Colegiul de Industrie Uşoară, Bălţi

Proiect

la disciplina: „Limba şi literatura română”

Tema: Specificul lexical şi gramatical al monologului

Elaborat : Şontea Ana

gr. F-012
Verificat: Edu Inga

Bălţi - 2012
Dintotdeauna oamenii au avut nevoie de comunicare, aceasta fiind un mod de

exprimare fără de care viaţa ar fi monotonă şi sumbră. Deşi există numeroase forme

de exprimare , cu siguranţă că cea mai desăvîrşită este monologul. Monologul este un

tip de discurs continuu in care nu se asteapta un raspuns. Cuvantul monolog provine

din grecescul monos= singur si logos= vorbire, aşa dar monologul presupune vorbirea

de unul singur, locutorul vorbeste despre sine sau cu sine. Dimensiunile unui monolog

sînt variate, spre deosebire de dialog, monologul nu are replici si nici un destinatar.

Monologul este un mod de expunere utilizat frecvent în toate genurile literare , prin

care o persoană îşi reproduce direct sentimentele , raţionamentele sau narează un

eveniment, permiţînd intervenţia vreunui interlocutor. Astfel în operele literare

monologurile îndeplinesc funcţii special de structurare a subiectului. Citind şi analizînd

mai multe opera literare în care este present monologul am sesizat că în fiecare operă

el diferă în funcţie de autor, stil, current literar şi personaje. Astfel putem distinge mai

multe tipuri de monolog atît propriu- zis cît şi interior.

Monologul propriu-zis ( scenic ) este destinat unui personaj sau unui grup de

personaje, cu intenţia clară de a fi receptat; el se poate realiza ca discurs, declaraţie,

confesiune sau narare orală a unei întâmplări; din punct de vedere formal, prezintă

toate caracteristicile structurii adresative. Indicii gramaticali ai acestei forme de

monolog sunt comuni cu ai oricărui enunţ în stil direct, cu destinatar determinat ( cu

excepţia introducerii sale printr-un verb „dicendi” – a spune, a zice, a rosti etc. )

Solilocviul sau monologul interior , este format în prezenţa / absenţa altui personaj,

de care se face abstracţie; enunţul este centrat exclusiv asupra locutorului însuşi,

cuprinzând transpunerea verbalizată a propriilor reflecţii, opinii sau intenţii; el

corespunde, în oarecare măsură, monologului interior din textul narativ.

 Monologul lui Ştefan Gheorghidiu din opera “Ultima noapte de dragoste întîia

noapte de război” de Camil Petrescu

"Nu pot gandi nimic. Creierul parca mi s-a zemuit, nervii, de atata incordare, s-au rupt ca

niste sfori putrede. Nu pot nici macar sa-mi dau seama daca oamenii din jurul meu sunt

mereu aceiasi, daca au cazut, si cati. Acuma nici nu imi mai vine sa alerg. Se spune ca pe

Marea Caspica furtunile sunt asa de groaznice, iar unii oameni si femei sufera atat de mult

de raul de mare, incat totul le devine indiferent si nu fac niciun gest de impotrivire, chiar

daca sunt ridicati si aruncati in mare. Asa, descheiat de toate, ma simt si eu. Nu imi dau

seama daca oamenii au obrazurile murdare de pamant sau de funingine. Abia mai inteleg

bocetul, ca o litanie, ca un blestem apocaliptic, din adancul adancurilor parca."

Monologul propriu zis din opera “Ultima noapte de dragoste întîia noapte de război”

de Camil Petrescu are la bază nişte frămîntări interioare ale prersonajului principal

Ştefan Gheorghidiu. El reprezintă o meditaţie asupra perioadei din viaţa lui petrecute

la război. Monologul are la bază un limbaj sugestiv cu numeroase figure de stil ca

personificarea “nervii s-au rupt”, comparaţia “nervii ca nişte sfori putrede”. Monologul

denotă starea de spirit al personajului care era una de meditaţie, reflecţie , poate chiar

şi pessimism. Personajul pare a fi confuz “nu-mi dau seama dacă oamenii din jurul meu

sînt aceeaşi”.Monologul aparţine curentului literar realism şi are la bază evaziunea în

trecut , la bază fiind fapte veridice . Ştefan Gheorghidiu este o natura reflexiva, care

analizeaza in jurnalul de front starile interioare cu o constiinta unica si cu luciditate.

Astfel prin intermediul monologului prezentat noi putem desprinde unele din cele mai

importante stări de spirit ale personajului.

 Monologul lui Ilie Moromete din romanul “Moromeţii”de Marin Preda

“Tot am facut ceva, am crescut şase copii şi le-am ţinut pămîntul pînă la momentul de faţă

că nu au vrut să-l muncească. Toată viaţa le-am spus şi i-am învăţat, ca mai apoi să-şi

şteargă picioarele pe mine, că nu am ştiut să-I fac oameni”.

