,,Tinerii”

de Nichita Stănescu

Motto: ,,poezia nu este numai artă, este însăși viața, însuși sufletul vieții”

Eugen Simion, referindu-se la generația poeților șaizeciști, opina: ,,poezia reîncepe să vorbească
la persoana I. Recăpătându-și cunoștiința de sine, eul recapătă și conștiința raporturilor sale cu
universul”. După o perioadă în care poezia devenise mijloc de propagandă, politizat, prin
neomodernism se produce o revenire la forma firească a liricului. Poezia șaizecistă reprezintă, în fond,
o reînnoire a formelor de expresie modernistă: accentul cade pe subiectivitate, pe experiență senzorială,
pe ludic, pe reînnoirea limbajului etc.
Nichita Stănescu, considerat cel mai de seamă reprezentant al neomodernismului, se situează în
continuarea marilor poeți din perioada interbelică – Bacovia, Arghezi, Blaga, Barbu. Cu toate acestea
se poate observa, în mod paradoxal, o ruptură de aceștia, prin încercările sale de ,,de-metafizicizare”
poezia.
Nichita Stănescu inovează prin situarea poeziei în miezul limbajului și, totuși, deasupra lui
(,,metalignvistic), având asupra lumii o viziune inedită ce a provocat o serie de contradicții în rândul
exegeților de atunci. N. Manolescu numește lirica stănesciana ca fiind ,,poezie a poeziei […] o poezie
care se face pe sine ca obiect, într-un continuu schimb de materii cu lumea”. Astfel, se încearcă o
reîntoarcere la sursa lirismului, în care eul devine centrul universului liric, obiect și subiect al vederii
proprii.
Încă de la primele sale versuri se remarcă o direcție total nouă în poezie: cunoașterea se face
,,anatomic”. Sensul lumii se naște din senzație, cu ajutorul propriului trup (,,îmi lăsam un genunchi,/ iar
cotul mi-l înfingeam în pământ”). Motivul liric al osului este fundamental în opera stănesciană, osul
fiind, în fond, esența existenței. Se remarcă inovația la nivelul semantic: cuvintelor li se reinventează
sensul, iar sintaxa șochează (,,N-ai să vii și n-ai să morți/ n-ai să șapte între sorți/ n-ai să iarnă
primăvară/n-ai să doamnă, domnișoară”).
Volumul de poezii ,,Oul și sfera” apare în 1967 și reprezintă etapa în care sentimentul este
haotic. Titlul sugerează ideea de perfecțiune, de reîntoarcere la primordialitate și tematizează relația ,,a
fi” (ou) - ,,este” (sferă). Predomină ideea unei dizarmonii, al unui vârtej, a unei învălmășeli de
sentimente cum ar fi dorul, teama, durerea. Accentul cade pe ,,pulsația vieții”: ,,E o bulboană, un vărtej,
o dulbină / vorba sunt, vorba ești”).
Poezia ,,Tinerii” aparține volumului ,,Oul și sfera”. Tema abordată este cea a condiției umane și
a cunoașterii, susținută de numeroasele motive literare: sărutul, tinerețea, lumina, întunericul etc.
Discursul poetic se constituie prin folosirea persoanei a III-a singural și plural, lucru susținut de
prezența mărcilor lexico-gramaticale (,,se sărută” - verb predicativ, persoana a III-a plural; ,,i-” -
pronume personal, persoana a III-a singular”). Lipsa persoanei I sugerează o oarecare distantă afectivă
pe care eul poetic o ia fața de ,,tineri”, asumându-și astfel atitudinea contemplativă. Interjecția (,,ah”)
este singura sugestie a manifestării afective ale eului.
Titlul ,,Tinerii” este format dintr-un substantiv simplu, comun, la plural, articulat hotărât, ce
indică o vârstă incertă, aflată între două etape definitorii existenței umane: copilăria și maturitatea.
Tinerețea se caracterizează prin setea de cunoaștere, vitalitate, senzația dominării lumii prin simpla
existența, nepăsare față de convențiile sociale iar dragostea este sentimentul ce dă amplitudine tuturor
emoțiilor.
Se pot identifica patru secvențe lirice ce debutează cu repetarea structurii ,,Se sărută, ah, se
sărută”. Repetiția-refren are rolul de insistență, ancorând ideea de sărut în atemporalitate și impunând
un ritm vioi, dinamic. Prin prezentul liric (,,se sărută) se sugerează ideea de continuitate și se exprimă
intensitatea trăirii, supunând clipa prezentului. Indicativul prezent alternează cu verbele la modul
condițional-optativ (,,n-ar fi”; ,,ar ignora”; ,,n-ar urma” etc), fapt ce sugerează dorința aprigă a tinerilor
de a converti năzuința în realitate, trăirea lor în evenimentul existențial singular în ordinea umanității
(,,ca și cum/ soarele ce urma să răsară,/ luminos/ abia/ după ce gurile lor...”) La Stănescu, erosul
reprezintă ,,seniment investigat din dorința de a cunoaște ( pe sine și cu sine)”. Motivul liric central în
ansamblul discursului poetic, sărutul, devine expresie a unei trăiri plenare, a iubirii, iar întreg universul
