I. Particularitățile stilului în proza lui N.V.

Gogol

Ceea ce impresionează cel mai mult în întreaga creație a lui Gogol este evadarea
din cătușele unei formulări înguste, tradiționale. În opera lui Gogol este multă trudă și
premeditare. Sunt multe fapte de limbă și de stil, ca și de compoziție, care constituie
dovezi mai mult sau mai puțin evidente despre atitudinea lui selectivă față de mijloacele
artistice, despre căutarea sistematică a unui program estetic și a unei forme cât mai
expresive, cât mai personale, necesar potrivite cu temeinicia ideilor și viziunilor pe care
năzuia să le transmită prin creația sa. Arta lui Gogol nu a fost deloc spontană,
întâmplătoare sau instinctivă (cum stau lucrurile în legătură cu majoritatea operelor lui
Pușkin), ci rezultatul unui proces în care deliberarea, calculul, selecția aveau un rol
important. Opera lui Gogol este un amestec de experiențe autobiografice cu o filosofie
populară (tradițională) în reflectarea fidelă a unei lumi superficiale, într-un loc și timp
precizat.
El a iubit meleagurile „natale” (ale copilăriei sale), chiar dacă nu a avut în vedere
niciodată întoarcerea definitivă „acasă”, și a încercat (în mare măsură a și reușit) să aducă
acel „acasă” în fața tuturor, prin reconstituirea fidelă a locurilor și a oamenilor din acea
lume îndepărtată.
Alături de diversitatea tematică și capacitatea autorului de a reda firescul în
crearea atmosferei diferitelor episoade, în procesul de creație Gogol integrează procedee
stilistice originale, care, împreună cu cele tradiționale, fac în mod evident parte din
arsenalul prozei ruse din primele decenii ale secolului al XIX-lea.
Stilul său este marcat de o notă extrem de personală, chiar unică în literatura rusă
și universală. În stilul gogolian coexistă elemente eterogene, compuse la hazardul
improvizării: fraza este lungă și alambicată, plină de savoare și nerv; surprinde
succesiunea debordantă a detaliilor de tot felul și sugerarea doar printr-un gest sau
amănunt de comportament a gândului tainic și a trăirii lăuntrice; replicile personajelor
sunt acide, vorbirea pitorească, trăgându-și sevele din graiul popular, presărat uneori cu
asperități de limbaj și cu multe expresii argotice.
În privința bogăției vocabularului trebuie menționat faptul că elementele lexicale
apar la Gogol într-o vastitate atât de surprinzătoare (având în vedere rigiditatea scrierilor
premergătorilor săi, mai puțin Pușkin), încât este evident că autorul a împrumutat unele și
din limba literară a epocii, dar a scos unele din imaginația sa, ceea ce ar putea să
surprindă, fiindu-i proverbială sobrietatea în societate, uneori, chiar ostentativă.

1
 Gogol pune la un loc, organizându-le într-un armonios ansamblu configurativ și
expresiv, cuvinte arhaice, cuvinte regionale, argotice, expresii și cuvinte ucrainene, toate
pe fundalul bogăției limbii ruse literare.
Această realitate l-a făcut pe A. Belîi să afirme că „proza lui Gogol nu este
înțeleasă și gustată decât de oamenii cu o cultură mai bogată, care i-a adus la un
rafinament al gustului artistic și literar mai desăvârșit” (Belîi, 1996, p. 39).
Cuvintele și frazele lui Gogol nu pot fi înțelese în afara textului său, golit de
mesajul și de lumea autorului. Ele devin „gogoliene” numai în funcție de gradul de
expresivitate, pe care o capătă după felul cum sunt folosite de scriitor ca să-și facă
realitatea sensibilă, să-și concretizeze acea lume a lui, universul său interior, îmbibat de
sentimente și viziuni proprii.
Stilul lui Gogol surprinde și intrigă nu atât prin utilizarea într-o proporție
personală a unor cuvinte locale, arhaice ori argotice (nici Pușkin nu a fost străin de o așa
condensare de elemente lexicale marcate stilistic), ci pentru că, datorită simțului său
plastic și eufonic, dar, mai ales, din cauza unei prea minuțioase elaborări, premeditate și
programate, a ajuns la o formă unică și sofisticată, care pare să fie singura posibilă pentru
obiectivarea universului său, în care se perindă ființe labile, dependente de lumea
exterioară, de care nu se pot elibera, roase de o permanentă neîncredere în sine, de o
singurătate apăsătoare și o plictiseală ucigătoare.
Întâlnim în scrierile lui Gogol (cu precădere în Serile și Mirgorod) foarte multe
cuvinte colocviale, am putea spune – banale, simple, neelevate, dar asta numai în
circulația lor cotidiană, pentru că, în context, ele sună cu totul altfel, mai amplu, mai
vibrant, spun mai mult, trezesc sentimente mai vii, imagini mai plastice, mai sugestive.

Talentul lui Gogol se dovedește și în priceperea lui de a crea portrete, mai ales
morale. Celui mai banal tip uman înfățișat, Gogol îi insuflă o viață concretă, cu ajutorul
dialogurilor sau al gândului interior, nerostit cu voce tare. Se ajunge la o obiectivare atât
de plastică, prin portret și comportament, uneori și prin dialog, încât acești bieți
conțopiști, niște obidiți ai sorții, niște figuri schematice în realitate, devin în proza lui
Gogol adevărate individualități. Gogol reușește să scoată sublimul din „piatră seacă”; din
cea mai banală ființă poate să facă o persoană dragă, parcă cunoscută cândva... în anumite
împrejurări.
Gogol scoate acțiunea, atitudinile, gesturile personajelor sale de sub rigiditatea

2
convenției literare și le înfățișează într-o motivare cauzală realistă. Acest lucru îl
realizează prin exploatarea subtilă, ori în dialog, ori în diferite procedee ale narațiunii, a
unor amănunte semnificative prin aglomerarea și concurența detaliilor.
Fraza gogoliană se remarcă prin construcția ei grandioasă, într-o anume gradație
ascendentă, cu un amețitor ritm de succesiune a grupelor semantice componente. Prin jocuri
lingvistice amețitoare, Gogol induce incertitudinea și ambiguitatea gândului, împingându-l cu
luciditate pe cititor în „capcana cuvintelor” ticluite cu grijă, punând accent pe înveșmântarea
lexicală a descrierilor și portretelor. El posedă o desăvârșită măiestrie în arta de a mânui
sensurile cuvintelor, de a realiza asocieri care iau prin surprindere, destinzând, uneori,
atmosfera tensionată a ficțiunii. Scriitorul se oprește la niveluri sociale diferite, de la micul
funcționar „obidit și umilit” la „marea” moșierime de provincie, până la „persoane influente”
de la cârma statului. Se simte permanenta grijă a prozatorului rus de a echilibra în opera sa
universul orășenesc cu cel țărănesc, din ambele lipsește total orizontul spiritual. Opera lui
Gogol nu este construită pe un tipar dinainte stabilit și nici nu respectă convențiile literare ale
epocii.
El și-a construit opera „prin curajul de a trece peste normele comune ale
proporționalității. Personajele sale nu sunt niște simpli oameni mărunți, care păstrează
proporția față de eroii de statură grandioasă ai literaturii; proiecția lor e imensă, în lumea lor
măruntă un Manilov, un Akaki Akakivici, un Pliușkin, un Hlestakov sunt, de fapt, niște giganți
comparabili cu Hamlet, cu Oedip. Gogol depășește infinit banalitatea realismului, platitudinea
verosimilă a notei naturale” (Raicu, 2004, p. 186).
Specificitatea stilului gogolian, cu toate dimensiunile novatoare și particularitățile
plurivalente, a fost mai puțin studiată în comparație cu problemele tematice și, în general,
poetica sa, deși, nu putem să nu amintim câteva lucrări de referință, cum ar fi cele ale lui
I. Mandelștam, A. Belîi, V. V. Vinogradov, V. F. Pereverzev, S. G. Bocearov, L. I.
Eremina, V. Ceaplenko și altele.1
Tema este mult prea vastă și poate constitui ea însăși un subiect de sine stătător
pentru o teză de doctorat 2, de aceea, plecând de la afirmația mult comentată a lui
Eichenbaum, conform căreia nu sunt atât de importante concluziile unei cercetări, ci mai

1
Vezi: Mandelștam, I., O charaktere gogolevskoho stilia, Gelsingfors, 1902; Belîi, A., Masterstvo
Gogolia, Moskva, MALP, 1996; Vinogradov, V. V., Gogol i naturalnaja škola, Moskva, Nauka, 1976;
Pereverzev, V. F., Tvorčestvo Gogolia, Moskva, Sovet’skij pisateli, 1982;Bocearov, S. G. O stile Gogolia,
Moskva, Nauka, 1976; Eremina, L. I., O jazyke chudožestvennoj prozy Gogolia: iskusstvo povestvovanija,
Moskva, Nauka, 1987; Ceaplenko, V., Ukrainizmi v movi Gogolia, Avgsburg, 1948, etc.
2
Vezi, Herbil, Mihaela, Limba și stilul în opera lui N. V. Gogol, teză dr. (susținută 25 noiembrie 2009) la
Cluj-Napoca.

