Chiar în ziua în care împlinește 30 de ani, Josef K.

, un funcționar oarecare, este vizitat

de două persoane care-l anunță că împotriva lui s-a deschis un proces și că, din acel moment,
este arestat, deși lăsat în continuare în libertate. Dorind să afle mai multe despre acest proces
și totodată s-o mențină pe proprietara imobilului în care locuiește la distanță, K. le adresează
celor doi tot felul de întrebări la care aceștia, în pofida aparentei lor bunăvoințe, se feresc să
răspundă. Nici venirea șefului lor nu are menirea de-a lumina mai mult situația, ci, cel mult,
de-a deranja camera colocatarei lui K., domnișoara Bürstner, în care cei patru ajung să-și
poarte conversația. Tot cam pe atunci, K. remarcă prezența și a doi colegi de-ai săi, aduși
probabil în calitate de martori. După plecare acestora, K. încearcă să-și ducă la bun sfârșit
activitățile de peste zi, iar seara, întorcându-se acasă, se scuză față de domnișoara Bürstner,
iar la plecare o mai și sărută.
Convocat telefonic și informal la tribunal în duminica imediat următoare, fără a se preciza
exact ora, K. se vede nevoit să caute, printre blocurile de locuințe, sala de judecată. O găsește
în cele din urmă în podul unei case, printre camerele comune și rufele întinse de locatari.
“K. crezu ca nimerise la o întrunire publica. O mulțime de oameni, cât se poate mai feluriți,
umpleau o încăpere nu prea mare, cu două ferestre, înconjurată, la mică distanță de tavan,
de-o galerie înțesată și ea de lume, și unde spectatorii nu puteau să stea decât încovoiați, cu
cefele și spinările lipite de plafon. (…) Mulți dintre ei îți aduseseră perne, pe care si le
puseseră între cap și plafon, ca să nu-și lovească țestele.”
K. dorește să-și susțină nevinovăția, în pofida faptului că nici el nu știe de ce anume este
acuzat, însă este adeseori întrerupt fie de cel care prezida procesul, fie de reacția energică a
asistenței, fie de femeia pipăită și înghesuită în fundul sălii de un tânăr magistrat. K. nu
izbutește să obțină mare lucru, așa că se întoarce, nechemat, într-o altă zi la acest tribunal
improvizat și sfârșește prin a sta de vorba cu femeia care fusese înghesuită data trecută și care
locuiește în clădire alături de soțul ei (soțul ei nefiind nici tânăr și cu atât mai puțin magistrat,
el doar făcând curat în sala de judecată și locuind acolo, cu excepția zilelor în care avea loc
vreun proces). De la această femeia, K. află câteva informații disparate legate de tribunal și de
proces. Întors acasă, observă că la domnișoara Bürstner s-a mutat o altă vecină, ceea ce-l face
pe K. să creadă că domnișoara a recurs la acest lucru pentru a scăpa de avansurile lui.
Câteva zile mai târziu, K. dă într-o cămăruță de la banca la care lucra peste un individ care se
pregătea să-i bată cu nuiaua cu pe cei doi indivizi care veniseră să-l anunțe pe K. că este
arestat. Nedumerit, K. întreabă despre ce-i vorba și astfel află că bătaia care urmează să le fie
celor doi aplicată s-ar datora plângerilor făcute de el împotriva lor în sala de judecată. K.
încearcă să-l convingă mai întâi pe individ, apoi să-l mituiască, să-i lase-n pace. Acesta, însă,
temându-se că mai târziu K. o să se plângă și de el, îl refuză politicos și-ncepe să-i snopească.
După alte câteva zile, K. primește vizita unchiului său, care, auzind de proces, vine să-i ceară
socoteală. Enervat de calmul lui K., unchiul îl duce la o bună cunoștință de-a sa, avocatul
Huld. Avocatul, prin intermediul slujnicei sale Leni, îi lasă să intre în casă și-i primește,
bolnav la pat, în vizită. Unchiul se apucă să-i explice despre ce-i vorba, deși, sincer, nu era
nevoie, Huld știa deja, în vreme ce K. iese pe hol și se giugiulește puțin cu Leni, lucru pentru
care este mai apoi admonestat de ruda sa.
După mai multe vizite la Huld, K. află într-o zi de la un client de-al său, că există un pictor,
Titorelli pe numele lui, care știe despre procesul care-i fusese intentat și care l-ar putea ajuta.
K. se duce să-l viziteze pe artist la el acasă și-l găsește într-o magherniță, anexă a unui alt
tribunal care-și avea sediul în podul unei case. După oarece discuții, K. este nevoit să cumpere
de la artist, pentru a-i câștiga astfel bunăvoința, o serie de tablouri identice.
