LeopacArgintina

Procesul de Franz Kafka – Mașina se oprește de E.M.Forster

Analiză comparativă

Cei doi scriitori, Franz Kafka (1883-1924) și E.M.Forster (1879-1970) fac parte din aceeași
perioadă istorică, dar vin din medii culturale diferite. Kafka, născut la Praga, provine dintr-o
familie numeroasă de evrei nepracticanți, aflată sub tutela unui tată autoritar, care își va pune
amprenta asupra modului de gândire al viitorului scriitor. În plus, încă de când era elev, Fafka
suportă consecințele discriminării de rasă și se consideră ateu și socialist. După ce își ia
doctoratul în Drept, practică avocatura la Praga, această experiență ajutându-l să cunoască destul
de bine principiile după care funcționează sistemul juridic. În 1910 începe să-și noteze într-un
jurnal câteva referințe discrete la viața sa intimă, îndoieli cu privire la cariera sa, mărturisiri cu
privire la viața de familie, exasperarea cauzată de condițiile neprielnice de scris în casa
părintească. Celebra Scrisoare către tataeste o analiză plină de reproșuri a relației dintre tată și
fiu. Teama și umilințele provocate de tatăl său explică mult din psihologia scriitorului. Când
boala îl obligă să se reîntoarcă la familie, Kafka percepe această situație ca pe un mare eșec.
E.M.Forster provine dintr-o familie anglo-irlandeză din clasa de mijloc. Figura paternă a rămas
destul de vagă în mintea lui deoarece tatăl s-a stins înainte ca el să împlinească doi ani. Despre
tatăl său se știe că a fost un membru marcant al Bisericii Anglicane și că era un om de o înaltă
ținută morală. Forster a moștenit de la o mătușă o avere consistentă care i-a permis să
călătorească prin toată Europa și să se ocupe doar de scris.
În ciuda biografiilor atât de diferite, putem afirma că, în cazul ambilor scriitori, relația cu
familia și cu societatea și-a pus vizibil amprenta asupra gândirii celor doi scriitori și asupra
modului în care percep realitatea.
Prin cărțile lor, Kafka și Forster invită cititorul în două ficțiuni în care se proiectează tragic
destinul omului. Cert este că povestea lui Kafka este puternic influențată de amprenta mentală
imprimată de autoritatea paternă de-a lungul vieții. Romul Munteanu afirmă în Prefața la
romanul Procesul că opera constituie (...) o ilustrare artistică a biografiei, un comentariu asupra
condiției umane, realizat din perspectiva individului care-și studiază propriile vibrații
interioare...)1. Nici la maturitate, scriitorul nu se va elibera total de această tiranie sub influența
căreia a construit imaginea unei autorități absolute și absurde în Procesul. Așadar, lumea
kafkiană nu este în întregime ficțională, ci păstrează legături cu realitatea iar autorul își asumă
autobiografic povestea, dar la modul subtil, nevizibil dacă ar fi să scoatem romanul din contextul
în care a fost scris.
Nu același lucru se întâmplă în cazul lui Forster a cărui poveste este în întregime o ficțiune
proiectată într-un viitor mai mult sau mai puțin îndepărtat al omenirii. Gândirea anticipativă
ascriitorului este uimitoare, având în vedere că Mașina se oprește a fost publicată în 1909 și
vorbește despre comunicarea online, despre avântul tehnologiei și despre tendința de constituire
a unui guvern mondial. Cartea vizează libertatea individului într-o lume viitoare controlată de o
putere politică globală prin intermediul unei mașini iar politicienii se vor folosi de știință pentru
a manipula oamenii.
Gândirea anticipativă este o însușire care-l caracterizează și pe Kafka dacă ar fi să
interpretăm Procesul ca pe un roman care demască justiția în societățile totalitare ale secolului
XX, în care procesele justiției erau la ordinea zilei, oamenii erau prinși cu ușurință în
păienjenișul birocrației și condamnați înainte de a fi judecați, pe motive absurde și cu sentințe
implacabile care au dat peste cap viețile multora. Dar aceasta este doar una din cheile de
interpretare a romanului. O alta ar fi aceea a absurdului unei lumi guvernate de legi de neînțeles,
unde cei care nu se adaptează sunt supuși judecății comune, fiecare individ fiind un judecător al
celuilalt. Gândirea kafkiană stă sub semnul obsesiilor și angoaselor scriitorului care au devenit
ale întregii societăți contemporane.