3
importantă este intenția de a porni o atare cercetare (Eichenbaum, 1969, p. 372), noi ne
propunem abordarea unor anumite aspecte legate de stilul lui Gogol, mai ales a acelora
regăsite cu precădere în opera lui de tinerețe.
La momentul apariției primelor lucrări ale lui Gogol, în literatura rusă se
instaurase deja confortabil drept etalon – stilul lui Pușkin – concis, simplu, dar armonios
și elevat.
Fraza gogoliană, acidă, colțuroasă, cu aglomerările ei lexicale, aparent lipsite de
logică, dar uneori și de substrat estetic, a surprins pe toată lumea, nedumerindu-i pe unii
și agasându-i pe cei mai mulți. De la primele pagini publicate, scrierile lui Gogol au
stârnit un val de nemulțumire și au născut dispute aprinse care, deși unele apreciau
tematica originală și mesajul viguros, mai toate vociferau cu patimă împotriva stilului.
Toți într-un glas, de la prieteni până la „adversari”, semnalau abateri grave de la
normele clasiciste, imprudența sintactică, nonconformismul valențelor combinatorii etc.,
de exemplu: Pușkin (care a salutat extaziat apariția primului ciclu – Serile) i-a reproșat lui
Gogol „inegalitatea și imperfecțiunea stilului”; Polevoi a semnalat grave abateri de la
normele gramaticale „în vigoare” la acea epocă, iar Senkovski s-a referit la o libertate
prea mare în selectarea materialului lexical (Apud Zelinski, 1903, p. 40).
Fără îndoială, stilul lui Gogol se evidențiază prin remarcabile trăsături
individuale, specifice doar lui, greu de imitat, asta îi și sporește unicitatea și-i conferă lui
Gogol un loc aparte în evoluția literaturii ruse. Pe de altă parte, trebuie, totuși, semnalat
faptul că influențele stilului său alambicat și sofisticat se regăsesc cumva dispersate în
„vocile” altor titani ai literaturii ruse, cum ar fi Goncearov, Dostoievski, Bulgakov etc.,
care se disting, fiecare în parte, prin stiluri extrem de personale, dar atinse de un „iz
gogolian”.
Fiecare ciclu își are anumite dominante stilistice proprii: Serile sunt străbătute de
un puternic filon mitologic, presărat cu tot felul de superstiții, credințe, legende și
cântece, totul prezentat pe un ton umoristic sănătos; Povestirile din Petersburg – îmbracă
„mantaua” fantasticului și a grotescului, în Sufletele moarte predomină latura epico-
descriptivă, într-un autentic stil realist, iar în Fragmente alese din corespondența cu
prietenii – este o gravă și dureroasă „spovedanie”.
O caracteristică absolut specială a stilului lui Gogol este faptul că este ușor
detectabil, în sensul că, fiind atât de personalizat, poate fi recunoscut („ăsta-i Gogol!”),
chiar și în fragmente izolate.
Podgaiețkaia, în vastul său studiu despre unicitatea stilului gogolian, sublinia că

4
pentru scriitorul rus stilul nu a însemnat mânuirea unor tehnici și procedee anume (ca în
cazul altor scriitori), ci o întreagă viziune extrem de personală asupra realității
(Podgaiețkaia, 1982, p. 32).
O particularitate aparte a stilului gogolian este și înclinația lui Gogol de a
„mistifica” banalul, ridicându-l pe un anumit piedestal. În fond, în multe lucrări vorbește
cu patos despre „banalul banalităților”, amestecând laolaltă detalii lirice cu unele
cotidiene. Domesticul a fost preferatul lui Gogol. El a reușit să dea o serie de amănunte
din viața de zi cu zi a omului simplu, de la descrieri detaliate ale locuinței precare, ale
vestimentației ponosite, ale felurilor de mâncare grotiene până la obiceiuri și ticuri
obositoare și pasiuni mercantile, încât uneori, această aglomerare de amănunte reușea să
reducă din emoția așteptării deznodământului.
Cercetătorul ucrainean Mihed selectează câteva trăsături specifice ale stilului
gogolian pentru a argumenta latura – barocă a Serilor lui Gogol, cum ar fi: tendința spre
universalitate și capacitatea prozatorului rus de a generaliza, tipiza teme și personaje, iar
ca mijloace de realizare indică orientarea spre vorbirea populară, simbolistica motivelor,
oralitatea exarcerbată și altele (Apud Mihed, 1993, p. 41). După Mihed, rolul
preponderent în secțiunea stilistică îl joacă: formele alegorice, hiperbola, utilizarea
contrastelor, a descrierilor antitetice etc. La Gogol expresivitatea capătă dimensiuni
hiperbolizante, alunecând spre estetica barocă, propovăduitoare a sintezei artelor (Ibidem,
p. 57).
Și Andrei Belîi face referire la apropierea lui Gogol de estetica barocului prin
faptul că proza scriitorului rus este bogat ornamentată și discontinuă, alunecând prin
șiruri nestăvilite de repetiții și reluări3, contrabalansată de aglomerări nejustificate de
propoziții subordonate și de utilizarea unor determinanți multipli (Apud Belîi, op. cit., p.
214).
Belîi mai întrevedea și o anumită fațetă simbolistă a stilului lui Gogol, iar
Annenski îl considera un impresionist al prozei ruse, comparând alunecarea bolovănoasă
a cuvintelor din textul gogolian cu tușele suprapuse din tablourile pictorilor impresioniști
(Apud Annenski, 1988, p. 230).
Trebuie remarcat caracterul polivalent al stilului lui Gogol, în sensul că preia
creator detalii de la mai toate stilurile existente în epocă (romantic, realist, baroc) și le
„împănează” cu elemente izolate ale unor stiluri intuite și prefigurate (simbolismul și

3
În total dezacord cu moda „vremii”, care impusese proza „gotică” a lui Karamzin și (în parte) stilul doric a
lui Pușkin.