Ultimul eveniment notabil înainte de sfârșitul tragic al procesului este vizita lui K. la
catedrală. Crezând că se duce acolo pentru a-i arăta unui client italian biserica, K. află de fapt
că fusese adus acolo de preotul care lucra și el în slujba tribunalului din pod. Preotul îi spune
o mică pildă (publicată și ca povestire separată sub titlul de În fața legii).
 tribunalul din pod nu este un tribunal normal, ci funcționează paralel cu cele
existente la acea perioadă
 tribunalul din pod  pare a fi omnipotent (nu răspunde în fața celuilalt tribunal ori a
legii celuilalt tribunal) și omniprezent (aflăm atât de la avocatul Huld, cât și de la
pictorul Titorelli că există anexe ale acestui tribunal în aproape fiecare clădire din
oraș)
 legea tribunalului din pod nu este aceeași cu legea tribunalelor normale. Despre
această lege nu aflăm în sine nimic, nu ajungem să știm niciuna dintre regulile
care-o alcătuiesc, ci doar modul în care operează. De asemenea, reacțiile celor care-
o servesc, și inclusiv a paznicilor prezenți la începutului romanului, ne îndreptățesc
să credem că nici măcar ei nu cunosc această lege.

Procesul  este practic singurul roman complet al lui Franz Kafka, manuscrisul fiind gasit
dupa moartea acestuia, pus cap la cap cum a crezut prietenul sau ca este cel mai bine, si apoi
publicat.
Descrie un an din viata lui Josef K, mai exact intre 30 si 31 de ani, care se trezeste arestat…
oarecum la domiciliu in chiar dimineata zilei sale de nastere.
Nu ar fi nimic iesit din comun pana aici. Totusi, cei doi ,,agenti” care il intampina in acea
dimineata nu spun ce autoritate a emis ,,mandatul de arestare” si nici care este motivul
pentru care este arestat, lucru pe care nu il vom afla oricum pana la sfarsitul romanului.
Ceea ce este surprinzator este ca protagonistul, desi revoltat la inceput, accepta intr-un final
aceasta situatie.
Celalalt motiv pentru care aceasta carte mi s-a parut mai putin captivanta, este viziunea cel
putin pesimista asupra ,,justitiei”, viziune care totusi s-ar potrivi intr-o anumita masura cu
justitia de astazi. De exemplu, K.,asa cum este numit de cele mai multe ori pe parcursul
romanului este chemat pentru primul interogatoriu intr-o casa obisnuita, dintr-un cartier
marginas; nu i se spun nici macar ora la care trebuie sa se prezinte si nici locul exact din
cladirea de 5 etaje; astfel ca se plimba o ora si 5 min pana cand gaseste asa-zisa sala de
judecata, unde i se reproseaza ca a intarziat si de unde pleaca cel putin la fel de confuz cum
a venit.
Un alt exemplu este descrierea camerelor, a catedralei, toul este inchis, intunecat, aproape
infricosator, sugerand ca nu exista cale de scapare din mana justitiei, care pana la urma
chiar este oarba; totul in timp ce K. se comporta de parca nu stie pe ce lume este.
Actiunea romanului nu prea poate fi povestita- K incearca sa isi rezolve cazul desi nu pare a
sti exact ce trebuie sa faca, si pe parcursul celor 16 capitole (in unele versiuni) strange
diverse informatii, nu toate la fel de relevante, si are anumite dispute si intalniri cu diverse
personaje care includ o prostituata, un pictor, o proprietareasa dubioasa, un avocat care nu
este interesat de castigarea proceselor, si lista poate continua.
Anul acesta din viata lui K. este o ,,harababura”; si in aceasta harababura cititorul ajunge in
situatia de a cauta mereu printre randuri o explicatie, adevarul poate.
Cautarea ,,adevarului” insa il distruge pe protagonist si poate de aceea reactioneaza in felul
in care o face in incheierea romanului. O fraza memorabila si o incheiere socanta as putea
spune, care cred ca ii va face pe multi sa se intrebe daca nu exista posibilitatea ca totul sa nu
fi fost decat un vis…

Romanul `Procesul' prezinta povestea unui functionar, pe nume Josef K., judecat timp de un
an, fara sa stie de ce, apoi este condamnat la moarte prin injunghiere. Sensul romanului este
precizat intr-o parabola, pe care preotul i-o spune lui Josef, cu putin timp inainte de moarte.
`La poarta Legii, dinaintea careia sta un paznic, vine un om de la tara, dar care este oprit sa
intre in clipa aceea. Omul incearca toata viata sa patrunda dincolo de usa inchisa, apeland la
bunavointa paznicului sau incercand sa-l cumpere cu daruri; rabdarea nu-i foloseste la nimic,
iar cand viata omului s-a sfarsit, paznicul ii spune: `Nimeni in afara de tine, n-avea dreptul sa
intre aici, caci poarta asta era facuta numai pentru tine; acum plec si o incui.` Asadar omul
este liber; el ar fi putut sa aleaga: ar fi putut sa forteze usa inchisa sau ar fi putut sa plece;
Prefera insa sa astepte, iar asteptarea ii anuleaza libertatea, il pune in aceeasi situatie cu
paznicul - constrans sa stea in fata usii inchise.

