Universitatea „Valahia” Târgovişte

Facultatea de Ştiinţe Politice, Litere şi Comunicare

Specializarea: Master: Multilingvism și interculturalitate în context european
An universitar: 2019-2020

Discurs identitar contemporan

Constantin Noica, „Sentimentul românesc al
ființei”
-Recenzie-

Coordonator: Student:
Lect. univ. dr. Sânziana Sterghiu Anghel Andreea Diana
Anul I, Semestrul II
 Recenzie

În „Sentimentul românesc al ființei”, Constantin Noica realizează o profundă analiză

a sufletului românesc prin intermediul limbii. În primul capitol al cărții, numit „Orizontul
întrebării”, Noica evidențiază faptul că întreaga ființă a omului este constituită prin
intermediul întrebărilor pe care acesta este nevoit să și le pună de-a lungul vieții. În viziunea
sa filosofică, întrebarea reprezintă o suspendare a realității; o negare; o redare a realului, prin
inversiunea unor cuvinte (Noica dă următorul exemplu: inversiunea dintre subiect și predicat
„Bate vântul?”- „Vântul bate”); sau chiar irealul (ilustrat prin conjuncția „dacă” sau prin
forma populară „de”). Un aspect inovativ al interogației românești este acela că ea se
realizează prin intermediul unor conjuncții disjunctive. (p.15)
În capitolul următor, Noica înregistrează șase modulații ale ființei, ilustrate prin
diferitele nuanțe ale celui mai important verb al limbii române, verbul „a fi”, moștenit din
limba mamă, latina. Astfel, sentimentul românesc al ființei este reprezentat prin construcții
precum: „n-a fost să fie” (descrie ființa neîmplinită); „era să fie” (indică faptul că ființa este
suspendată); „va fi fiind” (ilustrează ființa eventuală, prezumtivă); „ar fi să fie” (reprezintă
ființa posibilă); „este să fie” sau „stă să fie” (indică ființa intrării în ființă, invocând
„rațiunea de a fi”); „a fost să fie” (reprezintă ființa consumată, descrierea acesteia făcându-
se dinspre trecut spre viitor).
În cel de-al treilea capitol, Noica consideră că este o concepție greșită ca ființa
românească să fie reprezentată de balada „Miorița”, întrucât ar însemna o reducere a
semnificațiilor pe care le are ființa din capitolul anterior doar la cea de resemnare în fața
morții (lucru care nu e caracteristic românului, în opinia filosofului). De asemenea, Noica
consideră că cea mai reprezentativă personalitate care a reușit să surprindă prin operele sale
toate caracteristicile ființei românești este „poetul nepereche”, adică Mihai Eminescu.
Filosoful consideră că ființa la Mihai Eminescu ia naștere nu din neant, ci din haos.
Un alt lucru pe care îl evidențiază Noica în acest capitol e acela că ființa nu poate fi
considerată o entitate generală (cum e ilustrată în științele exacte: matematică, fizică, chimie
etc.), dar nici una individuală, așa cum o vedea Eminescu („Vreau să te pipăi şi să urlu : «
Este ! »”), ci o împletire a generalului cu individualul (așa cum încearcă să o contureze
științele umaniste).
 Constantin Noica consideră, în cel de-al patrulea capitol al cărții, „Rațiunea ființei”,
că în esența ființei românești există trei caracteristici: individualul, determinanții și generalul,
iar în prelungirea acestui capitol, filosoful va face o analiză a ființei, punând accentul pe cele
trei componente principale din care este alcătuită, prin intermediul a două opere care
ilustrează modelul ontologic: „Luceafărul” de Mihai Eminescu și basmul cules de Petre
Ispirescu, „Tinerețe fără bărânețe și viață fără de moarte” (unul dintre cele mai originale
basme populare, întrucât Noica afirmă că nu a reușit să îi găsească o operă asemănătoare în
cultura universală).
„Luceafărul” eminescian în viziunea lui Constantin Noica realizează o antiteză între
iubirea unei naturi generale (reprezentată de Luceafăr, numit și arheu de către Noica) și cea a
unei naturi individuale (Cătălina, pe care Noica nu o considera o prințesă, ci doar fiica unui
curtean). De asemenea, iubirea va fi una neîmplinită, întrucât determinațiile lor aparțin unor
dimensiuni diferite în opinia lui Noica, astfel Cătălina va refuza nemurirea oferită de
Luceafăr și va sfârși alături de altă natură individuală (Cătalin).
În basmul „Tinerețe fără bărânețe și viață fără de moarte” , Noica pune accentul pe
concepția românească despre durată și sensul vieții pământești. Tonul autorului este când
savant, când comic. Repovestind basmul prin prisma propriei erudiții, el preia expresii și
arhaisme folosite de însuși Ispirescu, culegătorul basmului. Interpretarea lui Noica asupra
basmului, își are primele ecouri preluate chiar din Geneză, apoi din Sfânta Evanghelie după
Luca, urmând ca intrepretarea sa să preia idei din opere ce apar cu zeci de scecole mai târziu,
precum tragedia „Faust” a lui Goethe. Personajul principal al basmului, Făt-Frumos,
încearcă să își depășească condiția, aceea de om, și să găsească absolutul (adică ființa). El se
va detașa de părinții săi, captivi în lumea pământească (sau în cea a devenirii întru devenire,
cum o numește Noica). În căutarea tinereții fără bătrânețe și a vieții fără de moarte, Făt-