5
expresionismul).
Proza lui Gogol are ceva din sălbăticia pădurilor tropicale (Apud Terț, 1992, p.
211), dar și din clocotul revărsării sălbatice a lavei dintr-un vulcan reactivat. Desigur,
dozele de umor, împrăștiate, cu o precizie bine dozată, în întreg textul gogolian, când în
valuri blânde ale unui râs binevoitor, când în torente înfricoșătoare de sarcasm îmbibat de
un jalnic pesimism, sunt și ele parte componentă a specificității unui stil remarcabil.
Limba „ascuțită”, ca element distinctiv al stilului lui Gogol, se caracterizează prin
bogăția și diversitatea unui lexic popular, în care se întâlnesc cuvinte dialectale, arhaisme,
neologisme, cuvinte argotice etc. Criticul ucrainean Ceaplenko remarcă utilizarea
lexicului ucrainean în opera de început a lui Gogol, dar face o distincție între: cuvinte de
origine ucraineană propriu-zise, cuvinte calchiate după cele ucrainene și „imitații”, adică
– cuvinte mixte (și ca ortografiere, și ca pronunție) (Apud Ceaplenko, 1948, p. 16).
După părerea exegetului ucrainean, Gogol folosește elemente lexicale ucrainene
cu scopul de a reda „o pată de culoare”, adică coloritul local și prospețimea vieții dim
Malorusia, dar, observă că „nu întotdeauna aceste împrumuturi din limba ucraineană
sunt justificate și au o funcție expresivă bine precizată” (Ibidem, p. 19)4.
Povestitorul lui Gogol, fie el Panko Roșcovanul ori Foma Grigorievici sau
dascălul vorbăreț, ori oricare alt zaporojean guraliv și pus pe șotii, este mereu proiecția
sufletului Gogolian înclinat să se dedubleze. Gogol însuși mărturisea că are o predilecție
spre motivul dublului, în fond o transpunere literară a propriei lui personalități, redate
într-o manieră incognito:
„Nu mi-au plăcut niciodată defectele mele. Și dacă dragostea cerească a
divinității nu ar fi făcut ca eu să le descopăr treptat, treptat, ci ele mi-ar fi apărut toate
dintr-o dată, într-un timp când nu aveam încă habar de nemărginirea milei Lui, m-aș fi
spânzurat. Pe măsură ce am început să le descopăr, printr-o minunată poruncă de sus, a
crescut în mine dorința de a scăpa de ele. Pradă unui neobișnuit proces sufletesc, am
ajuns să le transmit eroilor mei” (Apud Raicu, 2004, p. 242).

Ce îi plăcea în mod deosebit lui Gogol?

4
In extenso această problemă va fi prezentată în capitolul următor (al III-lea).

6
 1. Îi plăceau comparațiile surprinzătoare, aducând laolaltă obiecte și noțiuni
incompatibile, de exemplu:
– fracurile negre, purtate de domni la baluri, sunt comparate cu niște muște care
poposesc pe bucățele de zahăr (Gogol, 2007, p. 12).
Inventa comparații în care părțile componente se asociau doar prin laturile lor
auditive ori vizuale.
– apropierea lui Cicikov de casa moșieresei Korobocika este asemuită cu o
furtună într-o zi de vară, iar în acest răstimp lătratul câinilor speriați de năvalnica brișcă
este comparat cu sunetul instrumentelor (pe tonalități diferite) într-o fanfară. (Apud
Nabokov, 2006, p. 17).
Exemple de comparații „tipic gogoliene”:
– „Vi s-a întâmplat, de bună seamă, să auziți prăbușirea îndepărtată a unei
cascade, când împrejurimile stârnite sunt pline de vuiet și un haos de uimitoare și
nedeslușite sunete se învolbură pe dinainte? Și oare nu aceleași sentimente vă stăpânesc,
de cum nimeriți în clocotul unui iarmaroc sătesc, când mulțimea se îmbulzește, șerpuind
ca un uriaș balaur prin piață și pe ulicioare strâmte, și țipă, râde cu hohote și
tropotește?” (Gogol, 2007, p. 27).
– „Căpițele de fân împestrițau ogoarele, ba ici, ba colo ca niște cușme căzăcești”
(Ibidem, p. 63).
– „Iată că și sticletele cel cu pieptar roșu, ca un nobil polonez din cei fercheși,
prinsese a ieși în zilele geroase să-și caute semincioarele pe sub bulgării de zăpadă.”
(Ibidem, p. 63).
– „Câmpul era vârstat de ogoare ca fotele de sărbătoare ale mândruțelor noastre
sprâncenate” (Ibidem, p. 98).
– „... În fața ochilor cazacilor a răsărit deodată un han prăvălit într-o rână,
precum o muiere care vine de la o cumetrie veselă, care s-a poticnit, a căzut și a adormit
în drum” (Ibidem, p. 99).
– „Și-apoi unde s-a pornit să vuiască pădurea, ca și cum o sută de ciocane ar fi
bătut odată fierul, de-i țiuiau bunicului urechile” (Ibidem, p. 102).
Lui Gogol îi plăceau în mod deosebit vastele descrieri de natură, în care gama
cromatică elaborată țâșnea într-o multitudine de nuanțe (de remarcat trecerile de la griuri
și galben la verde crud și albastru, maro și bordo), ca să redea cât se poate de convingător
starea naturii.

7
 În cuvinte maiestuoase, dar simple, Gogol reușește să sugereze spații largi,
adâncimi profunde, uneori hăuri înspăimântătoare. Tablourile zugrăvite de Gogol, simple
și firești, cântă bucuria, jovialitatea, lirismul care definește sufletul rus și spiritul
ucrainean.
Când citim descrierile lui Gogol simțim intens viața interioară a naturii: a satului,
a câmpului, pădurilor, fluviilor.
Exemple:
„ – În fața drumeților noștri prinse să se deschidă priveliștea râului Psiol. Din
depărtare adia o undă răcoroasă, care se făcea și mai simțită după atâta arșiță
chinuitoare, nimicitoare. Prin frunzișul verde-închis și verde pal al plopilor și
mestecenilor risipiți de-a valma prin luncă, sticliră niște solzi de lumină rece și frumoasa
apă își dezveli scăpărând sânul argintiu, pe care se revărsau îmbelșugate șuvițele verzi
ale copacilor” (Ibidem, p. 25).
Un tablou impresionant, generos în amănunte și în comparații îndrăznețe.
Impresia de straniu, de neobișnuit, este dată și de ciudata alăturare a culorilor folosite,
tonuri alburii și sidefii, nuanțe diferite de verde; pământul pare obosit de atâta arșiță, doar
apa înviorează imaginea șerpuind asemenea unei agere reptile acoperite cu sclipitori solzi
argintii”.
„Ce încântătoare, ce minunate sunt zilele de vară în Malorusia. Ce adâncă
toropeală stăruie în acele ceasuri, când amiaza scapără fierbinte și mută, iar
necuprinsul ocean albastru, boltit cu voluptate peste glie, pare să fi ațipit, copleșit de
atâta duioșie, strângându-și la piept iubita și cuprinzând-o în eterica lui îmbrățișare.
Niciun semn de viață. Numai sus, în înaltul cerului, tresaltă o ciocârlie și trilurile ei
argintii zboară pe treptele de azur către iubita glie” (Ibidem, p. 23).
Totul în natură parcă a amuțit, fermecat de minunata strălucire a aerului. Doar
pete de cer se întrevăd pe alocuri, printre norii ce stăpânesc cerul, străpuns de cântecul
ciocârliei măiestre.
„Cunoașteți nopțile ucrainene? O, nu, nu cunoașteți nopțile ucrainene! Uitați-vă
bine: în mijlocul cerului veghează luna. Nemărginita boltă se adâncește, părând și mai
de necuprins. Se încinge și respiră. Pământul tot e scăldat în lumină argintie” (Ibidem, p.
83).
Un tablou pictat cu stropi de nostalgie. Secera lunii domină un cer întunecat și
nemărginit deasupra pământului „îmbăiat” în lumină. Totul se întâmplă într-o zi de vară
deasupra stepei ucrainene. Dar cea mai cunoscută și cea mai amplă este, fără îndoială,

8
descrierea râului Nipru. Peisajul lui Gogol sună ca o odă închinată frumuseții
maiestuoase a marelui fluviu fără asemănare și la vreme de zi, și la vreme de noapte:
„Minunat este Niprul în crud de vreme liniștită, când își poartă în voia lui, tihnit,
printre codri și coline, potopul nesfârșit de ape; niciun zvâcnet nu-i tulbură unda, niciun
șopot n-o înfioară. Stai să-l privești și nu știi dacă tot acest întins de ape curge sau stă pe
loc și ți se năzare că-i turnat din sticlă și că o albastră cale de oglindă, fără măsură și
lățime, fără capăt și lungime, fâlfâie și șerpuiește prin lumea verde. (...) Minunat e
Niprul și-n nopțile calde de vară, când toate cad în adormire, și om, și pasăre, și fiară”
(Ibidem, p. 185).