Descrie un an din viata lui Josef K, mai exact intre 30 si 31 de ani, care se trezeste arestat…
oarecum la domiciliu in chiar dimineata zilei sale de nastere. Nu ar fi nimic iesit din comun
pana aici. Totusi, cei doi ,,agenti” care il intampina in acea dimineata nu spun ce autoritate a
emis ,,mandatul de arestare” si nici care este motivul pentru care este arestat, lucru pe care nu
il vom afla oricum pana la sfarsitul romanului. Ceea ce este surprinzator este ca protagonistul,
desi revoltat la inceput, accepta intr-un final aceasta situatie. Motivul pentru care aceasta carte
poate parea mai putin captivanta, este viziunea cel putin pesimista asupra ,,justitiei”, viziune
care totusi s-ar potrivi intr-o anumita masura cu justitia de astazi. De exemplu, K.,asa cum
este numit de cele mai multe ori pe parcursul romanului este chemat pentru primul
interogatoriu intr-o casa obisnuita, dintr-un cartier marginas; nu i se spun nici macar ora la
care trebuie sa se prezinte si nici locul exact din cladirea de 5 etaje; astfel ca se plimba o ora si
5 min pana cand gaseste asa-zisa sala de judecata, unde i se reproseaza ca a intarziat si de
unde pleaca cel putin la fel de confuz cum a venit. Un alt exemplu este descrierea camerelor, a
catedralei, toul este inchis, intunecat, aproape infricosator, sugerand ca nu exista cale de
scapare din mana justitiei, care pana la urma chiar este oarba; totul in timp ce K. se comporta
de parca nu stie pe ce lume este. Actiunea romanului nu prea poate fi povestita- K incearca sa
isi rezolve cazul desi nu pare a sti exact ce trebuie sa faca, si pe parcursul celor 16 capitole (in
unele versiuni) strange diverse informatii, nu toate la fel de relevante, si are anumite dispute si
intalniri cu diverse personaje care includ o prostituata, un pictor, o proprietareasa dubioasa, un
avocat care nu este interesat de castigarea proceselor, si lista poate continua. Anul acesta din
viata lui K. este o ,,harababura”; si in aceasta harababura cititorul ajunge in situatia de a cauta
mereu printre randuri o explicatie, adevarul poate. Cautarea ,,adevarului” insa il distruge pe
protagonist si poate de aceea reactioneaza in felul in care o face in incheierea romanului. O
fraza memorabila si o incheiere socanta as putea spune, care cred ca ii va face pe multi sa se
intrebe daca nu exista posibilitatea ca totul sa nu fi fost decat un vis…
“Procesul” este o carte despre o lume din care lipseşte certitudinea. Acţiunea începe şi se
dezvoltă sub semnul îndoielii, al supoziţiei extinse la toate nivelurile. Aşa precum de multe
ori se întîmplă şi în cadrul unui proces judiciar. Titlul este un prim indiciu în interpretarea
alegorică a conţinutului: el

trebuie citit ca un proces de culpabilizare indus eroului şi ca un proces de ambiguizare a

imaginii oferite de evidenţa şi subsidiarul scrierii. Cuvîntul-cheie al romanului este ,,legea“,
cuvînt care devine obsedant în conştiinţa eroului, ca efect al prezenţei ei explicite sau deduse
în toate aspectele societăţii. Totul este subsumat absurdului guvernat de o lege, dincolo de
logica firească a umanului. Modalitatea de aplicare a acestei legi este tribunalul, aflat în podul
unei clădiri. Situarea lui nu este întîmplătoare, semnificaţia fiind aceea de a surprinde justiţia
deasupra lumii fenomenale şi a fiinţelor pe care le judecă. Chiar din start cititorul ia act de
faptul că protagonistul romanului este arestat. Arestul are loc exact în dimineaţa în care Josef
K. împlineşte 30 de ani. Josef K. este trimis – fără explicaţie – să caute tribunalul, unde urma
să i se ia primul interogatoriu. Aspectul clădirii în care se aflau birourile tribunalului, aflarea
justiţiei într-o asemenea clădire îi crea lui K. un şi mai mare dezgust faţă de ea, dar totodată îi
dădea mai multă siguranţă. Judecătorii stabiliseră cu el că interogatoriile vor avea loc doar
duminicile, pentru a nu-i periclita într-un fel sau altul desfăşurarea activităţii profesionale. În