Frumos, alături de Calul său (pe care Noica îl consideră adevăratul erou al basmului), va trece
prin trei încercări până va ajunge la un palat, unde este întâmpinat de către „doamna
palatului”, care este doar sora mai mică a altor două femei. În concepția lui Noica, aceasta
este ființa însăși, adică natura individuală, iar celelalte două femei sunt niște ecouri ale
acesteia, adică determinanții ei. Făt-Frumos trăiește o perioadă alături de cele trei femei și
chiar se căsătorește cu sora cea tânără. Acesta este plimbat prin toate grădinile palatului, însă
nu are voie să pătrundă într-un anumit loc, în Valea Plângerii.
Urmărind un iepure, Făt-Frumos ajunge în locul interzis, iar imaginea părinților
începe să-l bântuie și le părăsește pe cele trei fete cu promisiunea că se va întoarce. Revenirea
lui Făt-Frumos la palatul părintesc (locul unde își întâlnește moartea) reprezintă devenirea
întru ființă. Înainte de a intra în palatul copilăriei sale, Calul încearcă să îl convingă să se
întoarcă în lumea amăgirii veșnice (Noica comparându-l pe cal cu înțeleptul Chiron,
învățătorul lui Achile), însă nu reușește acest lucru. După ce intră în palat și își întâlnește
moartea, închisă în chichiță (moartea lui individuală, nu cea generală), care îl aștepta de
multă vreme, și „ciclul destinului său s-a încheiat. Dar asta n-o știe el; o știe calul, care îi
sărută mâna”, după cum spune Noica. (p. 75)
În capitolul următor, numit „Arheii”, Noica spune că un element constitutiv al ființei
românești este natura, mai ales în Antichitate și Evul Mediu, urmând ca în Epoca Modernă și
cea Contemporană să fie înlocuită cu știința și cultura. În opinia lui, această renunțare a
comuniunii omului cu natura s-a întâmplat, deoarece natura „Nu numai că greşeşte şi ea, dar
pare să aibă mai multe demersuri ratate decît reușite, în așa fel încît s-a putut vorbi despre
"naivitatea" naturii pe tot felul de planuri” (p. 138). Mai departe, filosoful vorbește despre
diferența dintre entitate și spirit. Entitatea poate fi abstractă (ca în științele exacte precum
matematica sau genetica), iar spiritul (termen folosit în științele umaniste) poate lua forma
cuvântului românesc „suflare”, astfel „vorbirea românească spunea şi poate încă spune:
suflare. Toată "suflarea românească" - spunem astăzi, pentru o entitate care trebuie numită
abstractă doar în măsura în care nu posedă nimic din concretul obişnuit” (p. 142); sau
„dihanie”, astfel Noica afirma că „vorbirea noastră veche mai avea un termen, care
etimologic ar fi încă mai potrivit pentru spirit decît cel de suflare; îl avea pe cel de "dihanie",
de la duh, care este spirit, tocmai. Se spunea astfel, prin veacul al XVI-lea, "toată dihania
românească", adică toată suflarea românească.” (p. 143)
În continuarea acestui capitol, Constantin Noica face o comparație între Arhei și
Luceafăr, clasificându-le drept ființe generale. Cu toate acestea, spre deosebire de Luceafăr,
„Tăria pe care o vede acestor arhei gînditorul şi poetul nostru este subliniată de faptul că el
cutează a vorbi despre „jignirea” cîte unui arheu, ca şi cum ar fi vorba de o persoană
morală. În realitate, limbajul acesta nu vrea decît să arate cît de bine structurat îi apare
arheul, în aşa fel încît cea mai mică abatere să fie resimţită ca o adevărată lezare a unui
prototip” (p. 149). Cu ale cuvinte, arheii iau forma unor ființe morale în viziunea
eminesciană.
Cel de-al șaselea capitol al cărții, numit „Seninătatea fiinţei din perspectivă
românească”, aduce o nouă perspectivă asupra analizei ființei românești a lui Noica, una
„pozitivă” (după cum a numit-o filosoful). Această perspectivă este relevată prin sculpturile
lui Constantin Brâncuși, întrucât la acesta modul de reprezentare durabilă a ființei „devine
simplu şi are parte de bucurie”. Noica consideră că spectatorul operelor lui Brâncuși nu are
nevoie numai să le privească, ci și să le atingă pentru a descoperi adevărata profunzime a
modului de ilustrare a ființei. De asemenea, printre prepozițiile pe care limba română le
deține pentru a descrie acest simț (cel tactil) se află „întru”. Un aspect inovativ al acestei
prepoziții este că poate însoți substantive verbale „de prefacere” (cum le numește Noica),
precum „adormire”, „împlinire”, „aflare”, exprimând devenirea, dar și intimitatea sau
apropierea de ființă.
Vorbind tot despre prepoziția „întru”, filosoful consideră că din aceasta au luat naștere
alte prepoziții ca „în”, „înspre”, „cu” și „fără”.
În ultima parte a acestui capitol, Noica face o comparație între structura „a fi întru”
(care exprimă o deschidere, o desăvârșire a ființei, pe care autorul o numește „devenirea întru
ființă”, putând fi comparată cu transcendența) și „a fi în” (care sugerează limitarea,
închiderea ființei, adică „devenirea întru devenire”, ce poate fi considerată viața lumească,
terestră).
Pentru a sintetiza cel mai bine esența ființei, așa cum o descrie Noica, am să fac o
analiză a următorului fragment:

