I.

Teme și Motive
Eminesciene.
II.Sburătorul și Eugen
Lovinescu.Teoria
Sincronismului.

Elevă :Șerban Ștefania-

Emanuela
Clasa a 12-a B
Materie:Limba și literatura
română
Profesor: Manta Marius
I.Teme și Motive Eminesciene

Mihai Eminescu(1850-1889) este cel mai mare reprezentant al

romantismului românesc și cel din urmă mare poet romantic
european(în ordine cronologică). Eminescu a facut parte din seria de
scriitori care au dat stralucire acestui curent: Victor Hugo, Byron,
Shelley, Lamartine și alții. Opera sa cuprinde teme, motive și atitudini
ce țin de marea literatură a lumii:
      Creator pentru care poezia nu este un exercițiu exterior ,ci un
mod  profund de existenta, M Eminescu a lăsat posterității o operă 
diversă, care cuprinde poezii, teatru, publicistică și traduceri. Poeziile
au la bază mai multe teme și motive de largă inspirație istorică,
filosofică si socială.
 Marile teme ale creației eminesciene au fost analizate de George
Călinescu  în Opera lui Mihai Eminescu, lucrare în cinci volume,
apărută între anii 1934-1936.
     Ele se clasifică în trei mari coordonate, care reprezintă în același
timp și sursele de inspirație ale creației eminesciene: istoria, natura și
folclorul. Pe lângă acestea mai întâlnim și alte teme abordate de
Eminescu în opera sa, precum cosmogonia, iubirea, tema geniului și
tema timpului.1
Cuprins:
1.Tema Timpului, văzută ca o supratemă a operei eminesciene, tema
favorită a poetului, apare în toate poeziile. Ea va fi corelată cu
Cosmogonia.
2.Cosmogonia – Tema Cosmicului cu motivele literare: cerul, soarele,
luna, stelele, luceferi, muzica sferelor, zborul intergalactic, haosul,
geneza, extincția.
3.Destinul Omului de Geniu 2

1
https://www.scribd.com/document/82194258/Teme-Si-Motive-Eminesciene
2
https://www.scribd.com/doc/41827523/MARILE-TEME-%C5%9EI-MOTIVE-ALE-CREA
%C5%A2IEI-EMINESCIENE
4.Istoria- valorificată cu precădere în opere precum ,,Ce-ți doresc eu ție,
dulce Românie’’ , ,,Memento Mori’’, ,,Scrisoarea a III-a’’, ,,Strigoii’’,
,,Împărat și proletar.’’

5.Natura văzută din mai multe perspective:

1. cadru fizic, fundal pentru reverie romantică ( Împărat și proletar
Scrisoarea I , Melancolie)
2. personaj mitic (Revedere)
3. realitate metafizică (mioritică) ( Mai am un singur dor )
6.Iubirea- a) visul dragostei, dorul { „Dorința , Lacul, Floare Albastră,
Călin( file din poveste) }
b) dezamăgirea, tânguirea neâmplinirii ( Pe lângă plopii fără soț,
De câte ori iubito, Te duci )
c)femeia înger – femeia demon ( ,,Înger și demon)
d) misoginismul ( Scrisoarea IV, Scrisoarea V )

1.TEMA TIMPULUI

Această temă se regăsește în aproape toate poeziile lui Eminescu ,de aceea
a fost denumită și supratemă.
În poezia „Luceafărul” ,de exemplu, Hyperion călătorește spre Demiurg,
această călătorie realizându-se în timp și spațiu, într-o lume a materiilor
dure.Rotați aștrilor se face în timp. În ,,Scrisoarea I” relevant este tabloul
genezei, totul s-a născut dintr-un punct înainte de apariția universului. În
poezia ,,Trecut-au anii” timpul este văzut ca trecere a anilor copilăriei.
Problema timpului este corelat[ cu cea a spatiului. De exemplu, în poezia
Scrisoarea I observăm spațiul și termenii viitorului și trecutului- timpul este
văzut ca un prezent etern și are caracter static ( ,,Precum pulberea se joacă
în imperiul unei raze.’’) Ideea prezentului etern se regasește și în ,,Glossă”:
,,Viitorul și trecutul sunt a filei două fețe”.În unele poezii scurgerea
timpului se asociază cu sentimentul de tristețe ,de exemplu în poezia
,,Treut-au anii”, unde poetul regeretă copilăria.Timpul trecător, finit se
regăsește și în poezia ,,Revedere” prin opoziție cu timpul etern ce-l
caracterizea pe codru(natura).