birourile judecătoreşti se produce însă un paradox: învinuiţii (acuzaţii) se sufocă, şi li se face
rău în ,,Judecătoria“ propriu-zisă, iar funcţionarii acestei instituţii au ameţeli dincolo de pereţii
ei, nu suportă aerul curat pe care-l inspiră. Din tribunale şi săli de şedinţe nu se poate ieşi
decît prin moarte. Lipsa de vină pare un laitmotiv, un artificiu compoziţional care conferă
coeziune întregului, dar în aceeaşi măsură devine un element emblematic pentru
existenţialismul romanului. Neştiind ce culpă trebuie să-şi asume, K. nu se poate apăra, după
cum nu se poate sustrage mersului fatal al lucrurilor. Chiar şi preoţimea face parte integrantă
din supra-realitatea justiţiei, care operează cu supoziţia vinei: ,, - Aparţin deci justiţiei, spuse
preotul. Ce-aş mai putea să vreau de la tine? Justiţia nu vrea nimic de la tine. Ea te primeşte
cînd vii şi te lasă cînd pleci.“ Pedeapsa survine ca farsă, iar moartea i se întîmplă eroului
fiindcă aşa a hotărît justiţia. Procesul cunoaşterii la Kafka e ca şi cum inversat, privirea îi este
îndreptată nu înainte, ci, printr-o oglindă retrovizoare, înapoi spre sensurile pierdute, spre
trăirile ce se consumă în continuare. Prin romanul “Procesul”l, Kafka ne prezintă imaginea
vieţii, aşa cum a perceput-o el. ,,Legea” reprezintă dreptatea pe care fiecare din noi dorim s-o
avem. ,,Judecătoriile” mizerabile şi judecătorii reprezintă societatea şi ceilalţi oameni, cei ce
ne înconjoară zi de zi. De aceea justiţia e peste tot, în fiecare clădire: oriunde ne-am afla,
există un ,,judecător” care ne ,,analizează” faptele şi ne ,,judecă” acţiunile, ne ,,învinovăţeşte”
de ceva ce înşişi magistraţii nu ştiu. Astfel, lipseşte vina şi este prezent doar vinovatul fără
vină. Fiecare dintre noi e un acuzat, iar ceilalţi sunt judecători. Procesul începe o dată cu
naşterea fiecărui individ, început sugerat în roman prin dimineaţa zilei de naştere a lui K., care
împlineşte 30 de ani, iar sfîrşitul Procesului e moartea acuzatului, simbolizată de noaptea în
care e asasinat K. şi în care împlineşte 31 de ani. K. este omul care nu vrea să fie judecat de
ceilalţi, care vrea să clarifice o dată şi pentru totdeauna datele procesului său şi să dovedească
tuturor nevinovăţia sa, omul în căutarea ,,dreptăţii” într-o lume în care ea n-a existat, nu există
şi nu va exista niciodată... Romanul “Procesul” ne înfăţişează istoria execuţiei unui
condamnat. La fel ca în nuvelele anterioare ale lui Kafka - Sentinţa, Colonia penitenciară, În
faţa legii -, în “Procesul este” vorba de o literatură întreţesută cu „materie” de specialitate.
Opera lui Kafka a fost cercetată pînă în prezent doar din punct de vedere literar şi artistic, nu
şi terminologic. Noi ne propunem să realizăm o investigaţie a noţiunilor generale juridice,
atestate în limbajul lui Kafka, şi să efectuăm o interpretare ştiinţifică a vocabularului şi
lexicului juridic. Temele de bază ale romanului “Procesul” pătrund în textura romanului
printr-un înveliş de coloratură terminologică,
precum: ,,Arestarea”, ,,Acuzarea”, ,,Culpa”, ,,Procedura”, ,,Procesul”, ,,Sentinţa”, ,,Judecata”,
,,Legea”. Ca teme secundare atestăm relaţiile dintre genuri, problematica de identitate a
personajului principal, imaginea realităţii, modalităţile de intruziune a realităţii onirice. Chiar
textul romanului tematizează distincţia a două lumi contradictorii prin actul vorbirii, prin
modul de viaţă obişnuit în faţa unui proces de viaţă şi prin modul de viaţă insolit în faţa unui
proces

juridic. Dar - spuneam şi mai devreme - în “Procesul” lui Kafka nu este vorba de veritabile
norme şi proceduri juridice, aşa cum apar ele în jurisprudenţă. În plus, Curtea de Judecată la
Kafka este secretă, procedurile magistraţilor sunt absconse, carcasa juridică a „dosarului” nu
este pusă oficial la dispoziţia opiniei publice, nici măcar acuzatul nu le ştie pe toate. Procesul
lui Kafka este departe de jurisprudenţa normală, cu toate că o mare varietate de termeni
