Dimensiunea românească a existenţei

Mircea Vulcănescu
-recenzie-

“Sufletul fiecărui popor nu e decât o anumită arhitectură de ispite”

Editura Fundaţiei Culturale Române ne serveşte în anul 1991 “dimensiunea românească

a existenţei”, ediţie îngrijită de Marin Diaconu în care sunt reunite mai multe studii ale lui
Mircea Vulcănescu. Printre acestea se află şi “Dimensiunea românească a existenţei”, conferinţă
rostită iniţial pe data de 10 ianuarie 1943 la Ateneul Român din Bucureşti şi publicată apoi în
“Izvoare de filosofie. Culegere de studii şi texte” în anul 1944, aceasta fiind îngrijită de
Constantin Noica, Constantin Floru precum şi de autorul în cauză.
Conturându-se ca personalitate complexă în cultura romană, Vulcănescu se numără
printre reprezentanţii de seamă ai “noii generaţii” interbelice, avându-i ca mentori pe Nae
Ionescu şi Dimitrie Gusti. Accentul căzând asupra operei sale filosofice, cele mai importante
studii ale sale rămân cele referitoare la spiritualitatea românească: “Omul românesc” (1937),
“Ispita dacică” (1941), “Existenţa concretă în metafizica românească” (neterminat, schiţat doar
dupa 1943) şi „Dimensiunea românească a existenţei”(1943), lucrarea sa fundamentală.
Continuându-i în tematica cercetărilor sale pe C. Radulescu-Motru, Vasile Pârvan sau Lucian
Blaga, opera sa reprezintă un punct de plecare pentru autori ca Ovidiu Papadima, Anton
Dumitriu sau Ştefan Bârsănescu, corelându-se, de asemenea, coordonatelor date de Constantin
Noica.
Subliniez faptul că această lucrare, înscriindu-se în linia tezelor care trasează conduita
principală şi structura spiritului românesc, ce încearcă o autodefinire a identităţii naţionale,
ilustrează printr-o manieră fenomenologică substratul popular, specificul sufletului poporului
nostru şi modul în care acesta se ghidează după anumite tipare.
Consider că această tematică este de actualitate, fiind relevantă şi în zilele noastre când
oamenii parcă s-au distanţat de originile lor, de propriile rădăcini. O asemenea abordare are rolul
de a scoate la lumină elemente şi noţiuni de mult uitate în adâncul sufletelor noastre asupra
cărora multi nu le-au gasit o desluşire sau nici macar nu au încercat să gasească.
Faţă de unele perspective critice ale anumitor autori privind inexistenţa în societatea
românească a unui fond autohton adecvat, poziţia lui Vulcănescu în această dezbatere este de
natură pozitivă, favorabilă şi strict descriptivă. El pune accentul pe fundamentul nostru popular
care domină făptura românească şi care-o ghidează în toate acţiunile sale, indiferent de
împrejurări.

5
 Autorul acestui studiu îşi argumentează ferm poziţia prin exemple suficiente şi
acceptabile pe baza carora îşi susţine conduita ideilor sale, dat fiind şi caracterul mai mult
metodic decât dogmatic al acestei lucrări. Relevanţa argumentelor sale este incontestabilă, el
explorând abisurile spiritualităţii româneşti având în vedere două aspecte generale: studierea
limbajului şi comuniunea omului cu forţele nevăzute ale Universului.
În primul capitol, Vulcănescu încearcă să ne acomodeze cu termenii „dimensiune” şi
„existenţă” şi să ilustreze principalele legături care se pot forma între ei. Aceştia trebuie priviţi
din două puncte de vedere. În primul rând, „dimensiunii” i se oferă un sens cantitativ, în timp ce
„existenţei”, unul calitativ. În cel de-al doilea rând, „existenţa” se conturează pe fondul unei
caracteristici generale a lucrurilor, independentă fiind de orice determinare naţională.
Ideea de „dimensiune” şi cea de „existenţă” sunt compatibile în sensul în care ele
conturează un criteriu de judecată, o măsurare a unor înţelesuri.
Astfel, prin „dimensiunea românească a existenţei” se poate înţelege „concepţia despre
existenţă a gânditorilor români, în măsura în care ar putea servi drept criteriu si măsură de
apreciere a ideilor despre existenţă ale gânditorilor altor neamuri”. Aceasta are drept rol crearea
unei opinii proprii legate de o colectivitate din perspectiva unei anumite probleme.
Fiecare popor îşi conturează un şablon după care va judeca la rândul său pe alţii, în
funcţie de dimensiunea în care i se proiectează lui însuşi existenţa. Domninanţa spirituală a unei
naţiuni este măsurabilă după gradul în care aceasta e capabilă să impună şi altora concepţia sa
proprie referitoare la existenţă.
„Sufletul fiecărui popor nu e decât o anumită arhitectură de ispite”, în sensul că factorul
care influenţează cel mai mult conduita unui popor îl reprezintă componenta etnică, dată de
influenţele istorice ale altor naţii, cum ar fi în cazul nostru, cea tracică, romană, slavă, greco-
bizantină, germană sau franceză. Orientarea către semeni, către strămoşi este foarte importantă,
cu toate că această analiză poate întâmpina o serie de primejdii.
Cugetarea umană percepe existenţa ca dualitate între concret şi abstract, astfel încât
firea se va distinge de fiinţă, de ins. Aceste două entităţi sunt contradictorii, firea având un
caracter etern şi statornic, în timp ce fiinţa aflându-se exact la polul opus.
Astfel, în sensul dat de Vulcănescu, fiinţa are înţeles de integralitate, iar firea se
disociază între un aspect temporal şi unul spaţial, de „lume” şi „vreme”. Spaţiul se ghidează după
dimensiuni de cuprindere, adică după întindere şi încăpere, în timp ce vremea ar prezenta numai
întindere, deci lungime. Autorul ne arată că acest tip de concepţie este eronată, întrucât timpul
are şi el volumul său, însă unul limitat ajungând astfel, la împlinire.

