 apărut în aLtitudini, Anul II, nr.

19, septembrie 2007

„Orbitor”, o scurtă analiză subiectivă

Ștefan Firică

Graţie blogurilor, motoarelor de căutare şi bibliotecilor virtuale, au devenit deja

notorii cuvintele spuse de Mircea Cărtărescu publicului sosit în număr foarte mare la
librăria Kretzulescu, în iunie, cu prilejul lansării ultimului său roman. Arhitectură de
„plinuri şi goluri”, Aripa dreaptă trebuie citită „cu un melanj de împotrivire şi
acceptare”, fiind întîi de toate „o carte care trebuie mîngîiată”. Surprinde vocabularul
cvasi-amoros al autorului, afin cu limbajul lui Roland Barthes dintr-o binecunoscută
carte de teorie a lecturii. Mircea Cărtărescu îşi îndeamnă arghezian auditoriul să-i
parcurgă amical opera, ca şi cînd ar fi „o carte mică, o cărticică” ce imploră tandreţe,
să nu se lase intimidaţi de ea şi de aura care o precede. Riscul monumentalizării e într-
adevăr imens, avînd în vedere că Orbitor-ul este cel mai aşteptat eveniment literar al
ultimilor zece ani, alături poate numai de Istoria critică... promisă de Nicolae
Manolescu.
Din 1996 încoace, scriitorul şi-a diversificat considerabil publicul, atrăgîndu-l cu o
gamă uluitoare de produse, dintre care multe au făcut valuri peste valuri:
Postmodernismul românesc, Jurnal, De ce iubim femeile, Baroane! Teorie, eros,
autobiografie, pamflet politic se regăsesc în Orbitor, numai că întregul le transcende
pe fiecare în parte şi pe toate la un loc. Construcţia este gigantică (şi asta nu doar
datorită celor 1400 de pagini scrise şi celor 14 ani de căutări) şi e greu de crezut că-şi
va găsi curînd un harnic analist care să-i strîngă semnificaţiile într-un singur buchet.
Critica românească se întîlneşte din nou (s-a mai întîmplat, la o altă scară, în 1933, cu
Patul lui Procust) cu un roman care-i sfidează suveran clişeele, îi devansează
instrumentarul, îi pune la grea încercare viteza de reacţie. Deocamdată ar fi bine să îl
gustăm „homeopatic”, vorba lui Gh. Crăciun, şi să urmăm sfaturile autorului către
cititorii săi: să ne instalăm confortabil în subiectivitate şi abia apoi să încercăm să
(re)construim întregul nostru.
...Încă un fragment din speech-ul de la lansare: „Nu există o posibilitate de decriptare
a acestei cărţi pentru că ea nu are nimic criptic. Nu există o posibilitate de descifrare
pentru că ea nu are nici un cifru. Dar în ea poţi ghici aşa cum cei vechi ghiceau pe
carapacea de broască ţestoasă (....) sau în palmă. Citind această carte nu descifraţi
mintea mea ci, dacă ea este bună la ceva, descifraţi propria dv. personalitate(...)” Ce
spune Mircea Cărtărescu seamănă cu un cunoscut scenariu psihofiziologic: pacientul e
pus să memoreze atît cît poate dintr-un text şi apoi să îi rescrie cît mai multe cuvinte;
din „goluri” şi din „plinuri”, din cuvinte şi lapsusuri se încropeşte o „hartă” în care se
„ghiceşte” sinele pacientului. Acum putem începe (auto)divinaţia sau „critica”...

Cele mai frumoase imagini din „Orbitor”