Deși subiectele abordate în cele două opere sunt plasate în contexte atât de diferite, poveștile au
mai multe puncte comune decât am putea crede după o primă lectură. În primul rând, ambele
sunt distopii prin faptul că prezintă societăți închise, standardizate, care neutralizează
personalitatea individului și tind spre o nivelare a conștiințelor, pretinzând supunere
necondiționată. La Kafka, elementul care guvernează societatea este Legea iar la Forster, lumea
este guvernată de mașină, însă ambele au ca obiectiv guvernarea vieții oamenilor după bunul lor
plac. În acest fel, lumea funcționează după principii absurde, care fac din oameni niște
marionete.

1
Franz Kafka, Procesul, Editura pentru Literatură Universală, București, 1965, p. 6
 În Procesul (1914-1915), acțiunea începe sub semnul incertitudinii. Prima frază șochează
cititorul prin nefirescul afirmației: Pe Josef K. îl calomniase pesemne cineva căci, fără să fi făcut
nimic rău, se pomeni într-o dimineață arestat. 2 Așadar, cititorului îi este indusă, chiar din primul
moment, o stare de anxietate și nesiguranță. Nu este lipsit de semnificație faptul că arestarea are
loc în ziua în care K. împlinise treizeci de ani; încă de la prima oră a dimineții este luat chiar din
pat și dus în salon, unde constată cu surprindere că doi paznici îi mănâncă micul dejun. Aceștia îl
anunță că este arestat, dar că totuși poate merge la serviciu. La întrebarea firească a lui K. despre
motivul arestării, paznicii nu-i pot răspunde pentru că nici ei nu știu. K. își continuă viața
normală de prim-procurist la o bancă și, într-o primă fază, nu ia în serios arestarea, considerând
că este vreo farsă sinistră făcută de prietenii săi. Când eroul este trimis să caute tribunalul în care
urma să-i fie luat primul interogatoriu, este siderat când constată că acesta funcționa în podul
unei clădiri cu camere de închiriat, într-un cartier sărac și mizerabil. Uimirea sa se amplifică în
momentul în care intră în sala de judecată: K. crezu că nimerise la o întrunire publică. O mulțime
de oameni (...) umpleau o încăpere nu prea mare, cu două ferestre, înconjurată, la mică distanță
de tavan, de o galerie înțesată și ea de lume și unde spectatorii nu puteau să stea decât
încovoiați, cu cefele și spinările lipite de plafon (...) Mulți dintre ei își aduseseră perne pe care și
le puseseră între cap și plafon...3. De asemeni, îl deruteazăși îmbrăcămintea celor din sală pentru
căcei mai mulți erau îmbrăcați în negru și purtau redingote lungi. Un asemenea tablou este demn
de un coșmar în toată regula, asemeni picturilor expresioniste. K. spera că acest prim
interogatoriu va fi și ultimul, însă situația este cu mult mai complicată decât ar putea crede
cineva cu o minte rațională. Judecătorii stabilesc ca interogatoriile să aibă loc în fiecare duminică
pentru a nu-i afecta acuzatului activitatea profesională, însă în duminica următoare, când K. se
prezintă la proces, constată cu stupoare că interogatoriul nu va mai avea loc. Cunoscându-l pe
proprietarul camerei în care se afla tribunalul, eroul are ocazia să viziteze birourile tribunalului
din pod, ceea ce-i stârnește o reacție de dezgust și chiar i se face rău din cauza aerului închis,
încât a fost nevoie să fie scos din clădire de doi funcționari cărora li se face rău când ies la aerul
de afară. Deci, iată alt paradox: acuzații nu pot trăi în incinta tribunalului iar funcționarii nu pot
trai în afara lui. Dacă la începutul procesului, K. avea o atitudine de superioritate și dispreț, cu
timpul devine obsedat de situația în care se află, toate gândurile lui converg spre proces, începe
să-și neglijeze sarcinile de serviciu și caută cu înfrigurare o soluție pentru a ieși din criză.