adăpostește ceremonialul sărutului tinerilor. Prin sărut și prin mișcarea organică a trupului se ajunge la
dimensiunea gândirii și a cunoașterii: sărutul reprezintă modalitatea de a trăi, calea de a se înscrie în
atemporalitate și de a evada într-un alt univers. Repetarea structurii ,,ca și cum” induce diferitele
încercări de definire a sărutului, iar folosirea condiținalului-optativ (,,ar urma”; ,, ar ignora”) exprimă
irealul, scenarii posibile.
,,Îndrăgostirea” este asociată tinereții și reprezintă sublimare a organicului, accedere la sens, la
înțelegere, înseamnă vitalitate, tpate fiind situate sub semnul timpului concret și efemer al celui care
face abstracție de devenire: ,,ca și cum/ […] n-ar ruma decât bătrânețea proscrisă/ și moartea”.
Primele versuri conturează la mitul androginului: ,,n-ar fi decât niște terminații/ ale sărutului”.
Comparația indică și un inedit proces de transfer din materialitate în imaterialitate a lumii și invers:
sărutul capătă ipotetic ființare, făptura umană părând un detaliu întregitor și complementar al sărutului.
Astfel, prin sărut, tinerii par a recupera puritatea, unitatea sacră , ce facilitează existența într-un alt plan
(,,ar ignora existența însăși a lumii”). Tinerii se sărută pretutindeni ,,pe străzi, in birouri, pe
parapete”; ,,în stațiile de metrou, în cinematografe, în autobuze” etc. Spatiul social, public și profan
pare sacralizat prin manifestări intime ale iubirii adolescentine, ale iubirii tinerilor ,,subțiri și
îndrăgostiți”. Imaginea statică a sărutului se remarcă printre imaginile dinamice, motorii (,,se sărută
printre mașinile-n goană”; ,, în autobuze”), ale unui spațiu tehnicizat, mecanizat. Imaginea cuplului de
îndrăgostiți pare a fi smulsă din cadrul urban, aglomerat, iar dragostea dintre tineri și clipa lor pasională
par a depăși granițele convenților sociale impuse de restul oamenilor, de a le ingora.
Sărutul este superlativ trăit, fiind asociat cu stări dinamice (,,cu disperare, cu violență”).
Repetiția ,,la capătul sarutului, la sfârșitul sărutului, după sărut” are rolul de a induce un tempo rapid,
crescendo ce se încheie cu realitatea teribilă a morții (,,bătrânețea proscrisă /și moartea”). Prin eros se
caută astfel o eternizare a tinereții și o fugă de timp, cele două realități (Eros și Thanos) se presupun și
la Stănescu.
Dragostea și nevoia de manifestare a ei ce presupune cunoaștere a celuilalt se află mai presus de
nevoia organică a hranei (,,ar ignora existența pâinii pe lume”). ,,Pâinea lor” (hrană a spiritului)
reprezintă sărutul, prin care trăirea este pus sub semnul tinereței frenetice.
Versurile ,,Atâtat de îndrăgostiți, ca și cum, ca și cum,/ ar ignora existența însăși a lumii”
cuprind întrega semnficație a poeziei: iubirea reordonează lumea, dar poate și să o ignore până la
anihilarea ei. Sărutul, ce exprimă în el pulsația vieții, cunoașterea organică și sentimentală, vitalitatea și
tinerețea, are puterea de domina existența și moartea.
Întreg universul citadin pulsează după ritmul iubirii tinerilor ce par omniprezenți. Timpul
dispare, iar doar răsăritul soarelui (provocat de săruturi repetate și ritualice) ori sugestia întunericului
protector (,, … se sărută ca și cum ar fi/ în întuneric, în întunericul cel mai sigur,/ ca și cum nu I-ar
vedea nimeni”) indică existența în timp a tinerilor îndrăgostiți, într-un timp absolutizat și eternizat
ritual.
Lumina, respectiv răsăritul soarelui (motiv literar) , este aceea ce surprinde cuplul de
îndrăgostiți, arătând intensitatea manifestării tinereții și dragostei. Ultimele versuri surprind o imagine
șocantă, definitorie liricii stănesciene: ,,după ce gurile rupte de sărut și-nsângerate / n-ar mai fi în stare
să se sărute / decât cu dinții “. Dinții, asociați obișnuit devorării, devin substitut buzelor epuizate, tocite
prin sărut și capătă valențe conotative, indicând reminiscenta emblematică și posibilă a omului și esența
existenței sale. Imaginea tinerilor a căror dragoste I-a consumat fizic sugerează însăși puterea tinereții
și a dragostei, dorința de a trăi clipa în ciuda oricărui sacrificiu, de a se opune curgerii continuue a
timpului (,,pantha rey”).
 În spiritul neomodernismului, tinerețea și iubirea manifestată, a cărei vitalitate permite iluzia
ancorării în atemporalitate, reconstruiesc spațiul.
Opera lui Nichita Stănescu, ,,un moment crucial în evoluția poeziei române moderne” (Ioana
Em. Petrescu) presupune un univers surprinzător, mereu imprevizibil, aflat într-o continuă mișcare, prin
căutarea ,,necuvântului” și prin crearea și instaurarea unei alte realități.