Dacă s-ar lansa o anchetă pe această temă, în muzeul meu de uz personal ar intra cu
siguranţă următoarele „fetişuri”: exodul tîntăvenilor peste Dunărea îngheţată; ritualul
de magie neagră oficiat de albinosul Monsieur Monsu, în New Orleans-ul cîntăreţilor
de jazz; nemaipomenitele aventuri ale securistului Stănilă Ion în Piaţa Obor; după-
amiaza tihnită la grădină, defilarea carelor alegorice de 10 Mai şi sinuciderea cumplită
a căpitanului de pompieri Vasile Badislav – o epură caragialiană inserată cu enorm
bun gust într-un cadru postmodern (căreia i s-a reproşat lipsa culorii istorice; eu cred,
dimpotrivă, că e o camee făcută după chipul şi asemănarea literaturii, cu o delicateţe
aproape maniacală); levitaţia şi zborul fetişcanei-ţărănci pînă la Dumnezeu şi Iisus
Hristos; dragostea dintre Herman şi Soile, încununată prin mirificul joc erotic „de-a
ceru-nstelat”; reprezentaţia de circ, cu pitica erotomană Katarina, puiul de panteră
Kotofei Ivanovici şi yoghinul Vânaprashta şi apoi invazia rădaştelor în Parcul
Circului; călătoria anderseniano-dantescă a lui Maarten peste lacul îngheţat pînă pe
tărîmul celălalt, unde trece printr-o metamorfoză sublim-grotescă, alături de alţi
damnaţi-iluminaţi; eseul despre hiper-spaţiu, oamenii-fus şi fotografiile etern
încremenite în nostalgie, care (îmi) amintesc de bizarul romanţ englez Flatland şi de
Kundera; gîlcevile sîngeroase dintre cei doisprezece Ceauşeşti; ieşirea la rampă a
întregii distribuţii de personaje, între pereţii de cristal ai Casei Poporului, sub ochiul
Autorului ce se iveşte pentru o clipă printr-o spărtură a cupolei; şi multe fotograme-
halucinaţii-vise cu fluturi, de care va veni vorba îndată.
Se vede imediat că cele mai multe imagini le-am selectat din Corpul şi cele mai
puţine din Aripa dreaptă, de unde se poate induce şi o ierarhie personală a trilogiei.
La prima lectură, impresia e că ceea ce abia se întrezărea în primul volum şi e uşor
suprasolicitat în ultimul apare în volumul mijlociu în toată splendoarea. Lăsînd
deoparte inferenţele valorice – toate cele trei romane sunt extraordinare şi au deja
fanii lor convinşi – există în Corpul o bogăţie vizionară şi o vervă eseistică
incomparabile. Dar oare nu cumva autorul pune intenţionat accentul pe porţiunea
mediană?
Fluturele e desigur simbolul tutelar şi laitmotivul trilogiei. Roiuri de lepidoptere ies
fîlfîind pe ferestrele Muzeului Antipa şi împînzesc Bucureştiul de la Piaţa Victoriei
pînă la Bucur Obor. Unul, uriaş, e încorsetat în gheaţa dunăreană şi serveşte drept
hrană bulgarilor înfometaţi, în vreme ce femeile îi smulg bucăţi de aripi cu care vor
zbura mai tîrziu. Într-un soi de ritual sacrificial, un fluture e zvîrlit în terariul unei
tarantule, unde va fi sfîrtecat şi devorat. Oase iliace, secţiuni medulare, centuri
pelviene au conturul lui. „Fluturele minţii noastre” zboară cu „o aripă multicoloră”
(trecutul) şi cu alta „virtuală”, „punctată” (viitorul). El apare şi în ştiinţe, pe planşele
Rorschach şi în teoria haosului, prin celebra metaforă a matematicianului Edward
Lorenz conform căreia o fîlfîire de aripi din Brazilia declanşează tornada din Texas.
Fractal reiterat la diferite niveluri de complexitate ale universului, el este „întruparea”
Transformării, din omidă în gingaşă zburătoare, din terestru în aerian, din abject în
sublim. Cărtărescu este întîi de toate un poet-sacerdot al Transformării, ca principiu
imuabil, cosmic şi uman; primul pas înapoi, în filogenia romanului, ne aduce la
Dostoievski („părintele tuturor”, cum îl numeşte scriitorul român), ilustrul maestru
care orchestrează misterul Transformării păcătoşilor în îngeri. Faţă de el, Cărtărescu e
mai „modern”, refuzînd eufemizarea sordid-sacrului fenomen, corporalizînd masiv,
dînd frîu liber imageriei infernale şi celei paradisiace. Al doilea pas de rac ne duce la
izvorul primordial al tematicii, la Cartea Schimbării sau I Ching, alcătuită dintr-un
corp central şi mai multe comentarii sau... „aripi”, atribuite tradiţional lui Confucius.
(Erudiţii culturii clasice chineze alternează cele două denominaţii.) Atunci şi Orbitor-
ul ar putea fi citit ca un Corp(us) luminos ce iradiază către extremităţi, spre cele două
„aripi”-anexe ale sale...

