Universitatea “Stefan cel Mare” Suceava

Facultatea de Litere si Stiinte ale Comunicarii

Masterat
Specializarea LRCE, anul II

Masterand: Furdui Monica

An II, LRCE

1
 “Totul e mic cand e supravegheat”, acesta reprezinta, dupa parerea mea, cel mai
semnificativ motto din opera grandioasei Herta Muller. Degeaba locuim la sat sau la oras daca
toti pasii nostri sunt urmariti peste tot, de o putere politica care dezumanizeaza, ucide.
Lumea descrisă de marea autoare ne surprinde cu un amalgam de amanunte. Este un
“infern” în care se petrec fapte abominabile, dar în tăcere şi în culori sugestive. Romanul
Animalul inimii ne poartă până-n cea mai adâncă mizerie la care a putut fi omul vreodata
aruncat: în odiosul regim totalitar. Este o carte scrisă într-un stil direct, cu multă sinceritate, în
care nimeni nu-i menajat, nici chiar naratoarea însăşi.
Lumea descrisa de Herta Muller nu este altceva decat un univers al fricii, al minciunii, al
unei permanente presiuni, aproape un univers concentrationar. Oricine a trait in Romania acelor
ani va recunoaste relatia dintre indivizi si sistemul existent, mai precis relatia cu cel pe care
autoarea il numeste ‘dictator’. Numele dictatorului- Ceausescu- este mentionat explicit o singura
data in opera, dar peregrinarile tiranului in lume si starea sanatatii sale sunt urmarite cu fervoare,
si reprezinta aproape singura sursa de speranta a unei populatii infricosate si incapabile de a gasi
puterea si mijloacele de a-si influenta in vreun fel soarta. Poate ca este bolnav? Poate ca vizita
lui in Coreea sau Africa reprezinta de fapt cautarea unui leac impotriva unei boli ascunse care
il va face sa dispara din vietile noastre? Toate acestea reprezinta una din miile de situatiile care
demonstreaza opresiunea sistemului politic existent: regimul comunist.
Lucrurile mici devin extrem de importante in Animalul inimii, ajungand adevarate
simboluri care formeaza un sistem peste care, deopotriva realitatea si imaginatia se intrepatrund.
Ata de cusut, nasturii, foarfeca, ciorapii, manusile, frunzele, piesele de lego, creionul,
maruntaiele animalelor etc. sunt repere pe care naratoarea si le apropie, pe care le studiaza, le
simte “ale ei”, se inconjoara de ele, se apara cu ele, face din ele o lume mica. O lume mica si,
oarecum sigura, in care nu neparat se simte bine, dar pe care o poate, cat de cat, controla.
Exista in Animalul inimii o tematica si o atmosfera comuna multor opere care s-au ocupat
de viata sub dictatura, de presiunea continua a aparatului de represiune, de lupta individului
pentru pastrarea umanitatii in fata unui sistem dezumanizant. Partile cele mai valoroase si mai
emotionante ale romanului se afla, dupa parerea mea, in acele pasaje in care sunt descrise
sentimentele eroinei fata de uratenia care o sugruma si in metafora ‘animalului inimii’ care se
zbate in fiecare individ. Exista foarte putina speranta in aceasta opera plina de deznadejde si
resemnare, dar ea traieste cat timp animalul inimii inca palpaie.

