Nervozitatea lui ajunge la paroxism cu prilejul unei excursii în grup la via de lângă Odobeşti proprietate a unui dintre membrii „bandei" de prieteni
comuni în care îi introdusese Anişoara. Pe tot drumul către Odobeşti, dar şi acolo, Ela manifestă un interes aparte pentru un anume G., „vag avocat,
dansator foarte căutat de femei, pe care le învăţa, chiar pe cele mai reputate ca dansatoare, un dans nou, la modă: tango.", menţionase naratorul
anterior relatării excursiei. Drept urmare atracţiei faţă de acel bărbat, evidentă în gesturile soţiei, Ştefan are o reacţie de gelozie misogină împinsă la
limită şi bănuie chiar o legătură adulterină efectivă între cei doi, desfăşurată acolo: „Sunt clipe când ura şi dezgustul meu faţă de femei devin atât de
absolute, că socotesc că de la oricare dintre ele te poţi aştepta la orice. Astfel ca, într‑o excursie, s‑o descoperi în camera unui domn, nu mi se pare
imposibil, cu toată oroarea pe care mi‑o inspiră o asemenea infamie, ori de unde ar veni, iar o iubire de aproape doi ani nu mi se pare deloc o piedică
pentru o femeie care, când iubeşte iar, e gata pentru toate neruşinările şi imprudenţele. Bineînţeles, trebuie să fii dintre cei care cred în nobleţea
feminităţii în general, dintre cei care au nevoie să adore cu adevărat femeia, dintre cei care au jucat totul pe cartea ei, ca să vorbeşti de «neruşinare» şi
de «infamie», altminteri totul rămâne un amuzant desen". Găseşte şi o explicaţie atitudinii sale, atunci când o vede nefericită pentru că G. făcuse curte
şi altei femei din acel grup – „Crezusem, cu un secret orgoliu, că toate bucuriile şi durerile nevestei mele nu pot veni decât prin mine şi din cauza asta
simţeam acum că durerea cea mai insuportabilă în dragoste nu e atât să fii lipsit de voluptate, cât să constaţi că plăcerea pe care o dădeai şi credeai că
singur poţi s‑o trezeşti (care, tocmai prin acest ocol întoarsă, era adevărata ta voluptate) nu mai e, ca o clapă care nu sună.". Cerându‑i explicaţii soţiei
(dar indirect, prin afirmarea dorinţei lui de a divorţa, după ce s‑au retras în dormitorul lor), aceasta consideră că totul nu a fost decât un joc firesc, pe
măsura regulilor societăţii mondene în care intraseră. Ceea ce nu face decât să‑l dezguste şi mai mult – „Sunt cazuri când experţii, într‑un tablou vechi,
după felurite spălături, descoperă sub un peisaj banal, o madonă de vreun mare pictor al Renaşterii. Printr‑o ironie dureroasă, eu descopeream acum,
treptat, sub o madonă crezută autentică, originalul: un peisaj şi un cap străin şi vulgar."

Ceea ce nu face decât să‑l dezguste şi mai mult – „Sunt cazuri când experţii, într‑un tablou vechi, după felurite spălături, descoperă sub un peisaj
banal, o madonă de vreun mare pictor al Renaşterii. Printr‑o ironie dureroasă, eu descopeream acum, treptat, sub o madonă crezută autentică,
originalul: un peisaj şi un cap străin şi vulgar.".