2.TEMA COSMOGONIEI
Aceasta temă tratează nașterea și stingerea universului, având ca motive
literare luceferii, stelele, luna,zborul prin spatiul sideral, lumea siderală(
,,Luceafarul”).Tema este ilustrată îndeosebi în "Scrisoarea I",unde se
dezvoltă în legătură cu motivul literar fortuna labilis, prin cugetarea
bătrânului dascăl la soarta universului, la modul în care a luat naștere și la
felul în care se va stinge. Cosmogonia este foarte plastic concepută îm
Scrisoarea I ,unde infinitul devine sinonim cu haosul ,genunea, negura
eternă în care exista un punct ,iar punctul devine lume atrasă de viață, de
un dor nemărginit.Descoperim și motivul soarelui, care la un moment dat
devine trist și roșu, sugerând stingerea( extincția) universului.
Cosmosul mai este tratat de Eminescu în poemul "Luceafarul" în
"Rugăciunea unui dac"  și în poemul postum intitulat "Genaia"."Scrisoarea
I", "Luceafarul" și "Rugaciunea unui dac" sunt câteva din lucrarile care au
ca temă "Facerea si desfacerea", denumire dată de George Călinescu.
Unul din motivele cuprinse de această temă este proporția gigantică a
spațiului și timpului universal. Acest motiv reprezintă viziunea romantică
eminesciană a Cosmosului în antiteză cu ființa umană neânsemnată și
muritoare; aceasta viziune mai cuprinde și evoluția Cosmosului(situată
între cele doua capete: geneza si stingerea), armonia născută din rotirea
aștrilor și perspectiva mitologică.

3,DESTINUL OMULUI DE GENIU

     Tema filosofică majoră a liricii eminesciene este condiția nefericită a

omului de geniu într-o societate meschină, superficială, incapabilă să-I
înțeleagă aspirațiile spre absolut. Această temă este preluată de la
Schopenhauer la care condiția geniului este definită ca:
,,Geniul pe pământ nu este capabil de a ferici pe cineva, nici capabil de a fi
fericit, el nu are moarte, dar nici noroc.”
Geniul este prezent în patru ipostaze : omul superior prin inteligență,
profund nefericit de condițiile în care este nevoit să trăiască (bătrânul
dascăl din Scrisoarea I),Creatorul sau Demiurgul (forța cosmică ce a dat
naștere Universului : Luceafărul), ființa care nu se supune morții biologice
(Hyperion din Luceafărul) și demonul ca forță a răului (în "Înger și demon).
În toate poemele, geniul este o ființă fără de stea, o formă de manifestare a
divinității supreme unice, deoarece Demiurgul l-a creat înaintea lumii.
Originea sa deosebită așează geniul deasupra lumii, a frământărilor ei și a
timpului.
Această temă romantică a liricii eminesciene este întâlnită și în poezia "Odă
(în metru antic)",în care nefericirea și nemurirea sunt condițiile interioare
ale geniului; de aici vine și tentatia de a cobori pe pământ pentru a căuta
ceea ce nu i s-a dat: dragostea.
,,Nu credeam să-nvăț a muri vreodată;
Pururi tânăr înfășurat în manta-mi,
Ochii mei visători nălțam la steaua
Singurătății.
Când deodată tu răsăriși în cale-mi,
Suferința tu, dureros de dulce.
Până-n fund băui voluptatea morții
Ne-ndurătoare.”
(,,Odă”)
Condamnat să rămână de-a pururi singur ,neânțeles de ceilalți și aspirând 
în permanență la iubire ,geniul se retrage în sine însuși ,ocrotit fiind de
spațiul în care există:
,,Trăind în cercul vostru strâmt
Norocul vă petrece,
Ci eu în lumea mea mă simt
Nemuritor și rece.”(,,Luceafărul”) 1