„De vreme ce gînditorii germani au crezut că pot citi atît de multe în vorbirea limbii
lor şi a celei greceşti, ar putea exista o îndreptăţire să pui în joc şi experienţa altor
limbi. În vorbirea românească există o întreagă operă de modulare a fiinţei. De ce ar
fi ea mai puţin semnificativă decît experienţa istorică a altor vorbiri? În faţa gîndului
stă acum o vorbire, cum este a noastră, în care se întîmplă ceva straniu la prima
vedere şi nepetrecut întocmai în alte limbi: fiinţa, în formularea ei ca verb (a fi), se
poate dedubla, se întoarce asupra ei, şi se combină cu ea însăși. Făcînd așa, ea
diversifică și îmbogăţeşte ideea de fiinţă. Cu verbul a fi se obţin tot felul de formaţii
lingvistice care, fără a exprima chiar pe "a nu fi", vorbesc totuşi despre altceva decît
este. Dacă te aşezi în perspectiva logicii, poţi vedea în ele o bună parte din aşa-zisa
logică modală. Într-adevăr, în timp ce este reprezintă afirmarea de realitate, în
schimb pentru contingenţă, posibilitate, imposibilitate, necesitate, limbile trebuie să
pună de obicei în joc cîte o expresie specială: "se întîmplă", "e posibil", "e imposibil",
"e necesar". Dar iată că în limba română modalităţile acestea ies tot din a fi, compus
cu el însuşi. "Ar fi să fie" exprimă posibilitatea (e cu putinţă să fie); sau "n-a fost să
fie" exprimă imposibilitatea, după cum "a fost să fie" exprimă necesitatea. "De-ar fi
să fie" exprimă ceva de ordinul contingenţei, cu acel "de", nu în sensul subiectiv sau
deliberativ, ci în sens obiectiv: dacă s-ar întîmpla să fie. Dacă este aşa, înseamnă că
 din realitatea însăşi ies modurile fiinţei, sau că logica existentului dă ea singură
logica posibilului şi a necesarului. S-ar putea să rezulte unele aspecte noi, din
perspectiva combinaţiilor cu sine ale lui a fi, iar prima noutate ar fi că modalităţile
sînt mai numeroase decît cele cinci clasice: posibilitate, imposibilitate, necesitate,
contingenţă şi, fireşte, existenţă. În afara acestora, apare şi modalitatea lui "va fi
fiind" (prezumtivul), sau aceea a lui "ar fi fost să fie" (posibilitatea închisă), precum
şi cîteva altele. S-a spus că orice adverb reprezintă o modalitate, într-un sens. Iată
aici, în folosința noastră a verbului a fi, un criteriu pentru restrîngerea modalităţilor
din infinitatea de nuanțe adverbiale: nu ar exista nesfîrșit de multe modalităţi, cel
puţin "logice", ci poate numai cele pe care le-ar da verbul a fi cu el însuşi. În
definitiv, el este suveranul, în afirmările asupra fiinţei, inclusiv asupra formelor
slăbite sau aproximative, alteori întărite, ale gîndirii şi vorbirii în fiinţă.” (pp. 25-26)

