1

Opt motive, nr. 13/2020, https://optmotive.ro/2020/13/art9/index.html

Euri interbelice
Ștefan Firică
(fragment adaptat din volumul Autenticitatea, sensuri și nonsensuri. Teorii interbelice românești
în contexte europene)

„Cine sunt eu?”: așa începe Nadja, romanul lui André Breton publicat în 1928. „Cine sunt
eu?” se întreabă și eroul lui Ion Vinea din Paradisul suspinelor, apărut pentru prima oară într-un
foileton din revista Contimporanul, cu patru ani mai devreme. Nu poate fi vorba de o anticipare
românească a unei teme franceze. De fapt, întrebarea plutea în aerul anilor 1920-’30 pe care-l
respirau tinerele generații de scriitori europeni, suprarealiști sau nu. E aceeași întrebare care îi va
bântui și pe autoficționarii din toată lumea, în jurul anului 2000.
Tema identitară fiind aceeași, răspunsurile erau altele în anii interbelici, în funcție de
teoriile atunci la modă. O bună parte dintre tinerii intelectuali își imaginau identitatea ca pe o
entitate binară. Un pedagog francez nu dintre cei mai originali, Jules Payot, descrisese pe îndelete
războiul dintre „intelect” și „viscere” într-un best-seller mondial, un fel de manual de automotivare
scris pe înțelesul elevilor și studenților dăscăliți să-și țină tinerețea în frâu, care ajunsese și pe masa
adolescentului Mircea Eliade. Eseiști foarte prizați printre elite (Bergson, Berdiaev, Weininger,
Unamuno, Ortega y Gasset și mulți alții) glosau pe marginea opozițiilor intuiție vs. inteligență,
masculin vs. feminin, credință vs. rațiune, spirit vs. viață. La noi, Eliade vorbea despre conflictul
carne-duh, Camil Petrescu filosofa despre raportul dintre conștiință și lume, într-un tratat care va
lua proporții, și pe care Camil îl va crede atât de valoros încât îl va expedia, spre păstrare, la
Biblioteca Vaticanului, în timpul războiului. Mulți dintre autorii care scriu romane ale eului
(Petrescu, Eliade, Holban, Șuluțiu...) mizează explicit sau implicit pe varietăți ale unei viziuni
dualiste, tensionate, asupra sinelui.
 2

Homo aequalis și homo hierarchicus...

Or, pentru a înțelege imaginarul interbelic al identității, cred că putem găsi un ajutor în
antropologie, mai precis în teoriile lui Louis Dumont despre homo hierarchicus și homo aequalis.
Teoriile au fost contestate energic în epoca lui mai ’68, când însuși conceptul de ierarhie era
suspect, în cercurile universitare de stânga. Pe de altă parte, metodologia, încadrabilă în
structuralism, nu a plăcut școlii empiriste anglo-saxone. Totuși, avantajul modelului dumontian
constă tocmai în capacitatea lui de abstracție, în portabilitatea lui între contexte culturale diferite.
Relația ierarhică se construiește, conform autorului, pe două niveluri. Pe un palier, cele două
componente ale unui binom se află într-o relație de complementaritate; pe altul, o componentă se
suprapune cu binomul însuși, ceea ce îi asigură poziția dominantă în raport cu cealaltă componentă.
Este un „scandal logic” pe care Dumont îl ilustrează prin mitul biblic al Genezei: Adam, „bărbat”,
se opune, prin aceasta, Evei; dar tot el reprezintă și „omul” generic, din coasta căruia s-a desprins
femeia. Mecanismul prin care imaginarul construiește relația ierarhică este numit „înglobarea
contrariului” și el este generalizat pentru orice dualism ce favorizează unul dintre termenii aflați
în opoziție. În contrast, relația egalitară se desfășoară pe un singur palier și nu presupune vreun
relief valoric. Dumont apelează la două diagrame pentru a ilustra diferența dintre relații (Figura 1
– egalitară; Figura 2 – ierarhică). Mai târziu va arăta cum cele două pattern-uri mentalitare coexistă
și în secolul XX, intrând în varii combinații, benigne sau maligne, în cultură și în politică. Or,
cultura autenticității interbelice, căutând cu frenezie răspunsul la întrebarea „cine sunt eu?”,
oscilează între homo aequalis și homo hierarchicus, cu contradicțiile și cu riscurile de rigoare.
 3

... în tango...

