FEMEIA ȊN ROŞU

Analiza literară a incipitului „Autopsie”

Corina Tuchilă, an I, IDD

„Femeia în Roşu”, manifest al prozei optzeciste

„Femeia în roşu” este un remarcabil roman documentar, optzecist dar mai ales
postmodern, considerat de Mircea Cărtărescu drept cea mai importantă creaţie
postmodernistă din literatura română.
Autorii (scriitorul Mircea Nedelciu, „un virtuoz, trecând lesne din registrul serios în cel
ludic şi parodic, din notarea limbajului cotidian într-un limbaj inventat, din realism în simbol"1
şi doi critici şi teoreticieni literari, Adriana Babeţi şi Mircea Mihăieş) sparg regularitatea
superficială a romanului românesc de dinainte de anii ’80 realizând o lucrare care
alternează constant tonurile fantastice cu cele reale. Cu referire la ipostazele textuale ale
celor trei, Simona Popescu relevă diversitatea lor în studiul său Autorul, un personaj, astfel
că ei sunt „personaje-autori, naratori, martori sau personaje în textele altora”.2
Un adevărat roman-experiment, "deschizând eclatant o nouă epocă literară (şi o
nouă concepţie despre literatură) în proza românească"3, „Femeia în roşu” nesocoteşte
regulile constitutive ale operei şi parodiază convenţiile literare în încercarea de a dezbăra
scriitorul de vechile sale complexe. Ȋn prefaţa romanului apărut în anul 1990 la editura
Cartea Românească, Mircea Cărtărescu face o radiografie analitică a romanului, punctând
atât verva organică a acestuia cât şi suprapunerea graniţelor tradiţionale dintre ficţiune şi
realitate.
"Ca orice origami prozastic postmodern, cartea îşi conţine de la bun început propria embriologie, îşi
explicitează autoreferenţial fiecare aspect şi îşi construieşte receptarea critică prin falduri suprapuse
de luciditate teoretică".

"E o carte-puzzle, multietajată, minuţios imbricată, în care alternează registre şi tonuri narative de
o neobişnuită bogăţie şi în care ,,peticele" intertextuale realizează un colaj în care nuanţele
diverselor epoci colizionează într-un haos ordonat.4

O caracterizare succintă a prozei postmoderne româneşti o face acelaşi Mircea

Cărtărescu:
„Proza optzecistă tipică implică o foarte sofisticată maşină textuală, în stare să decupeze, să
monteze şi să torsioneze realitatea, să creeze bucle autoreferenţiale şi bifurcări narative, să
intervină la nivel infratextual (paginaţie, punctuaţie, rime, jocuri de cuvinte, citate şi parafraze),
prozele devenind până la urmă experimente literare avansate, construite pe baza unei adevărate
‹‹inginerii textuale».5   

1
Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române, Paralela 45, 2008, p. 1366
2
Popescu Simona, Autorul, un personaj, Piteşti, Editura Paralela 45, 2015, p. 140
3
Mircea Nedelciu, Adriana Babeţi, Mircea Mihăieş, Femeia în roşu, Editura Cartea Românească, 1990, Prefata
4
Ibidem
5
Cărtărescu Mircea, Postmodernismul românesc, Humanitas, 1999, p. 159
 Operă exemplară a postmodernismului autohton, „Femeia în roşu” prezintă
numeroase trăsături inovatoare ale tehnicii narative, utilizând un vast arsenal de tehnici şi
procedee specifice printre care valorificarea fragmentarismului (în fapt, dovada neadecvării
fundamentale la regulile clasice de compoziţie literară), autoreferenţialitatea textuală,
metatextualitatea, ambiguitatea, senzaţionalul ori "îmbinarea unor formule epice dintre cele
mai diferite (jurnal, eseu, reportaj, biografie romanţată)"6.
"Atât aceste procedee cât şi parodia, pastişa sau implicarea cititorului în text nu
constituie însă doar ingredientele de bază ale unui experiment literar, ci traduc şi dorinţa
autorilor de a oferi un tablou al realităţii în toată complexitatea ei.”7

Incipitul - trăsături narative si observaţii personale

Facem, mai întâi, cuvenita precizare că aceste observaţii, privite cu lupa unui profan,
au la bază doar textul incipitului în sine, nu şi pe cel al romanului. Cu siguranţă,
parcurgerea întregului roman ar fi declanşat şi altele sau le-ar fi completat îndestulător pe
acestea. Este culpa noastră şi ne-o asumăm...
Structura circulară a romanului se relevă încă de la început, primul şi ultimul capitol
intitulându-se "Autopsie", ceea ce denotă caracterul simetric al naraţiunii. Textul se
focalizează, aşa cum îi spune şi numele, pe o autopsie cu dublu înţeles, prezentând
elemente anatomice (demersul în sine) dar şi procedurale (modalităţi esenţiale de lucru).

"Acest examen al corpului se va face într-o anumită ordine, sistematic, începând cu capul, faţa,
ochii, gura, toracele, organele genitale, etc."

"Aspectul general, situaţia şi poziţia, integritatea sau mutilarea, absenţa sau prezenţa rigidităţii,
semnele de putrefacţie, de violenţă şi aşa mai departe."

Textul pare să îi aparţină unui medic legist însă acest aspect este doar aparent
întrucât autopsia are o dublă semnificaţie, anume a unui cadavru (personajul Anei
Cumpănaş) dar şi a corpusului romanului în sine. Dacă autopsia cadavrului urmăreşte
stricto sensu aflarea adevărului (aceasta fiind perspectiva detectivului sau a medicului
legist), cea a textului operează lato sensu, adică dincolo de "carnea" evenimentelor narate.
Cu alte cuvinte, autorii "taie ca să înţeleagă", destinul unei cărţi rămânând acela de a
dezbrăca, uneori fără pietate, viaţa. Demersul "chirurgical" nu doar că presupune o
pregătire lucidă, conştiincioasă a operatorului dar poate necesita o muncă de echipă.