2
Op. cit., p 14
3
 Personajele secundare care intervin în viața lui, nu-i oferă niciun sprijin real, fiecare având un
interes personal: însuși unchiul său de la țară vine la el nu pentru a-l ajuta, ci pentru a-l certa că a
făcut familia de râs iar pictorul Titorelli, un fel de angajat la tribunal, care picta tablouri pentru
judecători, îi oferă informații despre proces cu scopul de a-i vinde o parte din tablourile sale. K.
află de la Titorelli că există trei tipuri de achitări în cazul procesului: achitarea reală (care era
imposibilă), achitarea aparentă ( care nu-l scutea de condamnare) și tărăgănarea la nesfârșit ( care
dura toată viața). Evident că niciuna dintre aceste soluții nu-l scutește pe K. de pedeapsă pentru
că orice proces are doar început, nu și sfârșit. Așadar, K. este nevoit să-și schimbe atitudinea de
la început odată ce pătrunde în hățișurile sistemului juridic. Inculpatul nu-și poate susține
nevinovăția pentru că, în primul rând, nu știe de ce este acuzat, dar și pentru că sistemul este
bazat pe relații și pe corupție, așa încât, orice încercare este sortită eșecului.
Anxietatea personajului vine și sin faptul că toți cei din jur sunt convinși de vinovăția lui,
nimeni nu se îndoiește de asta, nici colegii de serviciu, nici proprietara camerei în care stă cu
chirie, nici unchiul de la țară. Nu găsește nicăieri compasiune și, odată acuzat, practic nu există
prezumția de nevinovăție.
Apariția în scenă a preotului închisorii anticipează sfârșitul implacabil al eroului. Întâlnirea
cu preotul are loc într-o catedrală scufundată într-un întuneric profund și simbolic, unde acesta îi
explică lui K. într-o amplă parabolă inserată în capitolul În fața legii, că omul nu trebuie să
cunoască legea, ci doar să i se supună fără nicio împotrivire, deducție absurdă, care-l bulversează
și mai mult pe K., acesta părând să înțeleagă, în sfârșit, că singura cale de a ieși din această
situație este moartea. În acest context, preotul se abate de la menirea sa pentru că nu este un
mijlocitor între om și Dumnezeu, ci între om și lege.
Sfârșitul lui K. intervine la exact un an de la începerea procesului, mai exact în ziua în care
acesta împlinea 31 de ani. Dacă întregul proces se desfășoară sub semnul absurdului, moartea lui
K. se înscrie în aceeași linie: doi necunoscuți îl scot în afara orașului, îl duc la o carieră de piatră
unde îl înjunghie. Ceea ce șochează în această scenă este multitudinea detaliilor: cei doi îl așază
pe o piatră, îi trec cuțitul pe deasupra capului, schimbă cuvinte politicoase, după care îl ucid,
asigurându-se ca ultima imagine pe care o vede K. este cea în care un om disperat se aruncă de la
fereastra unei clădiri din apropiere. Fraza care încheie romanul trimite la neputința omului
angrenat în lupta cu un sistem absurd: - Ca un câine! spuse el, și era ca și cum rușinea ar fi
trebuit să-i supraviețuiască4.
Absurdul existenței are diverse fețe și o altă variantă a lui o întâlnim într-o poveste plasată
într-un context cu totul diferit, în viitorul omenirii. Este vorba de Mașina se oprește de
E.M.Forster care relevă neputința individului de a se opune unui sistem totalitar care-i strivește
personalitatea. Povestirea descrie o lume în care oamenii nu mai locuiesc la suprafața
pământului, ci în interiorul lui, ca într-un iad în care omul consimte să trăiască. Locuințele sunt ,
de fapt, niște celule standard, în care aerul și lumina sunt artificiale iar comunicarea între oameni
se realizează prin intermediul mesajelor audio-video, acesta fiind singurul canal de socializare.
Toate camerele sunt la fel și împreună configurează un fel de fagure uriaș, care reprezintă noua
lume a oamenilor. Totul este standardizat și camerele sunt mobilate identic: un fotoliu în centrul
camerei, un birou iar peste tot se găsesc butoane și comutatoare care asigură cele necesare vieții.