6
 Ajungând la o asemenea concluzie, toate elementele lumii româneşti „sunt fiinţe şi au
ceva de spus cui ştie să le asculte”, această lume fiind „o carte de semne” în care „simbolul
dezvăluie insul şi insul acoperă simbolul”.
Având o strânsă relaţie de fuziune cu Cosmosul, cu forţele nemateriale ale acestuia,
românul nu face distincţia clară între lumea de aici şi cea de dincolo, pentru el acestea două
contopindu-se. Trecerea de la una la alta se face prin intermediul unei „vămi”, dar nu cu sensul
clasic de ruptură ontologică, ci ca treapta, ca poartă a trecerii, ca etapă a fiinţării, lucrurile
desfăşurându-se simultan atât pe planul eternului, cât şi pe cel al efemerului.
Această perisabilitate a fiinţei umane va fi inclusă în lumea veşnică, în lumea de
„dincolo”, adverb ce stârneşte deseori controverse la fel ca şi „totdeauna”, ambele fiind
percepute în sensul de calitaţi ale omului.
În continuarea celor spuse până aici, Vulcănescu sintetizează ideea de „ins” ca valenţă a
singularităţii existenţei proprii, ca fenomen dependent de fiinţa universală. În acestă ordine de
idei, Dumnezeu poate fi privit ca „un ins mai presus de fire”, ca „fiinţă concretă, paradoxală,
singuratică, dar peste tot fiitoare”. Este subliniat în acest mod, caracterul ritualist al românului.
Capitolul „Firea fiinţei” tratează intensiv problematica limbajului şi utilizarea lui de
către români.
Astfel, verbul „a fi” trasează pe de-o parte, ideea existenţei ca noţiune pur generală, iar
pe de alta, atribuie o însuşire unei fiinţe.
Existenţa a fost mult timp o temă importantă de cugetare pentru mulţi gânditori şi
astfel, s-a ajuns la o serie întreagă de concepţii menite să lămurească asceastă problemă. Însă
dificultatea principlă, dupa cum arată autorul, constă în opoziţia dintre sensul lui „a fi ceva” şi „a
fi, pur şi simplu”. Aşadar, românii au păstrat sensul de prevestire, de previziune a verbului „a fi”
şi nu au adoptat înţelesul său relativist şi existenţial precum au facut-o occidentalii. De
asemenea, pentru noi realitatea ca înfaţişare, „aici şi acum”, nu are o semnificaţie importantă şi
astfel, viziunea românească cu cea apuseană nu se suprapun. Întâmplarea este percepută de către
români ca un episod, ca o „păţanie” şi nu ca „o faptă pe care ai savârşit-o”.
După cum ne arată Vulcănescu, formele negaţiei au o puternică însemnătate pentru
spiritualitatea românească. „Românul este un opozant înnăscut”, spune el. Românul are tendinţa
de a se împotrivi, dar negaţia sa nu va fi niciodată absolută, ci pur determinativă şi restrictivă.
„Negaţia românească nu are caracter existenţial, ci esenţial”, în timp ce „tăgada rămâne opoziţie
existenţială”.
În acest sens, urmărind „fixarea profilului omului românesc în Cosmos”, autorul
subliniază foarte clar inexistenţa nefiinţei. Aceasta presupune o deplasare a făpturii de la întreg la