O versiune a structurii binare se realizează în semiotica unui dans răspândit în Europa în

primele decenii ale secolului: tangoul argentinian (și nu varianta lui degradată, de restaurant,
împotriva căreia tunau și fulgerau Camil și Eliade). Nu întâmplător, tangoul a fost recent analizat
de un antropolog (Paula-Irene Villa) ca subcultură a autenticității, ca discurs al reactualizării unor
identități arhetipale de gen, „primitive”, „nefalsificate” de modernitatea asexualizată, birocratică
și industrială. Or, aceste identități illo tempore se definesc printr-o relație de opoziție. Partenerii,
prinși într-o îmbrățișare cvasiamoroasă, cvasiagonică, se rotesc compunând o unitate inseparabilă,
de-a lungul celor câteva minute ale tandei. Rolurile sunt riguros distribuite în pereche, între un
leader, caracterizat prin putere și fermitate, și un follower, ce reacționează la intențiile lui,
negociază distanța îmbrățișării, schițează gracile adornos, adaugă fugace improvizații, dezvoltă
continuitatea și grația dinamicii. Cei doi tangueros dețin ponderi egale în economia dansului, iar
când oferta conexiunii e respinsă de unul dintre ei, unitatea se autoanulează. Criticii culturali
notează asimetria simbolică a cuplului, împărțirea rolurilor identificându-se principial cu
distribuția genurilor (machismo vs. muliebritas). Numai unul dintre parteneri trebuie să
îmblânzească ritmul, să imprime structura, să proiecteze coregrafia, să dea caracterul, să conțină,
ca într-o albie, fluiditatea mișcării, fără de care dansul s-ar dezarticula într-un colaj de figuri
disparate, nesupuse unui sens totalizator. E suficientă scena tangoului din The Four Horsemen of
the Apocalypse (1921), blockbusterul hollywoodian care ecranizează bestsellerul de război al lui
Blasco Ibáñez, pentru a înțelege natura raporturilor instalate între „el” (Rudolph Valentino) și „ea”
(Beatrice Dominguez), în timpul rotirilor prin salonul înțesat de lume.

... și în literatură

Reprezentări duale și ierarhice ale identității găsim în inima imaginarului autenticist, la

Camil, Holban, Eliade sau Șuluțiu. Însă nu toți scriitorii autenticiști gândesc la fel. Modelul
centrat-ierarhic coabitează cu cel descentrat-anarhic, de găsit la M. Blecher, C. Fântâneru, Eugen
Ionescu sau la suprarealiști, care își imaginează literar, exact în același timp, euri multiple, goale,
deșirate. Naratorul Întâmplărilor din irealitatea imediată își relatează una dintre crize, când,
 4

tăvălindu-se în noroiul de pe un maidan de la marginea orașului, a avut epifania substanței

elementare din care sunt alcătuiți toți muritorii: „În jurul meu se întindea maidanul plin de noroi...
Aceasta era carnea mea autentică, jupuită de haine, jupuită de piele, jupuită de mușchi, jupuită
până la noroi.” Înăuntrul ființei, sub straturi peste straturi de carne, nu se repliază vreo esență
transcendentă a subiectului, ci materia, și nu oricare, ci aceea putrescentă, excremențială a
periferiei (noroiul fiind numit, în același fragment, și „baligă”). Nu există, în proza noastră
interbelică, o imagine mai puternică a „autenticității” descentrate și non-esențialiste.
Cât de departe se găsește personajul blecherian de Doamna T., al cărei corp e străbătut pe
dinăuntru de inteligență ca de un curent electric, din cap până în picioare: „Doamna T. pare
străbătută necontenit de un fluid, care o face excesiv sexuală, chiar în gesturile de obicei inerte la
celelalte femei [...]. Cred că acest curent continuu era de fapt gândire.” Naratorul insistă că însăși
sexualitatea ei e întru totul conținută de spirit. De altfel, un imaginar centrat-esențialist îl regăsim
nu doar la Camil, ci într-un întreg subgen de romane de analiză, elaborate pe o tramă simplă: eroul
(intelectualul) încearcă să-și stăpânească pasiunile-pulsiunile prin inteligență, să-și reconfirme
centrul de control numit „luciditate”. Nu alta este miza în romanul mainstream de analiză
psihologică al epocii. Autocunoașterea nu are efectul cathartic dorit, de luminare-lămurire a
turbulențelor sentimentale, proiectul de autoguvernare eșuează, și totuși eroul trăiește cu fantasma
compensatoare a unui sine totalizant, care să pună ordine în dezordine. E o contradicție internă
traductibilă prin ciocnirea dintre cele două pattern-uri, homo hierarchicus și homo aequalis.

Euri interbelice și douămiiste

Încrederea în modelul centrat-esențialist se erodează în discursurile postfreudiene,

postlacaniene, postwinnicottiene, constructul ierarhic lasă spațiu de expansiune unei subiectivități
policentrice, dialogice, fluide. Se poate specula că de la sinele (încă) structurat până la cel
(complet) destructurat se întinde distanța dintre autenticismul gidian interbelic și autoficțiunea
doubrovskyană din jurul lui 2000. Romancierii anilor ’30 sunt încă bântuiți de obsesia modelului
ierarhic, căruia îi explorează, în ficțiune, limitele. Personajele-narator, imaginate ca euri
experimentale, constată prin propriile ratări falimentul proiectului existențial-scriptural totalizant
pe care îl concepuseră ca pe o cale regală a autocunoașterii. După ei începe era suspiciunii și a
 5

ironiei, a destrămării marilor narațiuni identitare, a pulverizării subiectului în particule elementare

care nu mai pot compune un întreg.