Un tablou atât de sugestiv, încât pare „pictat” și nu scris. Imaginea este inundată
de atâta măreție, de atâta lumină „divină”, încât face peisajul să pară ireal. Apele
mărețului fluviu reflectă ca o oglindă această lumină și „încremenirea” curgerii se
transformă în personaj. Este minunat și în negura nopții când „Niprul își încrețește fața
apelor argintii, care strălucesc atunci ca oțelul unei săbii de Damasc” (Ibidem, p. 185).
Dintr-un singur condei se divulgă întreaga admirație a autorului pentru sobrietatea
și frumusețea fluviului Nipru, cu apele sale „măreț curgătoare”. În această descriere,
pentru a-și reda gândurile și sentimentele, Gogol folosește cele mai expresive mijloace
ale limbii: metafore, epitete, comparații, personificări etc. Exemple: „minunat este
Niprul... când își poartă în viața lui, tihnit... potopul nesfârșit de ape”; „parcă-i turnat
din sticlă și ca o albastră cale de oglindă”; „drag îi e soarelui fierbinte să privească și
să-și cufunde razele în răcoarea apelor”; „pădurile – mândrele cu plete verzi”; „și numai
bunul Dumnezeu rămâne să cuprindă cu privirea întreg cerul și pământul, cu fală
scuturându-și asupra-le odăjdiile”; „... și se desprind de pe odăjdii stelele”; „albastru,
albastru se revarsă el domol în larg”; „alintându-se și lipindu-se de maluri, înfiorat de
răceala nopții, trimite în tot lungul său unduioasa cărare de argint” etc.
Cuvântul, această materie primă a scriitorului, capătă la Gogol încărcături
semantice noi, manifestându-se în diversitatea expresiilor artistice. Verbele a cufunda
(razele), a se privi (în răcoarea apelor), a se alinta și a se lipi (de maluri) și multe altele
din textul de mai sus creează un tablou al dispoziției naturii. Predomină tonurile calde,
străvezii în redarea atmosferei din natură. Gogol a reușit să creeze un adevărat portret al
fluviului, redând cele mai subtile nuanțe ale stărilor și calităților lui. Natura la Gogol,
întocmai ca și omul, poate fi veselă sau tristă, senină sau mohorâtă.
O altă mare „pasiune” a lui Gogol au fost portretele. Gogol abordează arta

9
portretului ca pe un joc foarte subtil; la el defectele personajelor sunt deseori puse în
evidență prin exagerarea pseudocalităților pe care le subliniază în mod obsedant5.
„Afanasi Ivanovici era înalt de stat, purta întotdeauna un cojocel de oaie, ședea
adus din umeri și zâmbea aproape toată vremea. Pulheria Ivanovna era întrucâtva mai
stăpânită și nu râdea niciodată, dar pe fața ei, în ochii ei se vedea atâta bunătate, atâta
dorință de a te ospăta cu tot ce avea mai bun, încât un zâmbet ar fi părut prea dulceag
pe chipul ei blajin” (Gogol, 1966, p. 21).
„Minunat om, Ivan Ivanovici! Și ce casă are la Mirgorod!”
„Minunat om, Ivan Ivanovici! Grozav îi mai plac pepenii galbeni! Se dă în vânt
după ei!”
„Minunat om, Ivan Ivanovici! Până și comisarul din Poltava îl cunoaște!” (Ibidem, pp.
223-224).
Insistența caricaturială a lui Gogol asupra unor așa-zise calități ale personajelor
sale, expuse cu multă conștiinciozitate și chiar într-o notă de admirație, vine să certifice
un aspect caracteristic pentru arta portretistică gogoliană, și anume: faptul că iluzia de
respect sau chiar prețuire sporește inconsistența și gradul de ridicol al omului înfățișat de
scriitor, care, după părerea autorului, își pierduse definitiv capacitatea de a relaționa
firesc la nivel social cu cei din jur. Abstinența emoțională, vidul sufletesc sunt doar
câteva din trăsăturile dominante ale „figurinelor de ceară” înfățișate de Gogol în mai
toate operele sale. În portretele lui, anumite caracteristici fizice sau părți ale corpului
ajung să capete viață și să existe în mod independent, obiecte fără importanță sau lucruri
de uz casnic, ori ceva fructe, legume pot fi deodată fie însuflețite, fie acceptate în stranii
comparații, preluate la dimensiuni reale sau microscopice.
Exemple:
„Ivan Ivanovici e uscățiv și deșirat; Ivan Nikiforovici e ceva mai scund, dar în
schimb se întinde în lățime. Capul lui Ivan Ivanovici se aseamănă cu o ridiche cu codița
în jos, capul lui Ivan Nikiforovici – cu o ridiche cu codița în sus” (Ibidem, p. 226).
Gogol a nutrit o adevărată „obsesie” pentru detaliile nesemnificative și
amănuntele insipide, dar care, puse (cu migala unui bijutier) într-un amestec pestriț de
calificative, formează o imagine aproape tridimensională.
„Ivan Ivanovici se bărbierește de două ori pe săptămână; Ivan Nikiforovici
numai o dată. Ivan Ivanovici e cam fricos din fire. Ivan Nikiforovici, dimpotrivă, are

5
Herbert Clark și Richard Gerrig denumesc acest tip de ironie „critică prin laudă” (Clark, Gerrig, 1984,
p. 123).

10
niște nădragi cu cute atât de largi încât, dacă ar fi să-i umpli, ar intra în ei toată ograda,
cu hambare și acareturi cu tot. Ivan Ivanovici are niște ochi mari, grăitori, de culoarea
tutunului, iar gura îi seamănă oarecum cu litera V; Ivan Nikiforovici are niște ochișori
gălbui, care se ascund cu totul între sprâncenele stufoase și obrajii puhavi, iar nasul îi
seamănă cu o prună coaptă” (Gogol, 1966, p. 227).
Gogol realizează aceste portrete (prezentate antitetic) printr-o tehnică subtilă a
„montajului” special din imagini și enunțuri disparate, care determină, însă, diverse
legături mentale, produc senzații, trăiri capabile să transforme acel construct gogolian,
aproape o „halucinație verbală”, în realitate concretă în timpul „trăirii” textului. Portretul
lui Gogol nu se rezumă doar la „imagine”, ci conține toate dimensiunile fiziologice și
morale care definesc capacitatea omului de a putea înțelege timpul, trecerea, memoria,
durerea și, nu în ultimul rând, amintirea (Apud Elsberg, 1976, p. 316).
Indubitabil, aceste repere stilistice fac din creația lui Gogol un produs literar unic,
straniu, complex și din prozatorul rus un scriitor de talie universală.
Cunoscutul lingvist rus Vinogradov reducea tehnica portretistă a lui Gogol la o
așa-zisă „mecanizare a procesului de viață, automatizare a caracterelor vii prin
insuflarea unui izvor de energie în fiecare din părțile lor componente” (Vinogradov,
1976, p. 132).
Poate că cele mai cunoscute exemple edificatoare pentru stilul de tipizare folosit
de Gogol sunt portretele moșierilor din Sufletele moarte, a căror înfățișare, exprimare,
comportare, casă și moșie converg, într-o egală măsură, spre evidențierea trăsăturilor
fundamentale de caracter ce-i definesc și îi unicizează (Moraru, 2015, p. 85). Această
„egalizare” a omului cu lucrurile, o suprapunere a sa cu ele, este deosebit de bine
reflectată în descrierea biroului lui Sobakievici, copie fidelă a proprietarului însuși:
„Totul era trainic, greoi din cale-afară, având o ciudată asemănare cu stăpânul
casei: într-un colț al salonului se afla un birou de nuc, burduhănos, cu patru picioare,
fără nici o noimă, un adevărat urs. Masa, jilțurile, scaunele, toate erau greoi lucrate,
parcă anume să te stingherească, și fiecare lucru, fiecare scaun ți se părea că strigă: Și
eu sunt Sobakievici! sau Și eu semăn leit cu Sobakievici!” (Gogol, 2012, p. 214).
De asemenea, Gogol se remarcă printr-o inventivitate onomastică uimitoare.
Numele personajelor sale sunt uneori de-a dreptul onomatopeice. Spiritul său iscoditor și
tenace i-a permis să născocească o mare diversitate de nume, care mai de care mai ciudat:
Akaki Akakievici (dincolo de rezonanța sonoră ciudată și oarecum peiorativă) înseamnă,
în fond, cel mai mare nimic din lume (într-o parafrazare extrem de liberă din greacă);