7
concret, o coborâre a fiinţei în existenţa modală sau spaţială, ca unică perspectivă restrânsă, de
negare a existenţei.
Pentru poporul nostru nu există o imposibilitate absolută, frontiera dintre existenţă şi
posibilitate fiind aproape insesizabilă, cea dintâi avand capacitatea de a depăşi realul spre a
îngloba virtualul. Astfel, Vulcănescu ţine neapărat să precizeze faptul că, în limba română, dintre
modurile verbale, condiţional-optativul este cel favorizat, întrucât a decide, a hotărî presupune
pentru noi alegerea unei posibilităţi, deci mărginirea sau stabilirea unor graniţe. De asemenea,
modul imperativ al verbului nu are conotaţia latinească de poruncă, de ordin, ci are valenţa unui
consimţământ, a unui acord.
Tot în continuarea acestor idei, ne sunt arătate unele caracteristici pregnante ale
românilor şi anume tendinţa lor de a se plânge, nevoia lor de a-şi împlini rostul, de a fi în rând,
lipsa atitudinii pragmatice, dar totodată şi înclinarea lor a se mulţumi cu ceea ce au. Şi totuşi,
românul nu are sentimentul iremediabilului, a ireversibilului. Pentru el nimic nu se poate
deteriora definitiv, totul având o cale de întoarcere.
Aşadar, românul prezintă o incredibilă uşurinţă în faţa vieţii şi o admirabilă lipsă de
teamă în faţa morţii, existenţa conturându-se pentru el ca „un joc de posibilităţi”.
Zguduit periodic de sentimentul deşteptării naţionale introdus de paşoptişti, în sufletul
românului încolţeşte starea de „amar” care refulează şi care-l face pe acesta să treacă la fapte.
Această atitudine se opune celei apusene unde omul este determinat să acţioneze în virtutea
împrejurării putinţei şi nu a neputinţei, precum se întâmplă la noi.
Spre deosebire de alte popoare, românul are sentimentul ancorării în veşnicie care-l
salvează în situaţiile critice, cum ar fi de exemplu, în faţa morţii. Astfel, el priveşte moartea cu
seninătate, fără spaimă, căci „în lumea de dincolo, continuă să se desfăşoare, pentru el, lucrurile
de aici”. Pentru a ilustra acest lucru, Vulcănescu îşi alege drept exemplu atitudinea ciobănaşului
din balada „Mioriţa”, pe care eu personal, îl consider cel mai relevant argument care putea fi
adus spre a susţine această idee.
În acest mod, „bunurile noastre spirituale” nu trebuie înlocuite pentru a se creea o
corelaţie cu alte popoare, întrucăt ele dau originalitate poporului nostru şi trebuie apreciate prin
orientarea românilor către fundamentul spiritual pe care se situează poporul lor, către fondul
acestuia.
Ar putea apărea totuşi, următoarea întrebare: este viabilă soluţia pe care o propune
Vulcănescu la această problemă sau ar putea avea efecte contrare, având în vedere ideea unei
modernizări?

8
 Judecând în ansamblu, aş spune că autorul surprinde foarte bine detaliile ce-i
caracterizează pe români şi felul în care acestea contribuie la definirea identităţii naţionale, el
atingându-şi astfel, scopul propus prin această dezbatere.
În ceea ce priveşte procesul de modernizare, sunt perfect de acord că acesta trebuie să-
şi gasească punctul de plecare în cadrul fondului şi astfel, să se realizeze o modernizare în stil
propriu. Însă din punctul meu de vedere, Vulcănescu are o perspectivă eliminatorie în privinţa
formelor occidentale. El tinde să sublinieze neconcordanţa, ba chiar opoziţia, între tiparele
românilor şi cele ale apusenilor, adică a elementelor de fond şi astfel, nu poate fi vorba despre o
suprapunere a formelor occidentale peste fondul românesc. Decalajul este prea mare.
Aşadar, această soluţie poate avea ca efect contrar o evoluţie mult prea lentă a întregii
naţiuni, o încetinire prea consistentă a procesului de modernizare ce poate duce la stagnare.
Concluzionez prin a spune că această carte are toate calităţile unui studiu de excepţie,
oferind o imagine amplă şi unică poporului român, o nouă viziune aspura spiritualităţii
româneşti, conturându-se ca replică la lucrarea „Schimbarea la faţă a României” a lui Emil
Cioran, lucrare în care este sugerată uitarea trecutului nedem al ţării noastre şi orientarea spre
viitor, abandonând orice urmă din trecut.
„Dimensiunea românească a existenţei” ar trebui citită de toţi cei care doresc să afte
prototipurile după care s-au ghidat strămoşii noştri şi după care ne ghidăm şi noi în ziua de
astăzi, mai mult sau mai puţin voluntar. Această cercetare izvorăşte din necesitatea culturii
române de a se cunoaşte pe sine prin raportarea la civilizaţia europeană în stricta privinţă a
elementelor de fond, de substrat pe care orice naţiune ar trebui să le valorifice şi să le situeze pe
primul plan.

Sursă bibliografică: Grigore Giorgiu, manualul pentru Istoria culturii române moderne al
Facultăţii de Comunicare şi Relaţii Publice, S.N.S.P.A, Bucureşti, 2007.