2
 Atâta vreme cât pătratul din camera fetelor simboliza o mare nefericire, expresie a
represiunii comuniste, căsuţa de vară, unde se întâlneau Edgar, Kurt, Georg şi naratoarea, era un
spaţiu al evaziunii dincolo de realitatea traumatizantă. Un alt tip de evaziune se realizeaza prin
limbajul încifrat, folosit în comunicarea dintre cele patru personaje, ca urmare a faptului că
acestora le era interzis să rostească lucruri care ar fi afectat aparatul represiv (în acest sens,
„sfrânciocul” desemna „cel ce ucide de nouă ori”, metaforă a persecutorului comunist).
Structura ermetică a romanului, înţesată de obiecte şi stări obsedante, dar privite de
fiecare dată din altă perspectivă, poate fi interpretată în analogie cu privarea de libertate
discursivă la care au fost supuşi cei oprimaţi în comunism. Toate aceste structuri reuşesc să
asambleze geografia spaimei de moarte, acel animal al inimii care s-a instalat în conştiinţa
personajelor ca o tumoare imposibil de extirpat. Romanul scris „în memoria prietenilor mei
români care au fost ucişi în timpului regimului Ceauşescu” (cum afirmă autoarea pe coperta a
patra a cărţii), reprezintă, aşadar, pe lângă mărturia unei vieţi distruse, un model de extirpare a
fricii şi de regăsire a sinelui.
Una din scenele reprezentative ale romanului care demonstreaza, fara dar sau poate
opresiunea regimulu politic descrie excluderea post-mortem din partid a Lolei, colega de camin
studentesc a eroinei. Colegii ei sunt adusi in turma in aula universitatii, se rostesc discursuri de
condamnare a raufacatoarei, si mainile se intrec in a se ridica la nivelul egal al lasitatii pentru a
vota in unanimitate excluderea “Doar nebunii nu ar fi ridicat mana in aula mare. Ei isi
schimbasera frica pe dementa.”
Toti membrii cercului eroinei sunt svabi iar biografiile lor par a fi trase la indigo. Cu totii
percep situatia speciala in care se afla, urmarirea sistematica la care sunt supusi din partea
securitatii nu ca pe un fenomen politic generalizat ci ca pe o pedeapsa sistematica pentru pacatele
parintilor, de care chiar daca ar dori sa se distanteze nu li se da nici o ocazie: “Am devenit copilul
lui si am fost silita sa cresc impotriva mortii. Mi s-a vorbit pe un ton suierator. Mi s-a dat peste
maini si am fost strafulgerata cu privirea. Dar nimeni nu m-a intrebat vreodata in care casa, in
care loc, la care masa, in ce pat si in ce tara as fi vrut sa merg, sa mananc, sa dorm sau sa
iubesc pe cineva cu frica, mai mult decat acasa.”
Mai mult, eroina Hertei Muller si grupul sau de prieteni, un nucleu de tineri svabi adusi
impreuna de descendente identice, incep prin a-si impartasi experientele de viata, amintirile,
traumele si continua prin a-si impartasi frica si a comunica prin coduri despre evolutia anchetelor

3
si a supravegherii permanente, ajungand la gesturi de revolta puerila si la incercari de evadare
(prin sinucidre, prin exil). Singurul personaj roman cu nume si identitate este capitanul Piele -
securistul tortionar. (Un alt personaj - Tereza - prietena provenita din nomenclatura si devenita
colaboratoare a Securitatii are o identitate nationala incerta si un profil moral ambiguu). Viziunea
este discutabila, caci senzatia vietii fara perspectiva, confruntarea cu minciuna, tradarile
prietenilor obligati sa devina informatori sub presiunea securitatii, a muncii fara rost si speranta
in fabricile de oi de tabla sau de pepeni de lemn numite metalurgie sau industrie de prelucrare a
lemnului au fost comune si romanilor, ba chiar germanilor, in unele perioade dintre categoriile
privilegiate care aveau la dispozitie portita de iesire a emigrarii, optiune refuzata majoritatii
celorlalti cetateni ai Romaniei comuniste.
Ciorapii subtiri ca un abur, cufarul de sub patul din camin, caietul Lolei, cordonul rochiei,
scrisorile cu durerile de sale ale mamei, in toate regasim durerea si teama anilor in care “nu se
putea gandi si scrie”. Trairile naratoarei se accentueaza cand o gaseste pe colega de camera,
Lola, spanzurata in sifonier de cordonul de la rochia ei. De fiecare data cand le trimite lui Edgar,
Kurt si lui Georg o scrisoare, naratoarea pune in plic si un fir de par. Cei patru isi facusera un
sistem de semne, si tot ceea ce voiau sa-si spuna se regasea printre randuri. Inainte de a citi
scrisorile, ei cautau mai intai virgula de dupa “draga”, cuvintele “frizerul meu” si “forfecuta mea
de unghii” pentru a stii daca totul este in ordine. Toate acestea pentru a nu fi “interceptati” de
securistul “Capitanul Piele”-elemente ce ne duc cu gandul la perioada regimului totalitar.
Lola, care „venea din sudul ţării şi pe chipul ei se putea citi ţinutul acela sărac…apare in
Animalul inimii dezumanizata. Toate ţinuturile din ţară rămăseseră sărace, ca şi cele din fiecare
obraz. Între peisajul arid de la ţară, cu drumurile pline de praf, în care nu mai pot supravieţui
decât oile, pepenii şi duzii, şi cartierele sordide ale oraşului, în care la umbra aceloraşi duzi se
lăfăiau scaune scâlciate, se întinde precum o plagă o tăcere imensă, culcuş al spaimei. Ce se
scoate din aceste ţinuturi se sădeşte apoi în obrazul locuitorilor - Frica. Lola şi-a dorit să scape
din lumea oilor şi-a pepenilor, şi-a dorit să-şi găsescă un bărbat cu unghiile curate şi cu cămaşă
albă. Numai că dorinţele sunt una, ţelurile sunt alta. Şi singura cale să scape de seceta din obraz
era plecarea la oraş, unde să studieze. Nu orice. Limba rusă, pentru că aşa arătai regimului că eşti
dispus la orice compromis. Era un semn de supunere. Acest lucru evidentiaza, inca o data
opresiunea regimului ceausist, regim in care individualitati puternice ajungeau a fi dezumanizate.