4.TEMA ISTORIEI ȘI A CRITICII SOCIALE

1
https://www.scribd.com/document/82194258/Teme-Si-Motive-Eminesciene
 Istoria, evoluția omului în timp ,creația și contribuția lui socială l-au
preocupat atât de mult pe Eminescu, încât o mare parte din opera sa este
alcătuită din poezii cu un profund caracter meditativ pe această temă.
Tema istoriei cuprinde două mari idei: pe de o parte, marile civilizații,
privind succesiunea generațiilor , stingerea strămoșilor glorioși si nasterea
unor urmasi corupti, si  pe de alta parte istoria nationala care la o scara
redusa trateaza aceeasi antiteza trecut-prezent, stramosi-urmasi.
În evocarea istoriei ,atitudinea poetică a lui Eminescu apare sub două
aspecte: cel elegiac și cel satiric.
Viziunea elegiacă apare în poeziile în care panorama civilizațiilor creează
un puternic sentiment al zădărniciei, determinat de idea că totul se repetă
în lume ,că nimic nu este statornic și nu rezistă în timp.În poezia ,,Memento
Mori” întâlnim acest sentiment al zădărniciei ,toate civilizațiile au fost
distruse de trecerea timpului ,totul fiind trecător. În ,,Scrisoarea III” apare
figura lui Mircea cel Bătrân și tema istorie: Mircea reprezintă geniul politic
și militar ,conducătorul ideal( în prima parte a poemului), iar tema istoriei
este legată de prezentarea unor aspecte sociale, corupția, critica ți
inechitația socială, în partea a doa a poemului, fragment ce sugerează o
critică profundă a societății contemporane care nu se ridică la nivelul
perioadei lui Mircea.
Viziunea satirică nu apare numai în partea a doua a poemului ,,Scrisoarea
III”, ci și în alte poezii.În ,,Junii corupți”, Eminescu prezintă tineretul corupt,
decăzut prin desfrâu, fără idealuri.În ,,Ai noștri tineri” poetul critică tinerii
ce studiau la Paris ,dar nu făceau cinste poporului nostru. În
poezia ,,Împărat și proletar” poetul pune problema inechității sociale și a
inutilității schimbării acestei lumi din care răul nu poate fi scos, de
asemenea apare și ideea potrivit căreia hazardul domnește în lume ,,În veci
aceleași doruri mascate cu altă haină / Și-n toată omenirea în veci același
om.”