Acest monolog exprimă adevărata filozofie a vieţii. Ilie Moromete în monologul său

reflect despre relaţia dintre el şi cei şase copii ai săi. Dezamăgit în etica sa paternă ,

rănit de fii săi mai mari, el încearcă să se consoleze cu faptul că şi-a făcut datoria sa de

părinte. Anume el ne ilustrează efortul lui Ilie Moromete de a-I înţelege pe copii săi,

schimbările ce s-au înfăptuit în relaţia dintre aceştia. Prin intermediul acestui monolog

putem desprinde unele trăsături de caracter ale protagonistului ca: raţionalismul,

autoritarismul şi multe altele. Pămîntul pentru Moromete este ceva sfînt , el fiind o

sursă de existenţă fără de care el nu-şi vede viitorul , nici chiar viaţa. Acest monolog

are un specific grammatical şi lexical diferit de cel anterior. Mesajul monologului îl

putem desprinde uşor fără dificultăţi, el este clar , cu un număr redus de figure de stil,

dar cu un sens profund. Verbele sînt la persoana I singular . Monologul astfel permite

personajului să-şi analizeze adevăratele sentimente şi adevăratele cauze ale faptelor şi

gesturilor sale.

Astfel analizînd cele două opere literare ce au la bază monologuri propriu-zise sesizăm

că ele au rolul de a ne prezenta reflectările personajelor. Ele au la bază un număr mai

redus de figui de stil, textul fiind clar şi obiectiv. Monologul are la bază nişte meditaţii

interioare asupra unor lucruri veridice , poate chiar cotidiene. Deşi ambele texte au la

bază monologuri propriu-zise ele totuşi diferă în funcţie de autor, personaj , stil şi

current literar.
 Monologul lui Hamlet din drama “Hamlet” de William Shakespeare

A fi sau a nu fi… Aceasta-i intrebarea.

Mai vrednic oare e sa rabzi in cuget

a vitregiei prastii si sageti, sau arma s-o ridici

asupra marii de griji, si sa le curmi?

Sa mori, sa dormi… Atat.

Si printr-un somn sa curmi durerea din inima

si droaia de izbelisti ce-s date carnii.

Este-o incheiere cucernic de dorit.

Sa mori, sa dormi. Si poate sa visezi.

Aici e greul, caci ce vise pot rasari in somnu-acesta-al mortii

cand ne-au lepadat hoitul muritor?

La asta se cuvine a cugeta.

De-aceea, viata e napasta.

Monologul interior este mai retoric decît cel propriu-zis , el fiind o formă de

exteriorizare a unor trăsături intime. . Monologul din piesă reflectă o stare de profundă

melancolie şi frămîntare sufletească deosebită în căturarea rezolvării problemei

umane. Monologul prezintă nişte reflecţii asupra vieţii, dragostei şi în general asupra

existenţei umane. Monologul are un fond grammatical şi lexical specific , la baza

acestiua fiind numeroase interogaţii, exclamaţii şi invocaţii retorice. Monologul are la

bază un limbaj sugestiv ca figure de stil ca: personificarea “să-mi curmi durerea”,

“fierul să-l ridici asupra mării”, epitetul metaphoric “somnul morţii”. Acest tip de

monolog ajută la caracterizarea personajului, contribuie la relevarea gîndurilor şi

sentimentelor acestuia.
 Monologul lui Ghiţă Pristanda din opera “O scrisoare pierdută” de I.L. Caragiale

"Grea misie, misia de polițai...Și conul Fănică cu coana Joițica mai stau să-mi numere

steagurile...Tot vorba bietei neveste, zice: "Ghiță, Ghiță, pupă-l în bot și papă-i tot, ca

sătulul nu crede la ăl flămând..." Zic: curat! De-o pildă, conul Fănică: moșia, moșie, foncția,

foncție, coana Joițica, coana Joițică: trai neneaco pe banii lui Trahanache...babachii"

Monologul lui Ghiţă Pristanda vine pentru a ne dezvălui gîndurile personajului şi

părerile acestuia despre ceilalţi. În comedie monologul este de proporţii reduse. Prin

intermediul acestuia putem desprindem atît caracterul lui Giţă Pristanda cît şi a

conului Fănică şi coniţei Joiţica. Fiind o operă realistă monologul este lipsit de

idealizare şi are o atitudine critică faţă de societate şi aspectele negative ale acesteia.

Verbele în monolog sînt la persona I singular , care în mare parte denotă acţiunile

acestuia.
 Concluzie

Aşadar, analizînd cele patru opera literare diferite la baza cărora este monologul am

sesizat că acesta este cu siguranţă cea mai enigmatic formă de expunere , aceasta la

rîndul său înglobîndu-le pe toate celelalte. Monologul are un soecific lexical şi

grammatical aparte. În monolog accentul este pus pe locutor, se fac puţine referiri la

situaţia de comunicare, are un cadru unic de referinţă, lipsesc elementele

metalingvistice, se caracterizează, în general, prin prezenţa trăsăturilor retorice

( exclamaţii şi interogaţii retorice ).Verbele din monolog sînt la persoana I singular ,

toate ideile sînt reprezentate în ordine de idei successive. Figurile de stil dominante în

monolog sînt comparqţiq şi personificarea. În funcţie de autor stil şi current monologul

diferă atît ca conţinut cît şi mesaj. Astfel concluzia la care ajungem în urma studierii

acestui mod de expunere este că monologul este cel mai complex şi mai desăvîrşit ,

deoarece anume el le înglobează pe toate celelalte ca descrierea şi naraţiunea.

 Bibliografie

 F.Revenco, E.Ţurcanu “Dicţionar de personaje literare”” Ch.2007,

“Tipografia Centrală”

 Valentina Enciu “Teoria literaturii în 100 de termini” Editura ARC,

2010

 www.referat.ro

 www.clopotel.ro