11
Neuvajai Korîto, Ivan Koleso, Sobakievici (de la rus. câine), Derjimorda, ca
întruchipare evidentă a grosolăniei și brutalității, Korobocika (cutiuță), ca reprezentantă
a micii moșierimi ruse, posedată de demonul agoniselilor și altele. Observăm că Gogol s-
a orientat cu precădere spre numele proprii încărcate de o semantică explicită, cu totul
aparte, pentru definirea caracterologică a personajelor. Prin suprapunerea și, adesea, prin
sublinierea insistentă a unor detalii de înfățișare, vestimentație sau elemente de decor din
împrejurimile în care eroii acționează, Gogol construiește un mozaic de trăsături,
dinadins îngroșate, ceea ce duce în final la ștergerea distincției dintre animat și inanimat
(Apud Moraru, 2015, p. 95).
Despre personajele scriitorului rus, Mihai Eminescu scria că „te cuceresc prin
vigoarea și veridicitatea lor. Cunoști că nu-i între ei nicio imitație de carton, niciun
caracter afectat, răutatea și înjosirea omenească se arată așa cum este...” (Apud,
Petrișor, op. cit., p. 117).
Eminescu surprinde perfect tragi-comedia eroului gogolian, dar marele poet se
referă, evident, la obidiții lui Gogol, la acei năpăstuiți ai sorții pe care o fatalitate oarbă îi
constrânge la propria renunțare.
Dar Gogol mai are și o altă „specie” de personaje: acel om însingurat, căruia tot
ce îl înconjoară îi este indiferent, preocuparea principală ținând doar de partea strict
materială a vieții, nicio adiere de sensibilitate, nicio sclipire de regret.
„Sufletul omului a fost voit deformat de Gogol, chipurile personajelor sale parcă
ar fi de ceară. (...) Toate personajele universului gogolian sunt personaje nematurizate,
creații grotești, adulți cu gesturi dezlânate, de marionete stricate, și chipuri acoperite de
măști mult prea violent sulemenite” (Moraru, 2011, p. 155).
Lectura operei lui Gogol oferă o imagine extrem de veridică a modului de
alimentare a păturilor de mijloc și a oamenilor de la sate din Rusia și Malorusia secolului
al XIX-lea. În mai toate operele lui întâlnim personaje care fie mănâncă pe săturate, fie
vorbesc cu savoare despre feluri de mâncare. Gogol apare ca un fin cunoscător al
meniurilor vremii sale, deși asta reprezintă un paradox (și doar nu este singurul), pentru
că s-a discutat mult despre inapetența scriitorului, lipsa de poftă de mâncare, ba chiar
„sclifoseală” (după spusele prietenului Aksakov). Și totuși, în proza sa pasajele despre și
cu mâncăruri sunt suculente, spuse parcă de un gurmand adevărat.
Exemple:
„Casa ei semăna în totul cu un laborator de chimie. Sub mărul din curte ardea
veșnic un foc și cazanul sau tingirea de aramă cu dulceață, magiun sau pastă, făcute cu

12
miere, cu zahăr sau cu mai știu eu ce, nu era scos aproape niciodată de pe pirostrii”
(Gogol, 1966, p. 25).
„Cam ce-am putea să luăm, Afanasi Ivanovici? Uscăturele cu jumări, plăcinte cu
mere, ori poate niscaiva roșcove în saramură?” (Ibidem, p. 27).
„Uite și ploconul, făcu ea, punându-i dinainte mai multe străchini și încheindu-și
cu prefăcută sfială bluza, ce se descheiase ca din întâmplare. Colțunași, găluște din
grâu, gogoșele, frecăței” (Gogol, 2007, p. 35).
„... plăcinta să mi-o faci în patru colțuri. Într-un colț să-mi pui carne de pe fălci
de nisetru și zgârciuri de cegă, în alt colț – hrișcă, ciupercuțe cu ceapă, lapți proaspeți,
creier și ce mai știi tu că trebuie... La un capăt să fie rumenă, iar la celălalt, mai puțin,
iar dedesubt s-o coci așa, încât s-o pătrundă toată, încât să nu se desfacă în gură, ci să
se topească singură, cum se topește zăpada, să nici nu simți...” (Gogol, 1963, p. 94).
Cel mai frecvent în proza sa, Gogol apelează la stilul indirect liber, care este o
formă intermediară între vorbirea indirectă și cea directă și cu ajutorul căruia se redau
procesele interioare prin perspectiva personajului care le „trăiește” și nu prin prisma
naratorului care le povestește (Apud Kayser, 1973, p. 145). Stilul indirect liber este
realizat la persoana a III-a.

„Stilul indirect liber este o figură stilistică de prezentare a proceselor de

conștiință” (Neubert, 1957, p. 11). El se pretează îndeosebi în redarea problemelor
sufletești, a trăirilor intime, a gândurilor tainice și a visurilor nerostite. Totuși, rolul
naratorului în stilul indirect liber rămâne destul de vizibil, el fiind „organul care
comunică” (Riese, 1963, p. 407). Acest stil este, din punct de vedere formal – relatare,
dar din punctul de vedere al conținutului „este expresia vieții subiective a ideilor
personajului literar, deci este un fenomen lingvistic în permanent conflict cu sine însuși,
un hibrid între relatare și vorbire” (Neubert, op. cit., p. 19).
Tocmai acest dezacord și această ambiguitate internă reprezintă elementul ironic
și fac din stilul indirect liber un mijloc extrem de potrivit de narațiune cu caracter ironic.
Acest fel de exprimare dă impresia că ar vorbi naratorul, cu toate că în realitate el pune
un personaj să se exprime; autorul vorbește în acest caz numai aparent.
Această aparență poate cauza, uneori, și un efect cu caracter de parodic. Trebuie
subliniat, însă, că nu ar trebui să se tragă în mod pripit concluzia că stilul indirect liber ar
avea doar o funcție ironică. Acest lucru este doar o latură a acestui tip de vorbire, căci, pe
de altă parte, autorul se poate identifica „din afinitate sprirituală” cu personajul său și să-i

13
acorde deplină garanție. Stilul indirect liber operează frecvent cu elementele stilului oral
– repetiția, enumerația, utilizarea propozițiilor cauzale etc.
Exemple:
„Așadar, într-un departament oarecare își făcea slujba un funcționar oarecare,
funcționar despre care nu s-ar fi putut spune că s-ar fi deosebit prin ceva neobișnuit”
(Gogol, 1952, p. 125).
„Akaki Akakievici fu dus la cimitir și înmormântat, iar Petersburgul rămase fără
Akaki Akakievici, ca și cum acesta nu trăise niciodată acolo. Dispăru pentru totdeauna
ființa aceea, de nimeni ocrotită, nimănui dragă, de care nu se interesa nimeni” (Ibidem,
p. 154).
„Asesorul de colegiu Kovaliov se trezi destul de dimineață și făcu din buze:
„brrr” ... așa făcea el totdeauna când se deștepta din somn, fără să știe singur de ce. Se
întinse și porunci să i se dea oglinda cea mică de pe masă. Voia să-și vadă coșul ieșit
ieri pe nas; dar, spre marea lui uimire, în locul nasului văzu o suprafață cu totul netedă!
Speriat, porunci să i se aducă apă; apoi își șterse ochii cu șervetul; într-adevăr, nasul nu
mai era! Începu să se pipăie, ca să-și dea seama dacă nu cumva mai doarme; nu, pe cât
se pare, nu dormea, sări din pat, cutremurându-se: nasul nu mai era! Porunci să i se
aducă hainele și fugi glonț la șeful poliției” (Ibidem, p. 48).
Uneori, Gogol parcă se lasă furat de dorința de a argumenta unele păreri ori
povestioare parcă „prea deocheate”; alteori, povestitorul divaghează pe diferite teme de
„maximă” importanță, ca imediat, dându-și seama că a alunecat pe panta meditațiilor
personale în dauna poveștii în sine și că „abuzează” de răbdarea ascultătorilor, să revină
la firul epic inițial. De exemplu:
„Astfel curgea viața pașnică a lui Akaki Akakievici, care, cu o leafă de patru sute
de ruble pe an, știa să se mulțumească cu soarta lui, și a cărui viață ar fi curs așa până
la adânci bătrâneți, dacă tot felul de mizerii n-ar fi presărate în calea vieții. (...) La
Petersburg, există un dușman aprig al tuturor acelora care primesc o leafă de patru sute
de ruble pe an. Acest dușman nu-i altul decât gerul nostru blestemat, care de altfel se
spune că e foarte bun pentru sănătate. Akaki Akakievici începuse de la o vreme să simtă
că-l înjunghie tare de tot în spate și umăr...” (Gogol, 1952, p. 130).