Având în vedere fragmentul de mai sus, pot afirma că în „Sentimentul românesc al

fiinţei” filosoful îşi propune să descrie particularităţile rostirii naţionale cu semnificaţiile sale
ontologice şi să demonstreze că românii pot aduce ceva nou la concepţia tradiţională despre
fiinţă. Ceea ce caracterizează şi particularizează spiritualitatea românească – spune Noica –
este un sentiment al fiinţei, o simţire a ei ce nu se găseşte la alte comunităţi spirituale,
simţire pe care el o vede ca o compensaţie a absenţei unei concepţii explicite,
temeinic elaborată despre fiinţă.
Iar acest fel propriu de a simţi fiinţa, crede Noica, se manifestă îndeosebi
la nivelul limbii, afirmaţie ce-l conduce la pătrunzătoarea analiză a celor şase
modulaţii româneşti ale fiinţei: „n-a fost să fie” – ce corespunde fiinţei neîmplinite;
„era să fie” – ce corespunde fiinţei suspendate; „va fi fiind” – ce corespunde fiinţei
prezumtive; „ar fi să fie” – ce corespunde fiinţei posibile; „este să fie” – ce
corespunde fiinţei intrării în fiinţă; „a fost să fie”- ce corespunde fiinţei
săvârşite (consumate). Dacă primele cinci structuri lingvistico-logice, după cum ne spune
Noica, rostesc prefiinţa, abia a şasea pune problema fiinţei, fapt pentru care
consideră că limba română a găsit formele pe deplin edificatoare privind gradele de
împlinire a fiinţei în sânul realităţii, şi care permit o mai adecvată înţelegere a
procesualităţii de la „ce este” la „cum este cu putinţă ce este”.
Mai mult, în respectivul context lingvistic, o făptură poate să existe chiar şi
fără prezenţă reală pentru simplul fapt că ea „a fost să fie” sau, dimpotrivă, „n-a fost
să fie” sau „va fi fiind”, dacă nu cumva „este să fie”, adică prinde viaţă.
 Indiscutabil, în eseistica şi filosofia românească, Noica este creatorul unui
stil distinct şi inconfundabil marcat, între altele şi de faptul că ontologia noiciană a
limbii se prezintă ca o veritabilă metafizică îmbrăcată în hainele românismului. Spre
această concluzie ne conduce şi dorinţa sa (devenită oarecum obsesivă) de a depăşi
ideile tradiţionale de fiinţă şi devenire pentru a accede la devenirea-întru-fiinţă,
idee prin care filosofia românească însăşi se autoinclude în filosofia universală. Iar
devenirea-întru-fiinţă ca ontologie, nu este şi nu poate fi înţeleasă fără un anumit
limbaj în care este îmbrăcată, limbaj căruia Noica i-a asigurat un conţinut autohton
inestimabil. Nu exagerăm de aceea prea mult dacă înţelegem şi definim devenirea-
întru-fiinţă şi ca devenire-întru-rostire românească.

Bibliografie:
Noica, Constantin, 1996, Sentimentul românesc al fiinţei, București: Editura Humanitas.