Mai multe formule generative

Tot în interviul în care îl pomenea pe „părintele tuturor”, autorul sugera că Biblia ar fi
hipotextul esenţial al Orbitor-ului: „Cine nu cunoaşte bine Biblia, cu greu se va
descurca în cartea mea, care dialoghează într-un fel cu Cartea Cărţilor neamului
iudeu.” Chiar dacă apar destule interferenţe cu textele noastre sacre (un amplu citat
din Ezechiel, o variaţiune pe tema Apocalipsei lui Ioan), afirmaţia e voit – şi ludic –
înşelătoare. E îndoielnic că o lectură a romanelor cu Biblia în braţe ar degaja
spectaculoase piste de interpretare. În primul rînd, aceeaşi vocaţie întemeietoare şi-o
pot revendica misticile/practicile orientale (I Ching, yoga, tantra) sau antroposofia lui
Rudolf Steiner. Nu trebuie uitat că Mircea Cărtărescu e scriitorul român cu cea mai
rafinată strategie de autopromovare: dacă publicului relativ conservator al
suplimentului AL&A îi recomanda cheia biblică, tinerilor cool adunaţi la Vama
Veche, la a doua lansare, le vorbea de influenţa curentului new age după Woodstock.
În postmodernitate, orice discuţie maximalistă asupra surselor sacre e definitiv
închisă, deschizîndu-se larg calea melanjurilor soft scientist-religioase. În al doilea
rînd, cel puţin la fel de pregnante sunt influenţele venite din sfera literaturii romantic-
barochiste, moderne şi postmoderne. O ştiam încă din Levantul: scriitura
cărtăresciană absoarbe mereu sonorităţi străine, suprapune pe o frecvenţă
fundamentală proprie, melopeică, armonicele sosite din spaţiul intertextual. Farmecul
stilistic, portanţa psihedelică îi vin din subtila simbioză. Cititorul ideal căutat de
„această carte ilizibilă, această carte” este neapărat (şi) un foarte bun „filolog”.
Ar merita să se vorbească mai mult despre „proustianismul” diseminat mai ales la
începutul volumului Corpul, în secţiunea „feminină” anunţată prin cîteva accidente
simbolice: autocastrarea în masă a membrilor unei secte bogomilice, sinuciderea
căpitanului de pompieri prin retezarea sexului, demolarea blocului din Uranus care
domina ca un „penis priapic” molozul răscolit de cupele excavatoarelor. Motivele
„proustiene” se ivesc printre aceste ruine, ca nişte flori plăpînde, dar degajă un parfum
inconfundabil: părul mamei pus pe moaţe sau îmbibat de izurile bucătăriei, mirosul
„de vanilie şi mango” al lui Mircişor, clinchenitul cuvintelor („ce magică potrivire de
cuvinte: copilărie, călătorie, cuvinte făcute parcă să se substituie la nesfîrşit unul
altuia, ca o suveică depănînd fire de diamant”), în fine, tot ce stă sub semnul
meditaţiei de la finele volumului („Un minuscul turbion de mireasmă ne aducea în
memorie spaţii vechi şi o chinuitor de dulce amorţeală. Pe-atunci miresmele erau
bucăţile smulse din lucruri” etc.) Zăbovirea voluptoasă prin pliurile memoriei
aminteşte de explorările nostalgice în copilăria comunizată ale lui Cernat, Mitchievici
& co.
Dacă „proustianismul” pare legat de sucombarea simbolurilor falice din Corpul,
ultima parte din Aripa stîngă pune în mişcare maşinăria de fantasme burroughsiano-
pynchoniană: secta tentaculară a Ştiutorilor, teoria conspiraţiei, riturile ezoterice,
sacrificiile umane oripilante, paradisul şi infernul din creier. Dar interferenţele se
petrec şi la nivelul scriiturii: hologramele narative inserate în continuumul realitate-
vis-halucinaţie aduc cu nişte „rutine” dilatate, derulate cu încetinitorul.
În Aripa dreaptă, iţele se încîlcesc şi mai mult, dinamica (inter)textuală e
înnebunitoare. Cine se aştepta la viziuni serene şi lămuritoare în genul „paradisului”
dantesc, al „timpului regăsit” de Proust sau al „drumului ascuns” al Hortensiei
Papadat-Bengescu va fi surprins. Totul intră în mişcare. Cozile se tîrîie încontinuu,
revoluţionarii împînzesc străzile capitalei, securiştii mişună tăcuţi, statuile
mărşăluiesc, Victor, soldat în Legiunea Străină, bate cu piciorul tot drumul pînă în
România. La început, traiectoriile se întretaie haotic pe tot mapamondul, la sfîrşit
toate drumurile duc la Casa Poporului. În pofida unor pasaje întinse ca acela despre
incursiunile strămoşului Witold Csartarowski în Italia onirică a secolului XVIII,
Istoria recentă e tema centrală. Dar cum este privită ea?