Modalități de realizare a oralității stilului la Gogol

14
 Prin tot arsenalul ce ține de oralitatea stilului, Gogol (cum a făcut-o în literatura
română și Creangă, cu care prozatorul rus a fost uneori comparat) lasă impresia că își
povestește istorioarele unui auditoriu cunoscut, apropiat. Oralitatea lui Gogol este
prezentă mai mult în Serile și Mirgorod prin mai toate elementele specifice, cum ar fi
interjecții, repetiții, enumerații nesfârșite, utilizarea propozițiilor eliptice de predicat,
adresări directe etc., ca atunci când schimbă registrul tematic, să apeleze și la un stil mai
sobru și mai rigid.
Lumea descrisă de Gogol în primele două cicluri (Serile și Mirgorod) este un
univers activ, viu, considerat de autor un adevărat centru al lumii, în care se valorifică
toate experiențele și înțelepciunile omului. Gogol oscilează între registrul grav al evocării
colorate cu nuanțe nostalgice (Moșieri de altădată) și registrul evocării satirice, în care își
permite să insiste asupra viciilor omenești și să râdă de ele (Serile).
Dar chiar și atunci când își ridiculizează personajele pentru limitele ori obsesiile și
viciile lor, Gogol le strecoară acestora, cu multă iscusință și abilitate, și „un pumn de
virtuți”. Procedeele stilistice din operele lui Gogol sunt, în cea mai mare parte, cele
tradiționale, întâlnite și la alți scriitori, dar el a pus pecetea geniului său asupra acestui
stil, așa încât întreaga proză răsună de nota aceea specifică, profund originală, numită
simplu – gogoliană.
Să urmărim pe scurt câteva strategii ale oralității stilului gogolian:
– enumerații și repetiții: „zarvă, ocări, mugete, behăituri, totul se contopește
într-un vuiet învălmășit. Boi, saci, fân, țigări, oale, femei, turte dulci, cușme – toate îți
iau ochii, pestrițe și învălmășite” (Iarmarocul din Sorocinți)6;
– expresii onomatopeice: „un drac a plesnit din harapnic, pleosc; s-a crucit
bunicul când a coborât, vâj, vâj; săbiile zăngăniră fioros; fierul mușcă din fier și țâșniră
scântei mărunte ca firele de praf, vâj, vâj; Ia: hop-trala, hop-trala! Hop, hop, hop”;
– adresare directă: „vasăzică, vreți să vă mai povestesc și despre bunicul?; nu,
zău, că nu mai pot de răul fetelor și nevestelor tinere de pe la noi; numai că vă rog
dinainte, boieri dumneavoastră, să nu-mi luați vorba din gură, c-apoi iese o încurcală de
nu i-oi mai da de capăt” etc.
– proverbe și zicători: „Foma Grigorievici avea o deprindere deosebită în felul
ei: nu-ți povestea a doua oară aceeași istorie, măcar să-l pici cu ceară”; „să știi că-i
lipsește naibii o doagă!”; „se prea poate că n-ar fi prins Korj de veste, dar odată – fără
6
Toate exemplele care urmează sunt din Gogol, N. V., Mantaua. Povestiri. Nuvele, Polirom, 2007.

15
doar și poate, necuratul și-a băgat coada”, „ce crede el, bată-l focul să-l bată”; „na, că
și-a băgat dracul coada”;
– versuri populare sau fraze ritmate:
„Levko începu să cânte din strune și din gură:
Lună, tu, și tu, steluță
Câtu-i noaptea deasă,
Luminați din plin căsuța
Unde-mi stă frumoasa”
„Câte unul din ceată, în loc de colindă, arunca în gura mare o urătură:
Noi cu urătura
Și voi cu friptura!
O roată de cârnați
Ne dați, ori nu ne dați?”
– dialogul:
„ – Cu cinsprezece? S-a făcut! Nu uita, cu cinsprezece. Uite și cinci ruble
arvună!
– Și dacă minți?
– Dacă mint a ta să fie arvuna!
– Bun! Atunci batem palma!
– Batem palma!”
„Fruntea povestitorului se făcu lac de sudoare.
– Ce să fie? întrebă înfricoșat Cerevik
– Nimic! răspunse cumătrul, tremurând ca varga.
–Ia! sări cineva dintre oaspeți.
–Ai spus ceva?
– Nu! parcă a guițat cineva!
– Dumnezeu știe de ce ne-am stârnit așa! Că doar nu-i nimeni!”

16
GROTESCUL LA GOGOL

Apelând la celebrele vorbe ale lui Napoleon „de la sublim la ridicol nu e decat un
pas”putem conchide că după părerea lui Gogol într-o lume strâmbă și dezechilibrată
urâtul se substituie ușor frumosului, răul binelui și, ce este cel mai grav, nonvaloarea
adevăratei valori.

Din punct de vedere strict semantic, conceptul grotesc provine din termenul
italian „grottesco", utilizat pentru prima dată în Epoca renascentistă. Se spune că cu
ocazia unor săpături arheologice întreprinse de către Rafael şi discipolii săi în grotele de
sub casa lui Nero, aceştia au descoperit câteva reprezentări grafice deformate ale unor
animale. Aceste imagini au fost etichetate de ei drept groteşti, în sensul de ridicole,
bizare. Grotescul este unul dintre aspectele comicului ce evidenţiază incoerenţele
realităţii, opunându-se, în acelaşi timp, regularităţilor aticiste (Pachia-Tatomirescu 2003:
216).

„Grotescul este o categorie estetică desemnând starea, ecuaţia paradoxistă a

umanului ce are proprietatea de a releva şi revela de dincolo de învelişul hidos,
monstruos, caricatural, fantastic-derizoriu, primitiv-absurd, un imprevizibil nucleu de
frumos şi sublim” (Ibidem: 215).

Conceptul a fost readus pe scena literară universală de către romantici, care îl

integrează fantasticului prin suprapunerea planului ireal asupra realului, dusă până la
confuzia totală a celor două. În Cromwell, Victor Hugo face distincţie între categoriile
diacronice ale grotescului, observând că la antici acesta este reprezentat într-o manieră
timidă, ascunsă, pe când în scrierile moderniste a devenit omniprezent (Balotă 1971: 54).

O principală caracteristică a grotescului este exagerarea, ce apare sub forma

dilatării şi comprimării timpului, iar uneori mergând mai departe pe unda atemporalităţii.
Tot în sfera acestei categorii se încadrează şi procedeul distorsiunii, apărând o armonie
dezechilibrată a unor lucruri sau persoane în raport cu realitatea. Din acest punct de
vedere, autorul creează o fuziune insolită, o alăturare a unor elemente incompatibile, fapt
ce transmite receptorului o senzaţie de manipulare, acesta trecând printr-o gamă variată
de sentimente: confuzie, spaimă, dezgust, amuzament şi groază (Mica 2003: 97).