juridici îşi găsesc aplicarea în roman şi rezonează în conştiinţa lui Josef K., care, la rîndul său,
utilizează noţiuni echivoce, precum ,,stat de drept”, ,,dezbatere judiciară principală”, ,,proces
penal” etc. Să enumerăm elementele care compun o secvenţă obişnuită a unui proces de
judecată, utilizînd terminologia lui Kafka din romanul “Procesul”l (Original: Variantă
germană) (1): 1.das Vergehen = delict, contravenţie (2, p. 1036) 2.die Schuld = vină, culpă,
faptă, judecată (2, p. 849) 3.die Verhaftung = arestare, deţinere (2, p. 1038) 4.das Verhör =
interogatoriu, audiere (2, p. 1040) 5.die Anklage = acuzare, inculpare (2, p. 52) 6.die
Verteidigung = pledoarie în apărare (2, p. 1060) 7.die Gerichtsverhandlung = dezbatere la
tribunal, la un proces judiciar (2, p. 391) 8.der Urteilsspruch = pronunţarea sentinţei, verdict
(2, p. 1021) 9.die Revision = cerere de revizuire (2, p. 782) 10.Bestätigung des Urteils =
confirmarea, adeverirea sentinţei (2, p. 161, 1021) 11.Vollstreckung des Urteils = executarea,
îndeplinirea sentinţei (2, p. 1074, 1021) Multe norme judiciare în roman deviază faţă de
„instrumentarul” pe care l-am prezentat mai sus. Doar ,,executarea sentinţei“ (11) e prezentă
într-un mod demonstrabil în roman. Lipsesc însă alte părţi componente, ca ,,acuzarea“
(5), ,,dezbaterea judiciară“ (7), ,,cererea de revizuire“ (9) şi ,,confirmarea sentinţei“ (10).
Altele, precum: ,,Delictul“ (1), ,,culpa“ (2) şi ,,pronunţarea verdictului“ (8) rămîn sub semnul
întrebării şi pot fi percepute de cititor prin aluzii. ,,Arestarea“ (3), cu care începe Procesul, se
desfăşoară în plină de-semantizare. Şi ,,pledoaria în apărare“ (6) nu apare ca o apărare
adevărată şi este întreruptă de către K, exasperat de ineficienţa avocatului Hudl. (Vezi tabelul
nr.1) Atestăm circa treisprezece cuvinte (verbe, substantive, forme participiale), având
prefixul de origine germană ,,ver-“ (în calitate de prefix neseparabil). Prefixul ,,ver-“ în limba
germană are o importantă semnificaţie, pe care Kafka o utilizează iscusit în roman: prin acest
prefix ceva este „împins” de la locul său original sau natural spre un alt loc. (Vezi tabelul
nr.2) Doar verbul ,,verhaften” - ,,a aresta“ (în formă substantivală sau participială cu aceeaşi
rădăcină) este repetat de 20 de ori în primul capitol, deoarece ,,Arestarea“ e constatată ca o
situaţie care se epuizează, prezentîndu-se scenic într-o serie de întîmplări relatate. La început
suferinţa lui K. era redată prin diateza pasivă şi era consolidată în mod adecvat prin utilizarea
cuvîntului ,,gefangen ,,prins“, în loc de“ ,,verhaftet ,,arestat“.“ Şi
substantivele ,,Wächter ,,paznic“ (repetat de 28 ori),“ ,,Aufseher“ - ,,supraveghetor“ (repetat
de 31 ori), ,,Beamte ,,funcţionar“ (8 repetări), ,“ Prozeß ,, - “ procesul“ (3 repetări) îşi fac
apariţia în mod frecvent cu o mare forţă de sugestie. Cuvîntul ,,Schuld“ - ,,vina“ este
întrebuinţat în diferite forme compuse, precum: ,,schuldlos“ ,,fără vină“, ,,schuldbewußt“
- ,,spăsit, conştient de propria-i vină“, ,,Unschuld“ - ,,nevinovăţie, inocenţă“. Putem spune, în
concluzie, că labirintul Legii din “Procesul” este închis ermetic pentru om. Însă terminologii
şi terminografii, traducătorii şi lingviştii uzează de o perspectivă mai „înaltă” asupra lucrurilor
receptate: ei operează nu ,,doar“ cu artisticul, ci şi cu limbajul de specialitate. Sub lumina

rece şi palidă a Legii oamenii devin acuzatori şi acuzaţi, nelipsind nici categoria executorilor
intermediari - cu toţii alcătuiesc o comunitate demonizată, aservită justiţiei sau sistemului
funcţionăresc. Frazeologia personajelor lui Kafka şi limbajul autorului este, aşadar, investigat
nu doar de scriitori, critici literari sau oameni de teatru, ci şi de terminologi, a căror sarcină
este să identifice termenii juridici, să-i sistematizeze potrivit anumitor criterii (frecvenţa
utilizării, etimologia, apartenenţa unei părţi de vorbire sau ordinea alfabetică).

Actiunea incepe si se dezvolta sub semnul indoielii, al supozitiei extinse la toate nivelurile.