"Aşadar, e recomandabil ca în timp ce unul dintre voi lucrează direct asupra obiectului cercetării,
celălalt medic sau o a treia persoană, poate să fie şi magistratul, să noteze tot ceea ce îi dictaţi. Cel
care scrie poate, dacă este cât de cât priceput, să observe el lucruri şi relaţii pe care tu, în timp ce eşti
cufundat în operaţie, să nu le observi, deşi sunt evidente..."

Un prim detaliu care ne-a atras atenţia citind incipitul au fost frazele marcate cu
caractere italice şi, firesc, ne-am gândit la dublul înţeles al acestora, caracterul „meta” al
textului fiind deja arhi-anunţat şi menţionat de majoritatea criticilor şi chiar cititorilor avizaţi.
Ne-am oprit îndeosebi asupra uneia, ale cărei înţelesuri s-ar putea ramifica în numeroase
direcţii. Iat-o:

6
Cîrciu E., Băltin K., 60+1 romane româneşti. Prefaţă de Al. Muşina, Braşov, Editura „Aula”, 2007, p. 144
7
Ibidem, p. 269
 „Să fii îmbrăcat, cu această ocazie, mai curat decât oricând în viaţa ta, nu atât pentru a arăta
contrastul dintre hidoşenia morţii şi curăţenia spiritului care o cercetează, cât pentru că autopsia e
căutare de adevăr, iar adevărul trebuie primit în haine sărbătoreşti! Trebuie să lucrezi la lumina zilei
şi, numai în cazuri excepţionale, sub altă lumină.”

Aşadar, autopsia are drept scop final căutarea adevărului iar faptul că acest demers
trebuie (aproape) întotdeauna întreprins la lumina zilei, la vedere, ne arată că acest adevăr
nu va putea trece neobservat şi nu poate fi ţinut sub umbră. Cu alte cuvinte, nimeni, până la
urmă, nu îl poate ţine ascuns, în vreun ungher obscur sau sub „obroc”, aşa cum spune
apostolul8, el iradiind o lumină puternică în jurul său.
„Nimeni, aprinzând făclia, nu o pune în loc ascuns, nici sub obroc, ci în sfeşnic, pentru ca cei ce intră
să vadă lumina”.

Mai mult decât atât, toti actanţii - în planul evident, legistul şi asistenţii săi iar în plan
subiacent, înşişi autorii - trebuie să fie „curaţi”. Iar aici planurile se dublează iarăşi întrucât e
vorba de grija şi atenţia acordate înfăţişării (haine sărbătoreşti) dar şi de o curăţie a
spiritului şi a minţii. „Hidoşenia morţii” este dezgustătoare dar ea poate fi contracarată, iar
autorii exact asta vor face în trupul romanului, printr-o igienă fizică şi mentală, fără să-şi
ascundă identitatea, renunţând la precauţie sau prudenţă. Adevărul nu mai poate fi ţinut în
penumbră, ci trebuie arătat, „pus în sfeşnic”.
Cititorul, cu atât mai mult, este chemat să interpreteze adevărul transformator, adică
textul aflat „sub obroc” şi să-l scoată de sub obscurul nor în care se află învăluit.
Autorii îşi fac propria critică şi plusează în finalul acestui prim capitol încheindu-l cu
un îndemn sugestiv "Mergeţi numai pe drum, nu vă abateţi", mesaj sortit reconcilierii cu
textura realităţii.
Incipitul este practic, un text care se auto-interpretează, un meta-text, minuţiozitatea
descrierii şi abundenţa de detalii specifice sugerând complexitatea ulterioară a romanului şi,
ca atare, labirintul de sensuri posibile aflate la dispoziţia cititorului.

"Cititorul empiric poate citi în multe feluri, şi nu există nici o lege care să-i impună cum anume să
citească, pentru că adesea foloseşte textul ca pe un ambalaj pentru propriile-i pasiuni, care pot
proveni din exteriorul textului, sau pe care textul i le poate stârni în mod întâmplător." 9
         
"Cititorul model al lui Eco nu figurează numai ca cineva care coopereaza şi interacţionează cu
textul: în măsură mai mare – şi într-un anume sens mai mică – se naşte odată cu textul, reprezintă
vâna strategiei lui interpretative."10

Finalul romanului reia tema autopsiei, de această dată fără descrierile elaborate din
incipit. Fraza cu care porneşte incipitul, "La început se deschid ochii ,urechile şi se închide
gura" are rolul de a familiariza cititorul cu structura de raport medico-legist a întregului
roman. O regăsim puţin modificată în final, "La început se deschid ochii, urechile ...", trioul
auctorial marcând, astfel, fără echivoc, circularitatea romanului.

8
Luca, 11:33
9
Umberto Eco, Şase plimbări prin pădurea narativă, Pontica, 1997, 2006, p.15
10
Ibidem, p.25 apud Paola Pugliatti
BIBLIOGRAFIE:

1. Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române, Editura Paralela 45, 2008
2. Popescu Simona, Autorul, un personaj, Piteşti, Editura Paralela 45, 2015
3. Mircea Nedelciu, Adriana Babeţi, Mircea Mihăieş, Femeia în roşu, Editura Cartea
Românească, 1990
4. Cărtărescu Mircea, Postmodernismul românesc, Editura Humanitas, 1999
5. Cîrciu E., Băltin K., 60+1 romane româneşti. Braşov, Editura „Aula”, 2007
6. Umberto Eco, Şase plimbări prin pădurea narativă, Pontica, 1997, 2006