Complexitatea trăirilor contradictorii insuflate de operele groteşti este comprimată

de Wolfgang Kayser în sintagma„surâs amestecat cu oroare” (Popa 1975: 9).

Toate aceste elemente dau naştere unui stil caracterizat de ambiguitate şi

paradoxal, stil ce se va dezvolta mai târziu în direcţia realismului magic.

17
 Grotescul în literatura rusă

În secolul al XlX-lea, grotescul se face simţit în literatura rusă ca parte a unui

fenomen mai larg, denumit „hoffmannismul rus". Denumirea provine de la unul dintre cei
mai importanţi scriitori romantici germani, E.T.A. Hoffmann, cunoscut pentru operele
sale Cinabru, Spărgătorul de nuci, Elixirele diavolului şi Domnişoara de Scudery. Stilul
său literar îmbină „subtil lumea tărâmului celălalt cu realitatea, miraculosul cu
cotidianul şi misteriosul cu raţionalul". (Mica 2003: 8).

Această împletire a realului cu fantasticul este adoptată întâi de către Puşkin în

scrieri precum Dama de pică sau Dricarul, în paginile cărora se insinuează absurdul şi
paradoxul, laturi ale grotescului.

Cel sub a cărui semnătură se va desăvârşi însă estetica grotescului este Nikolai
Vasilievici Gogol, ce aduce o tuşă personală scrierii de tip fantastic, având o influenţă
covârşitoare asupra marilor autori ce îi vor urma pe scena literară rusă, precum
Dostoievski, Bulgakov, Nabokov şi Zamiatin. Dostoievski însuşi recunoaşte că „Noi toţi
am ieşit din Mantaua lui Gogol". (Pospelov 1953: 23).

Prin scrierile sale, Gogol sancţionează tarele societăţii mercantile ale vremii,
folosind râsul ca principală armă. El reuşeşte să surprindă din unghiuri antitetice
discrepanţa dintre vis şi realitate. Putem vorbi de trei dimensiuni ale grotescului gogolian,
acestea diind date de atipicitatea stilistică, specificitatea umorului şi subtilitatea mesajului
textual (Moraru 2014: 112).

Gogol fiind în subsidiar o fire prin excelenţă sensibilă și suspicioasă, era profund
afectat de unele trăsături ale poporului rus ce ajunseseră omniprezente în societatea
vremii,precum “inerţia sufletească,lipsa pragmatismului şi superficialitatea” (Raicu
1974: 78).

El îşi ascunde însă ironia sub o „cortină" de exaltare aparentă, nedorind să

îndulcească, pe această cale, faptele prezentate, ci să le adâncească tragismul. Un astfel
de exemplu este întâlnit în descrierea Mirgorodului şi a locuitorilor săi din Cum s-a certat
Ivan Ivanovici cu Ivan Nikiforovici: „Minunat om, Ivan Ivanovicil", „Frumos oraş e
MirgorodulV, „O frumuseţe de băltoacă, minunată băltoacă (Gogol 1966: 223).

Gogol șarjează, ridiculizand întregul univers al orășelului de provincie, de la

oameni la străzi și mod de gândire. La el grotescul denotă o sancționare a răului existent
și a lipsei de valoare a lumii. Gogol evidențiază, prin imagini răsturmate și deierarhizate,
o lume în care imperfecția, falsul, vidul spiritual sunt la ele acasă, înnăbușind total
adevăratele valori.

18
 Tot de factură grotescă este şi modul în care Gogol îşi creează personajele,
portretizarea acestora dezvoltându-se în trei direcţii: portretul realizat de autor
personajului, auto-portretul şi cel realizat de celelalte personaje. Din acest punct de
vedere, observăm predilecţia scriitorului spre o analogie a omului cu diverse animale,
plante şi obiecte. Ea este evidentă în Cum s-a certat Ivan Ivanovici cu Ivan Nikiforovici,
în binecunoscutul potret realizat de autor celor două personaje: „Capul lui Ivan Ivanovici
se aseamănă cu o ridiche cu codiţa în jos, capul lui Ivan Nikiforovici – cu o ridiche cu
codiţa în sus." (Gogol 1966: 226). De asemenea, cele două personaje se încadrează în
tipologia „omului de nimic”, ce capătă în acest context un sens aparte. Ei nu mai
întruchipează nimicnicia inofensivă a „moşierilor de altădată", ci dezvăluie inerţia
sufletească provenită dintr-o viaţă irosită în lucruri inutile. Cearta dintre cei doi vecini şi,
aparent, prieteni este, la un nivel generalizat, o satiră socială ce ridiculizează parazitismul
şi degradarea morală generate de societate (Moraru op.cit.: 119).

În directă legătură cu ciclicitatea operei lui Gogol şi parafrazând alegoria peșterii

(numită și Parabola peșterii) reprezentate de filosoful grec Platon în celebra sa operă
Republica pentru a releva mediocritatea și tarele din natura umană (Platon 2012)am putea
redenumi aceste cicluri gogoliene „grote”. Pentru aceasta, este necesar să clarificăm
termenul de „grotă“ literară, pe care dorim să îl utilizăm. Putem să ne închipuim că
întreaga operă a lui Gogol este asemănătoare unei peşteri, iar fiecare ciclu este
comparabil unei grote. Odată cu maturizarea literară a autorului, grotele devin din ce în
ce mai adânci, mai întunecoase, mai cuprinzătoare. Ele înghit mai întâi un cătun, apoi un
orăşel de provincie, apoi chiar Petersburgul, sfârşind prin a îngloba întreaga Rusie
(Iordache 2005: 51).

Aşadar, putem considera primul ciclu literar drept prima „grotă“, cu toate că
acesta este mai degrabă intrarea în peşteră, o semi-grotă ce prevesteşte vag viitoarea
înrâuire de personaje şi situaţii cu specific într-adevăr grotesc (Ibidem, p.59). În Serile
din cătunul de lângă Dikanka, ni se înfăţişează simplitatea şi naturaleţea peisajului
ucrainean, cu personaje vii, pestriţe şi purtătoare ale unui umor asumat în totalitate.

Cea de-a doua „grotă“ este cea a Mirgorodului, un orăşel în care „atenţia lui
Gogol este atrasă de mediul stătut, copleşit de plictis şi banal al micilor moşieri
provinciali, a căror existenţă este motivată numai de aceea că nu li s-a sfârşit încă firul
monoton al zilelor". (Nabokov 2006: 137).

19
 Grotescul se revelează în principal la nivelul limbajului, a atipicităţilor stilistice
create de Gogol: „Ivan Ivanovici e cam fricos din fire. Ivan Nikiforovici, dimpotrivă, are
nişte nădragi cu cute atât de largi încât, dacă ar fi să-i umflu, ar intra în ei toată ograda,
cu hambare şi acareturi cu tot. " (Gogol 1966: 227).

Umorul capătă şi el valenţe groteşti, el este disimulat de narator, ascunzând o

ironie fină şi tăioasă, fapt prezent chiar în descrierea „minunatului" Mirgorod, a cărui
principală podoabă este o imensă băltoacă şi pe ale cărui garduri „vezi întinse când
catrinţe, când o cămaşă, când o pereche de nădragi". (Gogol 1966: 243).

Cu toată abundența de exclamații laudative,simțim cum Gogol, de fapt,se arată

oripilat și dezgustat, dar și întristat totodată, de condiţia infimă a omului, de faptul că
acesta ajunge să fie definit de lucruri insignifiante precum o becheşă sau preferinţa pentru
pepenii galbeni. Cearta prostească şi procesul interminabil în care se angajează eroii
povestirii apare ca un rezultat firesc al unei astfel de existenţe. Poziţia autorului-narator
devine clară în final, prin exclamarea „Mare plictiseală şi pe lumea asta, domnilor!"
(Gogol, 1966, p. 274) , ce reprezintă o osândire a infirmităţi morale la care se condamnă
umanitatea. (Petrașuc 2017: 79).

