La piatra craiului, in munte

Naratorul Stefan Gheorghidiu, in primvara anului 1916, fiind sublocotenent, luase parte la fortificarea
vaii prahovei (o pseudofortificare deoarece transeele sapate ar fi putut fi distruse de 10 porci tiganesti
cu boturi puternice). Pe 10 mai este mutat langa masivul piatra craiului in regimentul 20 care avea drept
misiune o fortificare similara. In realitate nu se facea treaba dar in parlament se dadeau asigurari ca
suntem bine pregatiti, ca in 2 ani de neutralitate, armamentul a fost pus la punct.

Gheorghidiu suferea de o trauma psihica ce i se redeschide ori de cate ori o propozitie sau un cuvant ii
afecteaza acel punct sensibil. In cursul unei discutii la popota, cauzata de un fapt din presa (un barbat isi
ucisese nevasta infidela, fiind apoi achitat). Punctele de vedere ale camarazilor lui i se par insensibile si
are o tentativa de conflict fizic cu capitanul Corabu (lovirea superiorului se solda cu tribunal militar si ani
grei de inchisoare).

Dupa incident, Gheorghidiu marturiseste unui camarad pe nume Oprisan convingerile sale despre
rostul iubirii. Gheorghidiu il anunta pe Oprisan ca este hotarat sa dezerteze, daca nu va primi o permisie
de 2 zile spre a merge la Campulung, solicitare ce ii fusese refuzata de catre comandantul de batalion,
capitanul Dimiu.

Diagonalele unui testament

Iubirea lui Ştefan Gheorghidiu pentru Ela fusese a unui student la filozofie, bucureştean sărac ce trăia din
slujba de funcţionar la Senat, unde fusese numit de către un fost prieten al tatălui său decedat. Intrând
în prezentarea detaliată a evenimentelor anterioare, naratorul evocă o vizită la unchiul său, Tache
Gheorghidiu, extrem de bogat, petrecută cu puţin timp înaintea decesului acestuia din urmă. Fiind
întreaga familia invitată, Nae Gheorghidiu – celălalt unchi al lui Ştefan, deputat în calitate de membru al
partidului liberal şi avocat de succes – reproşează ironic defunctului său frate Corneliu, tatăl lui Ştefan,
fost profesor de filosofie, lipsa de spirit practic, spre a atrage simpatia lui Tache, în vederea obţinerii
unei părţi mai substanţiale din viitoarea moştenire, în testamentul acestuia. Cu toate că îşi riscă
moştenirea, Ştefan răspunde luând parte tatălui său, într-un mic discurs la fel de ironic, care cuprindea
trimiteri la situaţia lui Nae Gheorghidiu.

Testamentul va cuprinde însă o surpriză, în ciuda replicii acide îndreptate împotriva lui Nae
Gheorghidiu, pe care unchiul Tache părea să-l prefere întrucât avea acelaşi spirit pragmatic: „Printr-un
codicil, datat cu ziua de 27 octombrie, [ziua vizitei menţionate] mie mi se lăsa o quotitate dublă decât
oricăruia dintre ceilalţi moştenitori.”. Acel codicil atribuie în plus lui Ştefan („nepotului meu preferat”,
zice testamentul) o vilă de lângă Paris, dar Nae Gheorghidiu, forţând interpretarea textului, atacă actul
în instanţă, împreună cu mama naratorului şi surorile sale, până când acesta din urmă, dezgustat,
renunţă la partea suplimentară, deşi ar fi câştigat procesul, susţineau avocaţii consultaţi de el.

Dezinteresat la inceput fata de o eventuala implicare in afaceri, propuse de catre Nae Gheorghidiu
constand in investirea banilor mosteniti, impreuna cu cei ai avocatului proveniti din aceasi sursa, intr-o
fabrica metalurgica. Stefan accepta oferta la insistentele sotiei.

Acea fabrică metalurgică, de clopote, va fi cumpărată împreună cu Tănase Vasilescu, supranumit

Lumânăraru datorită unei afaceri cu obiecte bisericeşti de la care pornise în agonisitul avuţiei sale, dar
după un şir de peripeţii. Tănase Vasilescu a participat la licitarea întreprinderii, stricând proiectul
avocatului, care s-a retras aparent, până cu o zi înaintea depunerii ultimei rate de către Lumânăraru,
când avocatul a cerut oficial blocarea conturilor bancare ale contraofertantului său, ameninţându-l astfel
cu pierderea contravalorii deja plătite. Pentru a nu ajunge în acea situaţie, Tănase Vasilescu acceptă să
ofere spectacolul umilitor la care îl supune Nae Gheorghidiu: serveşte, îmbrăcat cu şorţ de băiat în casă,
aperitivele la o masă dată de către deputat unde „plângând, fără ruşine de el însuşi, implora pe Nae
Gheorghidiu să nu-l nenorocească, promitea, jura, amintea de copiii lui etc., etc.”. Cu toate că afacerea
părea bună, lucrurile nu au mers cum trebuie în principal datorită blocării exportului de aramă de către
Germania, de unde se achiziţiona metalul; în plus, Tănase Vasilescu – analfabet fiind, îşi masca deficienţa
culturală sub pretextul deficienţei de vedere –, responsabil cu organizarea muncii, nu avea experienţă în
domeniul industrial. Deşi situaţia de criză a fost rezolvată de către deputat, prin cumpărarea unui
depozit guvernamental cu material metalic, prin intervenţie la nivel ministerial, Ştefan s-a retras din
afacere, socotind-o incompatibilă cu structura lui psihică în urma intervenţiilor neortodoxe ale unchiului.

După ce a trecut prin experienţa obţinerii metalului pe căi lăturalnice şi a umilirii lui Tănase Vasilescu
printr-o manevră legală dar imorală, naratorul concluzionează asupra României din perioada primului
război mondial.

E tot filozofie...