Kiss Eszter

Regie contemporana
Master II

Didascaliile în teatrul contemporan

Cuvântul didascalie desemnează tot ceea ce în textul de teatru nu

este rostit de actor. Cuvântul grec desemna caietele cu consemnările date
actorilor înaintea reprezentaţiei. Didascaliile cuprind indicaţiile scenice
propriu-zise, cu alte cuvinte indicaţiile de loc şi timp, la care se adaugă
cele date actorului privind vorbirea şi gestica. Didascalia cuprinde deci
tot ceea ce ne permite să determinăm condiţiile enunţării dialogului.
Fixând condiţiile enunţării imaginare, didascaliile sunt în mod necesar
ambigui.

Rolul didascaliei este dublu: este un text de regie care cuprinde

toate indicaţiile date de autor ansamblului de practicieni (regizor,
scenograf, actori) şi este un suport care permite lectorului construirea
acelei lumi imaginare. Didascaliile definesc deci două tipuri de condiţii
de enunţare: cele propuse de ficţiune şi cele propuse de scenă, astfel
devenind o notiune fondatoare în munca teatrală.

Didascaliile au în mod evident funcţie pragmatică: ele au statutul

unui act de limbaj directiv, sunt un ordin dat practicianului, pot fi
explicate printr-un verb la imperativ.

Didascaliile interne figurează în interiorul textului, cum întîlnim

pentru prima dată în operele lui Shakespeare sau Moliere. Actul scenic,
raporturile gestuale sunt indicate în interiorul replicilor.

Dacă autorii sunt în acelaşi timp regizori sau dacă codurile sunt
riguros fixate, indicaţiile scenice sunt adesea limitate la numele
personajelor. Ele se înmulţesc în secolul al XIX-lea, mai întâi din cauză
că spaţiul devine adeseaori reproducerea decorativă a unui loc din lume,
şi apoi pentru că personajul este mai individualizat şi finalmente pentru
că autonomia regizorului constrânge autorul să-i dea mai multe
îndrumări.

Scriitura contemporană demonstrează adesea o inflaţie a

formulărilor didascalice. Didascaliile slujesc la construirea spaţiului
 Kiss Eszter
Regie contemporana
Master II

specific care corespunde textului. În incercarea creerii unui text autonom

autorii anticipă adesea regizorul, fixează prin indicaţii fiecare detaliu
necesar montării.

Un apogeu al dezvoltării rolului didascaliilor reprezintă

dramaturgia gestului. Textele aparţinând acestui tip de dramaturgie sunt
construite în întregime de didascalii. Teatrul lui Beckett de exemplu este
o expresie a nonexpresiei. Martin Esslin consideră că în operele lui
Beckett cuvintele nu spun altceva decât că se poate şi fără ele. Această
viziune se oglindeşte în dramele de gest scrise de el precum Act fără
cuvinte I, II, Breath etc. Inexpresivitatea cuvintelor este recompensată
prin indicaţiile scenice care vizează jocul actorilor, scenografia, regia,
considerând de la recuzită până la lumini toate elementele. Beckett
apelează la fixarea mijloacelor teatrale din motivaţie simplă: cuvintele nu
pot exprima ce doreşte să transmită, ceea ce ar trebui spus nu a fost
niciodată scris de Beckett, ci doar rezumatul lui, iar fără stabilirea
mijloacelor teatrale nu se poate comunica esenţa. Dramaturgia gestului la
Beckett doreşte să demonstreze viziunea lui: se va ajunge la un punct în
care nu va mai rămâne nimic din cuvinte, răsuflările şi sunetele
nearticulate vor servi ca mijloace de expresie. Pentru prima dată în istoria
teatrului cuvântul nu este despărţit de limbajul scenei ci perceput împeună
cu elementele acestuia.

Bibliografie:
1. Pavis, Patrice, Dicţionar de teatru. Editura Fides
2. Esslin, Martin, Teatrul absurdului. Editura Unitext
 Kiss Eszter
Regie contemporana
Master II