Interacțiunile între oameniși mișcarea fizică nu sunt încurajate, călătoriile sunt permise, dar
considerate perimate, atingerea fizică dintre oameni este considerată o impolitețe grosieră iar
iubirea și sexualitatea au devenit demodate. Singurul obiect arhaic prezent în fiecare cameră este
o carte care conține instrucțiuni de utilizare a Mașinii, un fel de nouă biblie elaborată de Comisia
mondială. Ceea ce este înspăimântător este faptul că oamenii acceptă de bună voie acest mod de
viață, fără ca măcar să ia în calcul ieșirea din standarde, mai mult, ajung să divinizeze Mașina, la
care se închină ca la un zeu.
Cele două personaje al povestirii, Kuno și mama lui, Vasthi sunt exponenți reprezentativi ai
acestei lumi,care reacționează diferit față de această nouă ordine mondială. Ceea ce atrage atenția
chiar de la început este relația mamă-fiu care este impersonală și lipsită de consistență. Vasthi
devine iritată când este apelată de fiul său, dar îi acordă, totuși, cinci minute pentru că urma să
țină o conferința online despre muzica australiană, adică o stupiditate. De reținut că părinții și
copiii nu se vedeau fizic aproape niciodată și orice obligație a părinților înceta odată cu nașterea
copilului. Acest aspect relevă gradul de dezumanizare și controlul absolut al Mașinii asupra vieții
oamenilor care nu mai erau stăpâni pe propria viață, dar nu-și dau seama de acest lucru. Când
Kuno îi cere mamei sale să îl viziteze pentru a putea vorbi despre ceva important, aceasta este
șocată și nu înțelege necesitatea vizitei. În cele din urmă, Vasthi consimte cu greu să-și viziteze
fiul, după ce studiase, în prealabil, despre civilizația precedentă și i se pare nostim că oamenii

4
Op. cit., p. 220
plecau în diferite locuri pentru a schimba aerul, în loc să schimbe aerul din camera lor. Pentru
călătorie, trebuia să ia o mașină până la stația de nave, de unde urma să plece spre fiul ei care
locuia în cealaltă emisferă a Pământului. Când călătoreau la mari altitudini, pe oameni îi
cuprindea un fel de teamă și preferau să tragă storurile la geamuri, mai ales că nu suportau nici
lumina soarelui. Oamenii au uitat vechile denumiri geografice și nu mai știu cum se numește
acea materie albă care acoperă munții, zăpada. Vasthi continuă să creadă că a făcut o călătorie
inutilă, care i-a întârziat dezvoltarea spirituală și îi spune lui Kuno că nu poate sta mai mult de
câteva minute. Când băiatul îi spune că a fost amenințat cu „ lăsarea fără adăpost” (ceea ce era o
condamnare la moarte) pentru că a îndrăznit să iasă la suprafața pământului, Vasthi, într-un
moment de luciditate își dă seama că mult promisa libertate a omului este grav încălcată, dar se
complace, în continuare, în aceeași stare de lucruri.
Escapada lui Kuno la suprafața pământului, îl face să constate că a pierdut simțul spațiului,
înțelesul de „aproape ” și „departe” și este hotărât să redobândească ceea ce a pierdut. După ce îi
prezintă pe larg mamei sale cum a reușit să ajungă la suprafață, aceasta este îngrozită și
reacționează în conformitate cu mentalitatea lumii în care trăia: Nu vorbi de aceste lucruri
groaznice. Mă faci să mă simt nenorocită. Îți bați joc de civilizație 5. În plus, Kuno ceruse să fie
tată iar Mașina i-a interzis pentru că nu avea nevoie de un tată cu porniri revoluționare. De fapt,
Kuno pare să fie singurul care-și dă seama că Mașina nu acționează în beneficiul oamenilor: Nu-
ți dai seama că noi suntem cei care murim și că aici, sub pământ, singurul lucru care trăiește
este Mașina? Am creat Mașina ca să ne îndeplinească dorințele, dar ne-a privat de simțul
spațiului și al pipăitului, a redus orice relație umană (...) ne-a paralizat trupurile și dorințele și
acum ne obligă să ne supunem ei. Mașina se dezvoltă, dar nu în sensul gândirii noastre. Mașina
continuă să meargă, dar nu în sensul țelului nostru6.