4
 Viaţa la oraş începe într-un alt peisaj suprarealist, cel al căminului cu camerele lui
sordide, sărăcăcioase, suprapopulat cu o lume care încearcă să se salveze din sărăcia cealaltă, cea
a satului. Lola încearcă să-şi croiască drumul către vârful partidului, lucru care, crede ea, o va
salva din lumea aridă în care ar fi trebuit să se întoarcă la finalul studiilor. Numai aşa ar putea
scăpa de lumea „ciorapilor de bumbac”, aşa-zis „cu patent”, şi ar putea să rămână în lumea
„ciorapilor fini precum aburul”, după care toate femeile tânjeau. Din nefericire, când aproape să
ajungă „cineva”, când întâlnise şi bărbatul cu cămaşă albă, Lola care se împerechea cu cine
apuca şi pe unde apuca, este pusă-n situaţia de-a aduce pe lume un copil. Inacceptabil pentru
funcţia ei din partid. Ar fi fost cu siguranţă trimisă înapoi de unde a venit – în câmpul arid,
cultivat cu pepeni, în care fratele ei îşi purta oile până li se înroşeau picioarele. Drumul ei s-a
frânt brusc.
Alături de ea există cealaltă lume: „lumea proletariatului oilor de tablă şi-al pepenilor de
lemn”, care „ieşea la prânz din tura de dimineaţă” şi care abandonase oile şi pepenii adevăraţi,
venind ca „turbată” către funinginea oraşului. „Bărbaţii ştiau că fierul lor, lemnul lor,
detergentul lor nu contau. De aceea mâinile le rămâneau butucănoase, făceau bulgări şi
gogoloaie în loc de industrie. Tot ceea ce ar fi trebuit să fie mare şi colţuros devenea în mâinile
lor o oaie de tablă. Ce trebuia să fie mic şi rotund devenea în mâinile lor un pepene de lemn.” O
lume abrutizată, alcoolizată, dezrădăcinată, care-şi pierduse orice urmă de umanitate. Singura
menire a acestei lumi era de-a îngroşa rândurile proletariatului. Se pare că obsesia naratoarei
legată de „oile cu picioare roşii” vine din realitatea instituită de regimul comunist, în care şvabii,
locuitori ai Banatului, au fost alungaţi din casele lor, populate apoi cu tarani care la început îşi
adusese oile şi le băgase-n casele şvăbeşti, primite în dar de la partid. O lume pe care ochiul
critic al naratoarei o disecă cu răceala celui forţat să-şi părăsească propria vatră în favoarea
acestor dezrădăcinaţi ai soartei. O lume în care personaje precum nebunul cu papion de lângă
arteziană, pitica din Piaţa Traian ori filozoful din preajma gării se alăturau cailor cu pantofi cu
tocuri şi câinilor pe roţi. Moartea Lolei, care lăsase în urma sa un caiet plin cu însemnări, scoate
în evidenţă forţa subversivă a scriiturii. Prietenia dintre Gerg, Kurt, Edgar şi naratoare arată că
numai solidaritatea celor care protestează împotriva regimului totalitar poate avea o finalitate. Şi
ceea ce-i unea pe aceşti tineri erau mamele lor pline de boli, nu taţii lor SS-işti. Îşi părăsiseră
casele părinteşti, la fel cu acei ţărani deveniţi peste noapte producători de „oi din tablă şi de
pepeni din lemn”, adică de nimic. De fapt statul totalitar nici nu avea nevoie de producţia lor. Cât