Cea de-a treia „grotă“ devine şi mai cuprinzătoare ca spaţiu, ea înglobând întreg
Petersburgul, ale cărui Povestiri capătă o tentă şi mai cenuşie şi sumbră, parţial cauzată
de propria experienţă nefericită a Iui Gogol legată de capitala nordică a Rusiei. Apare
laitmotivul frigului, al cetii şi umezelii care conferă oraşului un caracter demonic, fiind
principalul inamic al slujbaşului de rând, al funcţionarului mărunt care îşi duce existenţa
meschină în anonimat (Nicolescu 1959: 153).

În Nevski Prospekt, demonismul Petersburgului escaladează, oraşul devenind nu

numai personaj de sine stătător, ci şi simbol al răului atotputernic, „al celor care umilesc
şi sunt umiliţi, al succesului înşelător şi al insuccesului cert, al minciunii şi al nebuniei,
al diavolului stăpân peste imperiul unor suflete moarte" (Ianoşi 2004: 73).

Descrierea panoramei diurne și a aglomerării de personaje care populează

bulevardul de-a lungul unei zilei se face într-o tușe grotescă, fără căderi în iraţional sau
fantastic, el devenind o „expoziţie mobilă". (Gogol 2012: 25) Se conturează astfel doua
clase sociale aflate în antiteză, cea dominantă, formată din oameni aroganţi, neinstruiţi,
narcisişti şi egoişti şi cea dominată, formată din oameni complexaţi, neîncrezători şi
lipsiţi de perspectivă. Și ăsta ar fi Raiul?! Mândria și fala mărețului oraș al lui Petru?

Dezechilibrul social e demonstrat şi de firul narativ care urmăreşte destinele

paralele şi contradictorii a doi bărbaţi, Piskariov şi Pirogov. Primul este un pictor de o
naivitate excesivă, din care se naşte şi dorinţa de salvare a tinerei prostituate. Însă această
rupere de realitate se dovedeşte a-i fi fatală, căci Piskariov, dezamăgit de cotidianul
meschin, evadează în vis, recurgând în final chiar la opiu.

20
 Destinul său este unul tragic, nepurtând totuşi o conotaţie pozitivă, căci lui,
asemeni multor personaje create de Gogol, îi lipseşte tăria de caracter a personajelor
puşkiniene care se revoltă constant împotriva sorţii. Crearea unor astfel de personaje este
însă intenţionată la Gogol, şi nu o dovadă a inferiorităţii sale scriitoriceşti, el dorind să
evidenţieze degradarea sufletească ce i-a cuprins pe aproape toţi locuitorii „grotei"
peterburgheze, oameni slabi de caracter şi supuşi în faţa sorţii.

Grotescul îşi face simţită prezenţa şi în a doua parte a naraţiunii, cea care îl
urmează pe locotenentul Pirogov, personaj superficial, lipsit de scrupule şi onoare, care
îşi propune scopuri mărunte precum cucerirea nevestei tinichigiului neamţ, la care însă
renunţă la fel de repede. Şi el, asemeni celor doi Ivani, este caracterizat doar prin prisma
unei mulţimi de „talente personale" ironizate subtil de către autor: „Mai ştia să
povestească foarte captivant câte-o anecdotă, cum că tunul e tun şi inorogul, inorog. "
(Gogol 2012: 45).

În final, Gogol duce mai departe ideea unui Petersburg personificat, demonificat,
aplicată orașului pentru prima dată de Puşkin în Călăreţul de aramă, introducând
conceptul oraşului ca întruchipare a răului etern, a negării spiritualităţii şi a unei veşnice
trivialităţi (Merejkovski 1996: 22).

Aşa cum observă Pospelov, „cea mai importantă realizare artistică a lui Gogol în
Povestirile din Petersburg este tipul funcţionarului sărac", lipsit de perspectivă şi
îndobitocit în rutină (Pospelov 1953: 439). În această tipologie se încadrează Akaki
Akakevici, eroul nuvelei Mantaua, numai că pe el îl particularizează faptul că rutina îi
aduce plăcere şi împlinire, el fiind în totalitate dedicat muncii sale. Altminteri, portretul
fizic este asemănător cu restul personajelor tipic gogoliene, având o înfăţişare anostă:
„nu s-ar zice că omul era remarcabil, dimpotrivă, era scund, cam ciupit de vărsat, cam
roşcovan şi părând şi puţin cam scurt de vedere“. (Gogol 2012: 6). Pentru el, mantaua nu
reprezintă o simplă piesă vestimentară, ci devine simbol al umanizării, iar procesul prin
care trece pentru a strânge banii necesariconfecționării sale poate fi interpretat din
perspectiva omului ce capătă identitate prin aflarea unui scop în viaţă. Căpătarea mantalei
îl transfigurează pe Akaki Akakevici, redându-i încrederea în sine şi pofta de viaţă.
Momentul furtului mantalei are exact efectul opus, simbolizând dezumanizarea
individului de către societate. Alt element de natură grotescă este descrierea relaţiilor
dintre clasele sociale diferite, precum şi dintre apartenenţii unor clase similare, chiar în
scena întâlnirii lui Akaki Akakevici cu un funcţionar de rang înalt, o „persoană
importantă". Cu toate că pare ciudat comportamentul excesiv de timid şi rezervat al său,
frica lui Akaki Akakevici în faţa mecanismelor puterii are un efect mult mai puternic
decât l-ar fi avut răzvrătirea sa (Raicu 1974: 83). În final, este şi el înghiţit de „grota“
peterburgheză, oraşul rămânând fără el, ca şi cum nu ar fi existat vreodată.

21
 Dacă în Mantaua avem de a face cu subaprecierea, eroul însemnărilor suferă de
supraapreciere: „Nu înţeleg cum am putut să cred şi să-mi imaginez că-s consilier titular.
Cum de-a putut să-mi treacă prin cap o idee aşa ţicnită? Bine că nu s-a gândit cineva să
mă bage la casa de nebuni " (Gogol 2012: 136).

Aşadar, observăm că nebunia lui Poprişcin este pricinuită de însăşi insignifianţa

sa, Gogol denunţând şi aici modul în care comportamentul şi atitudinea clasei dominante
afectează soarta unor persoane mărunte.

Grotescul se insinuează la nivelul subtilităţilor textului, a insesizabilei alunecări

din real în iraţional, construind un adevărat jurnal clinic. Nota de absurd este observată în
însemnările dăţilor, ce stau sub semnul dilatării şi comprimării timpului şi a
atemporalităţii: „anul 2000, aprilie 43“, „86 martombrie, între zi şi noapte“, „Fără
dată. Ziua nu a avut dată.“ sau ,,Da 34 ta, Ln alnu, Februarie 349. (Gogol 2012: 127-
146). Aici apare şi o temă îndrăgită a literaturii ruse, cea a dedublării, a dublei existenţe.
Poprişcin trăind în mod concomitent două identităţi diferite, cea proprie şi cea inventată,
a regelui Ferdinand al VIII-lea al Spaniei. Aşadar, o altă latură a nebuniei sale este cea
auto-indusă, ce nu ţine de vreo dereglare psihică; ne putem referi la o nebunie disimulată,
un indiciu fiindu-ne dat în scena finală când refuză să răspundă oricăror chemări,
motivând că: „Nu, frate, n-o să mă păcăleşti! Te ştim noi, iar o să-mi torni apă rece în
cap“. (Gogol 2012: 146)

Nuvela este importantă şi din punct de vedere al conturării personajelor dintr-o

triplă perspectivă, observabilă în cazul lui Poprişcin, personaj ce are o părere excesiv de
pozitivă despre propriul sine. El se arată uimit când, din corespondenţa căţeluşelor, află
că celelalte personaje nu îl percep la fel: „Minţi, căţeluşă blestemată! Parcă n-aş şti că
aici e invidia la mijloc. Parcă n-aş şti cine mă lucrează" (Gogol 2012: 131) Atitudinea
lui Gogol faţă de personajul creat se extinde asupra întregii tipologii pe care o reprezintă,
el alegând să încheie însemnările eroului său, care nu reuşeşte să îşi găsească locul în
lume, într-un geamăt chinuitor al unui om neajutorat cerând salvare (Ianoși 2004: 147).

22