5.TEMA IUBIRII ȘI A NATURII

Ultimul mare romantic European, Mihai Eminescu exprimă adesea

sentimentele de dragoste în mijlocul naturii, de aceea cele două teme se
îmbină armonios. Natura eminesciană se manifestă în două planuri ce se
întrepătrund ,cel terestru și cel cosmic. Motivele romantice ale naturii
terestre, codrul, izvorele ,salcâmul teiul, lacul ,sunt observate în funcție de
succesiunea anotimpurilor. În general natura terestră este caldă,
ocrotitoare, uneori sălbatică și participă la frământările poetului
,constituind în același timp și un cadru propice împlinirii iubirii, dar și a
meditației ,,Hai în codrul la izvorul/ Care tremură pe prund.( „Dorința” ), ,,Hai
în codrul cu verdeață/ Und-izvoarele plâng în vale.( ,,Floare albastră”) .Totuși,
natura poate fi și un spațiu al morții ,,Mai am un singur dor/ În liniștea sării/
Să mă lăsați să mor / La marginea mării / Să-mi fie somnul lin / Și codrul
aproape /Pe-ntinsele ape / Să am un cer senin.”( „Mai am un singur dor.”)
Motivele romantice ale naturii cosmice ,luna, stelele, luceferii, cosmosul
participă direct la sentimentul iubirii umane, care la Eminecu este un
sentiment fundamental. Luna este astrul martor și tutelar al
îndrăgostiților ,,Când prin crengi s-ar fi ivit / Luna-n noaptea cea de vară / Mi-i
ținea de subsuoară / Te-oi ținea de după gât.” ( ,.Floare albastră” ).
Iubirea apare în două ipostaze:
1. ca împlinire prin intermediul oniric/ al viului, natura este în armonie
cu stările sufletești ale poetului, avem o imagine luminoasă, optimistă
a iubirii ( ,,Dorința”, ,,Lacul”, ,,Floare albastră”)
2. ca neîmplinire, dezamăgire, tristețe a poetului ce este în continuă
căutare a idealului de iubire; natura în acest caz este tristă, iubita
rece, străină, iar poetul dezamăgit ( ,,Pe lângă plipii fără soț”, ,,De câte
ori iubito”, ,,Luceafărul”, sonetele.) 1
Tema iubirii are în centru femeia care îmbracă la Eminescu mai multe
ipostaze: femeia-inger,femeia-demon,femeia-misterioasă,o permanentă
enigmă.Indiferent de ipostaza în care este surprinsă , femeia reperezintă
partenera prin care eul liric realizează idila într-un cadru natural
adecvat.Spațiul natural este în deplina concordant cu stadiul relației
amoroase:naturi luxuriante, cu motive specific eminesciene(teiul, lacul
,teiul înflorit, salcâmul,codrul) alcătuiesc un cadru ocrotitor pentru
perechea ce iși împartaseste sentimentele;
Iubirea trecuta este ilustrata printr-o natură cu elemente specific
elegiace: ,,S-a dus amorul ,,De câte ori, iubito”, ,,Pe lângă plopii fără soț”.2
Totodata în aceste poezii spațiul natural ,vegetal, este înlocuit de cel
citadin,ca marcă a deteriorării sentimentului de iubire.

1
https://www.scribd.com/doc/41827523/MARILE-TEME-%C5%9EI-MOTIVE-ALE-CREA%C5%A2IEI-
EMINESCIENE
2
https://www.scribd.com/document/82194258/Teme-Si-Motive-Eminesciene
     Iubirea împărtașită este întâlnită în poezii precum : ,,Floare albastră”,
,,Lacul”, ,,Dorința”, ,,Sara pe deal.”

POEZIA DE INSPIRAȚIE FOLCLORICĂ

Eminescu a iubit foarte mult folclorul românesc, fiind un pasionat
culegător de folclor. În caietele manuscrise ale lui M. Eminescu s-a găsit un
materiaș folcloric cules cuprinzând basme, proverbe, cântece, epice etc.
Influența populară este evidentă în multe din poeziile lui Eminescu, el
prelucrând teme,motive,versuri,ritmuri, armonii, imagini pe care le-a
asamblat în creații noi, originale. Unele sunt prelucrări folclorice cu
adaosuri filosofice ( ,,Revedere”, ,,Ce te legeni”…, ,,La mijloc de codru”…),
altele sunt profund originale,ursa folclorică cunoscând transformări
esențiale ( ,,Călin < file din poveste>” , ,,Luceafărul”). În toate întâlnim acea
îmbinare inconfundabilă între glasul poetului și glasul poeziei populare.

MITURILE LIRICII EMINESCIENE:

Eugen Simion descoperă opt mituri fundamentale ale liricii eminesciene:

mitul istoric, mitul nașterii și al morții universului, mitul înțelepciunii,
mitul erotic, mitul oniric, mitul întoarcerii la elemente, mitul creatorului,
mitul poetic.Nu trebuie uitat nici mitul dacic care se conturează în poemul
postim ,,Dochia”.