Prima fraza din roman consemneaza un amanunt care socheaza prin continutul sau nefiresc si
prin lipsa de precizie si cauzalitate: “Pe Josef K. il calomniase pesemne cineva, caci, fara sa fi
facut nimic rau, se pomeni intr-o dimineata arestat”. Asadar, cititorul ia act de faptul ca un
strain ii spune protagonistului cartii ca este arestat, il ridica si ii cere lucrurile pe motiv ca la
magazine n-ar fi in siguranta. Arestul are loc exact in dimineata in care Josef K. implineste 30
de ani. K. imediat este dus in salon, unde, spre surprinderea lui, doi paznici ii mincau micul
dejun. Ei il anunta ca este arestat, dar cu toate acestea poate sa mearga liber la servici. Fara a
iesi din perplexitate, eroul se intoarce in camera sa, iar incepind cu a doua zi isi continua viata
normala de prim-procurist la o mare banca. Josef K. este trimis – fara explicatie – sa caute
tribunalul, unde urma sa i se ia intr-o duminica primul interogatoriu. Batand la toate usile si
intrebind la intamplare de tamplarul Lanz, K. realizeaza ca birourile tribunalului se afla in
podul unei cladiri cu apartamente si camere de inchiriat. Aspectul acestei cladiri era
deplorabil, avind un aspect saracacios si mizerabil. Aflarea justitiei intr-o asemenea cladire ii
dadea lui K. si mai mult dezgust fata de ea, dar totodata ii dadea mai multa siguranta. Dupa ce
gasi camera in care urma sa fie interogat, de asemenea ramase frapat de cele vazute: “K. crezu
ca nimerise la o intrunire publica. O multime de oameni, cit se poate mai feluriti, umpleau o
incapere nu prea mare, cu doua ferestre, inconjurata, la mica distanta de tavan, de-o galerie
intesata si ea de lume, si unde spectatorii nu puteau sa stea decit incovoiati, cu cefele si
spinarile lipite de plafon. […] Multi dintre ei isi adusesera perne, pe care si le pusesera intre
cap si plafon, ca sa nu-si loveasca testele.” De asemenea si imbracamintea celor prezenti il
deruta: “Cei mai multi dintre ei erau imbracati in negru si purtau redingote lungi, de
ceremonie, care le atirnau lalii pe corp. Pe K. numai imbracamintea aceasta il deruta; daca n-
ar fi fost ea, s-ar fi crezut la o intrunire politica de cartier.” Desi K. sperase ca primul
interogatoriu va fi si ultimul, totusi in urma interogarii fusese dezamagit, fiindca judecatorii i-
au spus ca doar si-a complicat si mai mult situatia, si ca el nu realizase ce sansa a ratat: “-
Vreau numai sa-ti atrag atentia, ii spune judecatorul, ca astazi te-ai pagubit singur, fara sa-ti
dai seama, de avantajul pe care un interogatoriu il reprezinta oricand pentru un arestat. K.
rase, privind spre usa. - Banda de golani! Striga el, va daruiesc toate interogatoriile!”
Judecatorii stabilisera cu el ca interogatoriile vor avea loc duminicile, pentru ca sa nu-i
incurce cu nimic in desfasurarea activitatii sale profesionale. In urmatoarea duminica, cind
sosise, aflase spre

surprinderea sa ca nu va mai avea loc un nou interogatoriu. Atunci avusese ocazia sa-l
intilneasca pe proprietarul camerii in care se faceau interogarile si fiind invitat de acesta sa
urce in podul cladirii, acolo unde erau biruorile judecatii, K. ramasese din nou dezgustat de
cele vazute, ba chiar mai mult, pina la urma i se facuse rau din cauza aerului inchis si
atmosferei sufocante, incit fusese nevoit sa fie scos afara de doi functionari ai judecatii, care
ajunsi la scarile care faceau legatura dintre ultimul etaj si pod, incepusera lor a li se face rau
de aerul curat pe care il inspirau. Deci se produce un paradox: invinuitiii se sufoca si li se face
rau in “Judecatoria” propriu-zisa, iar functionarilor acestei institutii li se face rau in afara ei.
Iata o mica descriere a atmosferei care predomina in birourile “Judecatoriei”: “Soarele arde
grozav de tare si birnele acoperisului sint inchise; din cauza asta aerul devine greu si apasator.