În următorii ani, călătoriile la suprafața pământului au fost interzise și religia a fost reabilitată
în sensul că Mașina a devenit cu adevărat zeul comunității subpământene: Mașina ne hrănește,
ne îmbracă și ne adăpostește, prin ea putem comunica și ne putem vedea, în ea se regăsește
ființa noastră (...) Mașina este atotputernică și eternă. Mașina este binecuvântată 7. Iată o mostră
veritabilă de absurd care-și are originea în spălarea creierelor indivizilor de către autoritățile
mondiale, urmată de implantarea semințelor alienării și depersonalizării. Numai că Mașina, ca

5
Theodor Rogin, Lumea de mâine, București, nr.2/1990
6
Ibidem
7
Ibidem
orice mașină, începe să dea rateuri: apar imperfecțiuni în funcționare, mecanismele se defectează
pe rând și situația e perpetuată de imbecilitatea oamenilor care nu îndrăznesc să spună nimic
pentru că ar fi o erezie. Astfel, când defecțiunile s-au generalizat, Mașina nu a mai putut asigura
aer, mâncare și căldură, întregul sistem de comunicații a căzut iar oamenii mor în subteran
precum șobolanii. Cu puțin timp înainte de dezastru, Kuno fusese mutat disciplinar în cealaltă
emisferă, chiar lângă camera mamei sale. Deși Vasthi nu a avut curiozitatea să-l viziteze, în acest
moment-limită, băiatul vine la ea.
Finalul este apocaliptic: Tot orașul se împrăștiase ca un fagure. O navă spațială pătrunse
prin intrarea subterană, se izbi de pământ explodând și despicând galerie după galerie cu
aripile sale de oțel8. În ultimele clipe, Kuno și Vasthi își dau seama de lucrurile cu adevărat
importante în viață: omul este cea mai nobilă dintre creaturi și este făcută de Dumnezeu după
chipul și asemănarea Lui, omul merită să trăiască liber și să-și manifeste personalitatea. Cei doi
nu supraviețuiesc catastrofei, dar ultimele cuvinte ale lui Kuno traduc seninătatea și speranța: Ne-
am întors la noi înșine. Murim, dar ne-am recâștigat viața așa cum era în Wessex, când Elpid i-a
învins pe danezi.9
Dincolo de diferențele de viziune și de context ale autorilor, Procesul și Mașina se oprește se
axează pe conflictul dintre individ și societate, pe tragedia singurătății și a alienării. Josef K. și
Kuno se află într-o poziție opusă fața de o societate absurdă. Ei caută o soluție de evadare, luptă
fiecare în felul său pentru libertate, însă demersurile lor sunt sortite eșecului pentru că nu pot
înfrunta singuri un sistem social absurd care-i strivește. Plasate la mare distanță în timp, înaintea
Primului Război Mondial și, respectiv, într-un viitor nedeterminat, societățile evocate reprezintă
un labirint dedalic de nepătruns, în care omul nu are nicio șansă de a supraviețui ca individ cu
personalitate distinctă. Sistemul social are nevoie de inși uniformizați și aplatizați, care să ia
lucrurile ca atare, fără să conteste nimic și fără să-și pună întrbări asupra aspectelor importante
ale vieții.
Josef K. se străduiește să înțeleagă cum funcționează sistemul pentru a se putea apăra, dar nu
reușește pentru că încrengăturile birocratice îl împiedică să ajungă la o explicație logică asupra
situației în care se află. El nu pare să înțeleagă că singura lui vină este aceea de a se fi născut într-
o societate care funcționează după niște principii care se sustrag înțelegerii raționale.

8
Op. cit.
9
Ibidem
 Destinul lui Kuno nu este cu mult diferit de cel al eroului kafkian. El are curajul de a încălca
regulile și își asumă faptele în ciuda pedepsei care-l așteaptă. Se pare că este singurul conștient
de eroarea în care trăiește, însă are neșansa de a se fi născut într-o societate în care era un mare
risc să dai dovadă de putere. Mașina ucidea încă de la naștere acei copii care promiteau o
dezvoltare deosebită. Forța fizică și spiritul de independență erau însușiri care puteau crea
probleme într-o umanitate controlată. El își avertizează mama, însă aceasta nu se lasă convinsă
decât atunci când este prea târziu. Nefiind susținut de nimeni în încercarea lui, singura soluție de
ieșire din criză este moartea.