Întîi, prin lentilele unui curent literar-cinematografic despre care se vorbeşte tot mai
insistent: ale neorealismului românesc. Banalul cotidian al vieţii în comunism e
urmărit „de la firul ierbii”, Revoluţia se transformă într-un carnaval mediatic, cu
măşti, travestiuri şi toate celelalte. Oamenii simpli, enervaţi de cozi şi defilări absurde,
au început să se refugieze tot mai mult în lumea virtuală a colportajului – a zvonurilor,
bancurilor politice şi şopîrlelor. Securistul Stănilă Ion, nedespărţit de ochelarii de cal
ai ideologiei nici în binemeritatele ceasuri de odihnă, se răsteşte principial la un tînăr
pletos în blugi, care sprijinea zidurile: „La muncă! La strung!” Acelaşi securist,
deghizat în bătrînică, îi va fotografia de zor pe beatlesienii manifestanţi care nu mai
vor cu nici un chip să asculte indicaţiile partidului. Avem, graţie metodei
„neorealiste”, o fină observaţie sociologică: generation gap în comunism a fost un
fenomen cultural-politic, şi nu doar politic. Cadrele revoluţionare sunt preponderent
cinematografice: arderea carnetelor roşii, scandarea sloganurilor, pseudonimele silvice
ale militarilor în misiune („Alo Carpenule... Carpenule, eşti acolo?”, „Da, Pălăria-
Şarpelui, te aud...”), teriştii speriaţi, cetăţenii hipnotizaţi în faţa televizorului – toate
acestea au devenit clişee ale filmelor/romanelor/reportajelor din ultimii ani. Aici,
Cărtărescu nu inovează, ci reciclează o deja brevetată formulă.
De o cu totul altă factură e istoria ieroglifică a „literelor” româneşti, divizate între cele
două tabere care se urăsc în tăcere: cea a artiştilor faraonici de teapa unor Aviar
Găunescu, W.C. Teodosie sau L. Coproiu şi cea a poeţilor „sarcastici, ironici,
descreieraţi”, care mănîncă „poezie pe pîine” şi frecventează Cenaclul Lunii, condus
de Nichi. Momentul are hazul şi şarmul oricărei scrieri „cu cheie”, dar cam atît.
Dar cel mai frumos moment al fantasmaticului periplu istoric mi s-a părut povestea
celor doisprezece Ceauşeşti. Securitatea recrutează unsprezece sosii ale
Conducătorului, pentru ca acesta să devină omniprezent şi omniscient. Fiecare avînd
propria personalitate, ele dau seamă de multiplicarea monstruoasă a feţelor
dictatorului, de-a lungul deceniilor. Aşa se explică şirul nenumăraţilor Ceauşeşti pe
care, vai, îi ştim prea bine: naţionalistul, liberalul, insurgentul, maoistul, paranoicul,
senilul... Povestea lor merge înainte, dar ar fi păcat să-i stricăm surpriza. O ficţiune
ludică atotcuprinzătoare ţine lumea într-un căuş şi o codifică. Artefactul literaturii
modelează istoria, aşa cum matematica guvernează fenomenele fizice sau Biblia
„generează” realitatea: „Artefactele, între care marele artefact al Bibliei însăşi, unde
tehnologia scriiturii şi scriitura miracolului şi miracolul tehnologiei trec dintr-una într-
alta asemenea celor trei roţi care sunt una singură în paradisul dantesc, ne arată o altă
istorie şi un alt destin pentru bietul fir de praf pe care ne ducem viaţa, mult mai densă
şi mai adevărată decît hronicul a şapte-opt mii de ani omenesc-prea-omeneşti, din care
a fost golit cu grijă orice conţinut archiropoietic.” Iarăşi, reconectat la intertextul
literar (în care i-am recunoscut desigur pe Marquez, Rushdie, Pynchon), Cărtărescu
ajunge at his best...

O vară cărtăresciană

Dincolo de speculaţiile subiectiv-obiective la care te îmbie cartea (continui să cred că,

înzestrat cu o inteligenţă artistică excepţională, autorul îi este deocamdată cel mai bun
interpret), rămîi, în urma Orbitor-ului, cu o copleşitoare experienţă de lectură. Fac
parte dintre cititorii cărora li se imprimă în memorie spaţiul şi timpul anumitor lecturi,
ca şi cînd atmosfera din cărţi s-ar revărsa în exterior. Aşa se face că Italo Calvino va
rămîne pentru mine etern legat de un balansoar cu braţele suflate cu aurolac, aşezat
convenabil sub o veioză, numele lui Proust îmi va deştepta cu orice ocazie mirosul de
cearşafuri proaspăt apretate, iar Gide e inseparabil de un acoperiş încins, într-o după-
amiază tîrzie. Cred că Orbitor-ul, carte fascinantă şi nemiloasă, îmi va aminti mereu
topelniţa Cuptorului bucureştean din anul de graţie 2007.

Ştefan Firică