Nu prea e un loc potrivit pentru birouri, cu toate avantajele pe care, altminteri, le-ar putea
avea. Uneori, in zilele cind au loc, sedintele mai mari – si asta se intimpla destul de des –
aerul devine aproape irespirabil. Si daca te mai gindesti ca aproape toti locatarii vin sa-si
intinta rufele aici – doar nu poti sa le interzici asta cu desavirsire – atunci n-o sa te mai miri ca
ti s-a facut rau.” Josef K. avea un unchi – Albert K., caruia el ii mai spunea si “Fantoma de la
tara” - care aflind despre procesul lui Josef, a venit cu o falca in cer si alta in pamint in biroul
lui K. cerindu-i explicatii: cum de a putut el sa le faca una ca asta, cum a putut sa pateze
numele familiei, tocmai el – care era mindria neamului lor (deoarece ajunsese la postul de
prim-procurist la o mare banca). Dupa o mica discutie cu “Fantoma de la tara”, aceasta il duce
la un vechi prieten de-al sau, avocatul Huld, care fiind bolnav isi primea toti clientii acasa. In
scurt timp de la angajarea acestui avocat, K. incepe sa se dezechilibreze, la servici nu se mai
poate concentra asupra sarcinilor sale, clientii sunt nemultumiti de modul in care sunt tratati.
Toate aceste esecuri, K. le da pe spinarea avocatului, spunind ca inainte de-al fi angajat totul
mergea bine, iar procesul practic nici nu-i afecta viata. Astfel K. renunta la serviciile
avocatului Huld. Dar din pacate problemele sale nu se imbunatatesc, el la servici este in
continuare absent si fiind presat de concurenta unui coleg-rival, devine din ce in ce mai
dezechilibrat. Unul dintre clientii sai, un industrias, observa starea prosta in care se alfa K. si
se decide sa-i dea un mic sfat. Acesta ii spune ca cunoaste un pictor – Titorelli – care l-ar
putea ajuta. Acest pictor este angajat la tribunal, el pictind tablouri pentru judecatori. De
aceasta meserie se ocupa tocmai si tatal sau, si deci i-ar putea fi de folos. Ajuns la pictor, care
locuia intr-o alta cladire decit cea in care fusese K. la interogatoriu, cind a vrut sa iasa pe o
alta usa care-i propusese pictorul, K. fusese frapat de ceea ce vazuse: birourile tribunalului.
Aceasta il buimaceste pe K., el incepand sa realizeze ca lumea intreaga este o farsa justitiara.
De aici si replica pictorului Titorelii: “- Nu stiati ca tribunalul are birouri aici? Aproape in
fiecare pod exista birouri ale tribunalului; de ce n-ar exista si aici?” In urma celor spuse, este
evident ca avem in fata un proces neobisnuit, fiindca pe de o parte lipseste motivul invinuirii,
iar pe de alta parte avem o institutie de Judecata absolut diferita de cea normala, atit prin
amplasarea sa “aproape in fiecare pod” si cu judecatori neobisnuiti, cit si prin cu modul de a
desfasura un proces. Aflindu-se la pictor, K. aflase ca sunt trei tipuri de achitari cu procesul
sau: achitarea reala, achitarea aparenta si taraganare la nesfirsit. Titorelli i-a explicat in ce
consta fiecare tip de achitare. Nici una din aceste achitari nu-l scuteau pe K. proces, doar era o
taraganare la nesfirsit. Acest

proces s-a dovedit a fi la nesfirsit. El are doar inceput, iar sfirsitul sau se numeste moarte
propriuzisa a acuzatului. Sub lumina rece si palida a Legii oamenii se transforma in acuzatori
si acuzati, nelipsind nici categoria executorilor intermediari, toti insa constituind un aparat
demonizat aservit justitiei sau sistemului functionaresc. Vina apare ca ceva indiscutabil care
trebuie ispasita, orice hotarire luinduse dupa principiul: “vina e intotdeauna mai presus de
orice indoiala”. Singura realitate psihica e aceea a vinii asumate, constientizate. E pivotul
vizibil al tragismului kafkian. Localul judecatoriei in Procesul ramine vesnicul labirint dedalic
de nepatruns, orizontul ocult care incetoseaza sensurile si le fac imperceptibile. Usile inchise
nu se vor deschide vreodata: dimpotriva, se inchid si mai tare in taina. Actul initiatic este pus,
fatalmente, sub semnul esecului. Eroii nu vor izbuti nicidecum sa miste vreun moment, vreo
etapa a lui, fiind zadarnic apriori. Ceturile zadarniciei se fac din ce in ce mai dese, luminile se
imputineaza si ele progresiv. “Misterul” e de nepatruns, caci sala judecatoriei se transforma
intr-un dincolo transcedental, intr-un lucru in sine kafkian, intr-un domeniu intangibil. K.,
dupa vizita facuta pictorului, dupa citevai zile primeste de la directorul bancii o insarcinare: sa
il insoteasca pe un oaspete din italia in catedrala orasului. La ora in care trebuia ca cei doi sa
se intilneasca – in catedrala – italianul nu venise. In schimb venise cu totul surprinzator un
preot, preotul inchisorii. Intalnirea dintre K. si preot, apare – atat personajului, cat si lectorului
– si mai derutanta, intrucit clericul nu este un intermediar in relatia uman-divin, ci in relatia
justitie-acuzat. Aceasta secventa este, de fapt, o alta etapa in procesul de culpabilizare a
protagonistului. Necesitatea inchide omul kafkian in cercul ei strimt. De fapt, in fata acestuia
nu apar piedici pur si simplu, ci un sistem de obstacole, nu usi ca atare, ci o organizare
sistematica a intrarilor sub forma de labirint. El nici nu cunoaste impactul cu ele, nefortindu-
le, nedeschizindu-le. Le prevede si le presimte. Le banuieste cu o siguranta de neclintit.