Eroii celor două întâmplări se poziționează diferit față de moarte. Uciderea lui K. este un act
de ultimă umilință la care este supus. Eroul se recunoaște învins și înțelege cădestinul îi este
pecetluit din cauza unei societăți guvernate de legi absurde și de corupție. Kuno însă, moare cu
inima împăcată și cu speranța că umanitatea va reveni la rosturile ei firești. Înainte de a muri, se
întoarce spre Dumnezeu și încearcă să-i deschidă ochii și mamei sale, însă aceasta este de
neînduplecat până în pragul morții, după cum reiese din ultimul dialog dintre mamă și fiu:
- Mașina a dat dovadă de o milă nesfârșită (Vasthi) / - Prefer mila lui Dumnezeu (Kuno)
Lupta lui Josef K. și a lui Kuno este o luptă donquijotescă cu morile de vânt însă, mai importantă
este dorința acestora de a ieși din contingent, asumându-și în cunoștință de cauză orice risc.
Tragismul eroilor vine și din lipsa de solidaritate a semenilor care nu le oferă niciun sprijin,
dimpotrivă, atitudinea celorlalți este de natură să-i descurajeze, așa încât nu se poate pune
problema grijii față de aproapele. Toți știu doar să critice și să acuze fără să conștientizeze că o
asemenea poziționare este păguboasă și pentru ei înșiși.
Situațiile de viață prezentate în cele două opere determină conștiința cititorului să reflecteze
asupra aspectelor profunde ale vieții. Universul în care acționează eroii nu este unul creat gratuit,
ci reprezintă lupta cu absurditatea lumii. Fiecare om este supus măcar o dată în viață arbitrariului
unor decizii luate la întâmplare după bunul plac al cuiva cu putere de decizie și, uneori , pleacă
capul pentru că știe că orice opoziție l-ar putea costa scump. Sistemul birocratic în care oamenii
se închid cu de bună voie îi transformă în marionete. Ieșirea din standarde are riscurile ei și
atrage, de obicei, oprobriul public, demonizarea.
Kafka și Forster sunt conștiințe care au adus în discuție probleme fundamentale ale
umanității și problematizează lumea în care se mișcă personajele. De asemeni pun problema
relației dintre individ și societate, precum și a relațiilor dintre oameni.
 Pentru cei doi scriitori, societatea în care trăim este un loc al răului, în care omul poate fi
manipulat după bunul plac al unor autorități corupte, care își ascund imoralitatea după
încrengătura de nepătruns a birocrației. Marile puteri politice tind să implementeze un sistem
social care urmărește depersonalizarea individului, totul trebuie să fie uniformizat pentru ca
oamenii să poată fi manipulați. Partea bună este că, într-o astfel de lume, poți alege să fii diferit
și, dacă e necesar, să-ți subordonezi întreaga viață acestui țel, cu toate consecințele care ar
decurge din această atitudine. Până la urmă este mai importanță lupta în sine decât victoria finală
care, în multe cazuri, s-ar putea să nu apară. Nu istoria este cea mai importantă, ci poziționarea
individului față de istorie iar omul își poate atinge ținta spirituală oricât de ostil ar fi contextul în
care trăiește. Cu toate diferențele menționate, Franz Kafka și E.M. Forster transmit, dincolo de
poveștile prezentate, un set de valori morale care pun în mișcare conștiința cititorului.
Procesul și Mașina se oprește sunt parabole ale omului modern, prizonier al propriilor reguli și
vizează absurditatea într-o lume instituționalizată prin care ne înlănțuim pe noi înșine iar
situațiile de viață în care se mișcă eroii sunt pretexte care ne aduc în atenție întrebări cu adevărat
importante, referitoare la destinul umanității.

BIBLIOGRAFIE

1. Kafka, Franz, Procesul, Editura pentru Literatură Universală, București, 1965

2. Rogin, Theodor, Lumea de mâine, București, nr. 2/1990
3. http://www.asiiromani.com
4. http://ro.scribd.com