Ovidius

Ioana COSTA

O epistolă
ovidiană
Abstract
Elegiile compuse de Ovidiu la Tomis pot fi citite în cheie epistolografică. Tristia 1.1. conţine ele-
mente definitorii pentru scrisorile antice, cum ar fi salutul de deschidere şi final, detalii privind
locul şi timpul, destinatarul, curierul, trimiteri la primejdiile la care este supusă scrisoarea; aces-
tora li se adaugă conceptul de scrisoare ca dar, prezent în epistola ovidiană într-o variantă nega-
tivă, în armonie cu statutul autorului, aflat în exil. Dimensiunea epistolografică a elegiei intensi-
fică, prin elementele de realia, conţinutul poetic.
Cuvinte-cheie: epistolografie, Antichitate, Ovidiu, exil, elegie.

The elegies composed by Ovid in Tomis might be read as examples of epistolography. Tristia 1.1.
includes elements that define the ancient letters, as the opening and final salutation, details regar-
ding place and time, the addressee, the currier, clues on the threats that menace the letter, never-
theless the perception of letter as a gift – included in this epistle in a negative manner, appropriate
for the status of its author, as exiled. The epistolographic character of this elegy intensifies, given
the realia elements, the poetic content.
Keywords: epistolografie, Antichitate, Ovidiu, exil, elegie.

Dacă interpretăm poemul care deschide
„Scrisorile din exil” ale lui Ovidiu, Tristia
1.1, din perspectivă epistolografică, se pot
identifica unele elementele auto-
referenţiale, pornind de la două colecţii
semnificative de scrisori din Antichitate: ale
lui Seneca (ad Lucilium) şi Cicero (ad
Atticum). Cele ale lui Seneca, Epistulae
morales ad Lucilium, conţin un număr
restrâns de elemente care să indice o
corespondenţă reală, supusă rigorilor epis-
tolografice. Sunt atestate câteva trimiteri la
exempla (copii ale scrisorilor, fie trimise, fie
primite), la efecte ale citirii scrisorilor, la
semnături ori la conceptul de scrisoare ca
dar. Pe de altă parte, Epistulae ad Atticum ale
lui Cicero sunt fără îndoială scrisori auten-
tice (id est, scrisori compuse şi scrise pentru
un destinatar anume, chiar dacă este per-
ceptibil gândul la un public extins); ele
conţin elemente specifice, mai cu seamă
expresii ale îngrijorării privind ameninţările
la care este supusă corespondenţa.
Într-o citire a ovidienei Tristia 1.1 ca
scriere epistolografică găsim în primul ei
vers o definire a scrisorii: sine me, liber, ibis in
Vrbem („Tu, cartea mea, vei merge la Roma
fără mine”). Distanţa dintre participanţii la
dialog, separarea de expeditor şi parcurg-
erea drumului către destinatar, menţionarea
locului în care i se încheie călătoria – toate
sunt descrieri precise ale statutului scrisorii.
Motivele care generează o scrisoare sunt
diverse, iar dintre ele numai câteva sunt

Ioana COSTA – Universitatea din Bucureşti, e-mail: ioana.m.costa@gmail.com; ioana.costa@lls.unibuc.ro.

20
O epistolă ovidiană

acceptabile din punct de vedere raţional.

Cel mai întemeiat este schimbul de
informaţii (inclusiv în varianta oferirii de
informaţii); o motivaţie comună este cererea
de informaţii, veşti sau sfaturi. Motivele
sunt însoţite sau înlocuite de pretexte care
fac din schimbul epistolar un tip de comuni-
care superior, preferabil (la nivel declarativ,
cel puţin) comunicării directe. De pe această
poziţie se justifică situaţiile în care
informaţiile-veştile-sfaturile sunt practic
nule, iar scrisoarea ajunge să suplinească un
gol sau să răspundă nevoii de apropiere.
Motivul care a generat „scrisoarea”
ovidiană Tristia 1.1 este de bună seamă o
„jumătate de dialog” (după definiţia antică
e scrisorii, vide Demetrios Phalereus, Peri
hermeneia/De elocutione), menită să stingă
setea de a vorbi cu prietenii, cu romanii, cu
Roma însăşi. Cele două persoane legate
printr-o epistolă sunt jumătăţile armonioase
ale unui întreg care există în două părţi
diferite ale lumii. Scrisoarea anulează dis-
tanţa, reunind persoanele şi unind spaţiile:
scrisoarea este în sine o modalitate dina-
mică de suprimare, cel puţin pe durata lec-
turii ei, a unei stări dureroase. Dincolo de
această finalitate, scrisoarea este un dar
complet, având consistenţă materială şi val-
oare intrinsecă. Pornind de aici, scrisoarea
este mai preţioasă decât dialogul direct,
care nu poate fi tezaurizat şi nu poate fi scrisoare mai scurtă, în condiţiile în care
revizitat de câte ori îşi doreşte primitorul. dictarea trebuia să fie lentă şi, inevitabil,
Decupajul material al scrisorii impune fragmentată. Dincolo însă de dimensiunile
această interpretare.
cuantificabile ale scrisorii, există valoarea
Toată teoria antică a epistolografiei se
intrinsecă a acelei ars epistolaris, ca semn de
întemeiază implicit pe conceptul de
studium şi amor faţă de destinatar. Tristia 1.1,
scrisoare ca dar. Valoarea unui dar are coor-
o epistula-donum ovidiană, nu este înveş-
donate comune, cum ar fi materialul pe care
se scrie (scump, mai ales dacă nu e mântată ca un dar, fiind lipsită de podoabe
refolosit), eleganţa înfăţişării (caligrafia, în cu bună intenţie, după cum explică Ovidiu.
primul rând), implicarea autorului (timp, Este incultus („făr’ de podoabe”, v. 3), nu e
atenţie, studium – de la devotament şi zel, la îmbrăcată în purpură, culoare a bucuriei şi
toată ştiinţa de carte pe care o implică). luxului (nec te purpureo uelent uaccinia fucco,
Scrisul însuşi poate fi interpretat în relaţie „Să nu te-mbraci, sărmano, în roşie porfiră”,
cu timpul cheltuit de autor: o scrisoare manu v. 5), titlul nu îi este scris cu cerneală roşie
propria este o mărturie palpabilă. Materia- (nec titulus minio, „Să n-ai nici titlu roşu”, v.
lele folosite în Antichitate nu permiteau 7), hârtia nu îi este protejată cu ulei de cedru
scrierea rapidă şi fără întreruperi; pe de altă (nec cedro charta, v. 7), sulul nu are capete
parte, pentru a evita acest efort, se foloseau albe, preţioase, pe marginile negre (candida
caligrafi profesionişti, iar rezultatul era o nec nigra cornua fronte geras, „Nici măciulii
21