Preotul ii spune lui Josef ca Scripturile care preced Legea spun ca are de a face, asadar cu
Paznicul, in spatele caruia exista acest sistem de obstacole. Omul kafkian abia vine la Lege,
pe cita vreme paznicul se afla de mai multa vreme acolo. E neindoielnic faptul ca e pus in
slujba de Lege, incit a te indoi de demnitatea paznicului in fata Legii configureaza de acum o
ierarhie, el este slujitorul ei, apartine Ei, fapt care-l face superior omului comun. Procesul
dezvolta in linii narative ceva mai ramificate parabola pe care i-o relateaza preotul lui Josef K.
Paznicul ii spune omului venit de la tara ca nu-l poate lasa sa intre in interior in clipa in care a
sosit Omul nici nu banuia ca accesul la Lege nu este ingaduit tuturor. Paznicul il lasa, insa, sa
astepte clipa favorabila, dar il supune la sumare interogatorii despre bastina lui si despre multe
alte lucruri. Omul ramine sa astepte ani in sir, recurgind la incercari de a-l mitui, dar paznicul
este de neinduplecat. Ceea ce reuseste sa vada e o lumina slaba, care razbate din interior prin
crapaturile portilor Legii. Dupa atitea sfortari omul de la tara e cuprins de curiozitate sa afle
de ce nimeni dintre ceilalti oameni doritori de a cunoaste Legea nu s-a apropiat de poarta si n-
a cerut sa intre. “Nimeni in afara de tine, n-avea dreptul sa intre aici, raspunse Paznicul vazind
ca omul se sfirseste din viata, caci poarta asta era facuta numai pentru tine; acum plec, si o
incui.” Urmeaza o analiza scupuloasa a insesi insusirilor morale ale paznicului, exponent al
neroziei: el declara ca este puternic si aceasta demonstreaza ingimfarea si nerozia; pe de alta
parte, el este neoficial si, deci, binevoitor, rabdator fata de straduintele omului si ingaduitor cu
blestemele omului adresate cruzimii destinului. El se mai apleaca amabil ca sa-i asculte si
ultima intrebare. Comentariul preotului ia o trasatura neasteptata cind spune ca nerozia
paznicului e, in fond, salvatoare: nici el nu cunoaste interiorul Legii, ci numai drumul pe care
trebuie sa-l faca la nesfirsit,

mai apoi el nici nu vrea sa-l inspaiminte pe om, caci stie ca acolo, inlauntru, exista niste
paznici cumpliti. Evident, paznicul nu cunoaste interiorul Legii. Preotul mediteaza acum
asupra situatiei: omul a vazut totusi o lumina dinlauntru, in timp ce paznicul, stind cu spatele
spre poarta, nu se alege cu nici un cistig de cunoastere. Oricum, paznicul ramine un slujitor al
Legii si se cade a fi scos de sub judecata omeneasca. Pe oricine l-am considera inferior si
inselat, un lucru este cert (singura certitudine existenta la Kafka) intreaga Lumina a legii
ramine un mister. Finalul romanului infatiseaza o scena oarecum previzibila, daca se tine
seama de elementele absurde din cuprinsul cartii, care converg spre o pedeapsa in aceeasi
linie. Ceea ce socheaza este suma detaliilor care o compun si care nu ofera deznodamantului
cheia potrivita epicului. Ceea ce este surprinzator este ca arestul lui K. a fost in dimineata cind
a implinit 30 de ani, iar omorul lui este in seara cind implineste 31 de ani. Doi necunoscuti il
scot de Josef K. In afara orasului, intr-o cariera de piatra, si il injunghie. Acest lucru nu se
petrece in fapt decat dupa ce cei doi il asaza tacticos pe o piatra, ii trec pe deasupra capului
cutitul, schimbind formule de politete si asigurandu-se ca Josef K. Il vede pe disperatul care
se arunca in gol de la o fereastra. Fraza care incheie cartea echivaleaza cu paroxismul
sugestionarii: “- Ca un caine! spuse el, si era ca si cum rusinea ar fi trebuit sa-i
supravietuiasca.” Romanul lui Kafka ramane cit mai aproape de viata cotidiana si de
verosimil, dar ceea ce se intimpla ramane in el pina la sfirsit inexplicabil.