5
produceau, atâta mâncau. Salariile de mizerie erau plata supunerii lor. Le completau, furând care
ce apuca: măruntaie de la abator, detergent, fiare, şuruburi. Şi partidul ştia că ei fură şi-i lăsa să
fure. Ştia că având conştiinţa păcatului că fură, n-ar mai fi îndrăznit să se revolte. „Cine nu fură
nu este luat în serios la fabrică. Hoţia generalizată asemeni unui cancer în metastază a putut
subjuga un întreg popor.”
Cei patru tineri le semănau într-o măsură oarecare, dar se şi deosebeau de ei.
Conştientizau zidurile închisorii comuniste în care trăiau şi se ţineau în viaţă doar cu gândul
emigrării. „Numai dictatorii şi paznicii săi nu voiau să emigreze. Li se citea în ochi, în mâini, pe
buze: chiar începând de azi şi mâine la fel, vor face cimitire cu câinii lor, cu gloanţele lor. Dar
şi cu cordonul şi cu nuca, şi cu fereastra, şi cu funia.”Aşa cum făcuseră altădată taţii lor, SS-
iştii, mărşăluind sub steagurile fuhrerului. Ei au descoperit că prietenia lor nu era pe placul
jandarmului, care i-a luat în colimator. Bătrânii reacţionează: „Bunicul spune să-ţi scriu că alţii
aplaudă şi câştigă bani. Să nu-i mai faci una ca asta bunicului.” Tinerii sunt sfătuiţi să cedeze,
să colaboreze, nu să-şi pună jandarmul pe urme. Fără susţinere din partea cuiva, cei patru încep
să simtă cum frica le pătrunde în sânge. „Râdeam mult ca s-o ascundem de ceilalţi. Dar frica îşi
pierde urma. Când îţi stăpâneşti obrazul, se strecoară în glas. Când reuşeşti să-ţi ţii în frig
obrazul şi glasul, ca pe ceva fără viaţă, frica îţi părăseşte până şi degetele. Se aşază undeva în
afarapielii. Zace liberă în jurul tău, o poţi zări pe lucrurile din preajmă.”
Poveştile eroilor se termină prost. Căpitanul Piele îi urmărea peste tot. Şi când au emigrat
chiar. Un cordon, o fereastră, o nucă şi o funie. Lola cu cordonul, Georg a fost aruncat printr-o
fereastră la Frankfurt, nuca era cancerul Terezei (prietena naratoarei). Eroina a fost singura care a
reuşit să se salveze şi să-şi învingă „animalul inimii”.
Iata ca toate aceste elemente care constituie un adevarat roman, evidentiaza in cel mai
clar mod opresiunea regimului comunist: imaginile din timpul facultatii, frigiderele cu
maruntaie, actiunea politiei politice, imaginile de pe campurile Romaniei, personajele SS-isti,
prezenta dictatorului, dorinta de emigrare a indivizilor, si nu in ultimul rand moartea acestora,
reprezinta doar o parte din puzzle-ul regimului totalitar.
“Securitatea se insera in cele mai intime parti ale vietii cotidiene. Nu te ameninta in
mod direct, nu te acuza pe fata, ci te hartuia, zdrobindu-ti pur si simplu orice zid, fie el
construit din afectiuni, prietenii ori iluzii.” (Herta Muller)

6
• MÜLLER, HERTA, Animalul inimii, ed. a II-a, trad. de Nora Iuga,
Iasi, Ed. Polirom, 2006.