IZVOARELE POEZIEI EMINESCIENE

1. Izvorul fundamental este folclorul românesc, din care Eminescu se inspiră în

alcătuirea mai multor poezii;
2. Miturile autohtone;
3. Poezia europeană,Eminescu cunoaște bine romantismul și poezia romantică;
4. Marii filosofi germani - Hegel, Kant, Schopenhauer;
5. Filosofii greci: Platon, Aristotel;1
6. Filosofia indiană. ( Scrisoarea I – ai cătri izvoare pot fi căutate în Imnurile creației
–Rig-Veda)

1
 II. SBURĂTORUL ȘI
EUGEN LOVINESCU.
TEORIA
SINCRONISMULUI.
,,Sburătorul a fost, într-adevăr, o revistă
de <<direcție critică >>, o formulă care nu
poate fi îndeajuns de elogiată.’’- Adrian
Marino (1969)

Modernitatea,în viziunea lui Eugen

Lovinescu, este un fenomen istoric care
nu poate fi negat sau evitat.
În sens larg, modernismul este un
curent în arta şi în literatura secolului
al XX-lea, caracterizat prin negarea
tradiţiei şi prin impunerea unor formule de creaţie noi.Eugen
Lovinescu, istoric și critic literar, esthetician și prozator a fost inițiatorul
modernismului, curent cultural ce s-a manifestat în jurul grupării
culturale ,,Sburătorul, fprmată din revista și cenaclul literar cu același
nume. Prin intermediul revistei şi al cenaclului ,,Sburătorul”, Eugen
Lovinescu este un continuator al ideilor promovate de Titu Maiorescu,
impunând direcţia modernistă în literatura română. Obiectivele grupării
organizate în jurul cenaclului „Sburătorul” erau promovarea tinerilor
scriitori şi imprimarea unei tendinţe moderniste în evoluţia literaturii
române.1
2
Revista ,,Sburătorul” apărea curând după încheierea primului
război mondial, atât ca împlinire a unei vechi ambiții lovinesciene, dar și
ca expresie obiectivă a unui alt climat spiritual, rezultat al materializării
idealului unității naționale. În noile condiții politice și sociale ,viața
culturală din România întregită capătă alte posibilități de dezvoltare și
afirmare, cunoaște noi aspirații, se deschide spre orizonturi până atunci
închise ,ce se vor dovedi extreme de fertile. Războiul oprise cu

1
https://www.scribd.com/document/59632594/55543117-eugen-lovinescu
2
G.Gheorghiță - ,,Sburătorul – momente și sinteze”, Cuvinte înainte – paginile VII, VIII, X
brutalitate desfățurarea firească a vieții literare care acum, când își
pornește E. Lovinescu revista, renăștea destul de lent,dar sigur, cu
vizibile eforturi, chiar în condiții atât de prielnice. De aceea vom
constata că în primii ani de după război, deși mai înființează în
Transilvania, Luceafărul – unde colaborează câțiva scriitori ce se vor
afirma peste cîtva timp ca puternice personalități - și ieșeana ,,Însemnări
literare” ( efemera, tranzitoria publicație a cercului Vieții românești)
Sburătorul este deocamdată singura revistă literară remarcabilă, prima
mai importantă imediat după război, păstrându-și acest loc până la
reapariția ,,Flacării”, ,,Vieții românești”, a revistei ,,Convorbiri literare” și,
mai ales, până la apariția revistei ,,Gândirea.”
Păstrând pe tot timpul apariției sale acest profil pur literar, lipsită de
substanțialele resurse financiare ale altor reviste, ,,Sburătorul” – prin
încurajarea acordată, încă de la primele numere, tânărului scriitor, prin
larga înțelegere a directorului ei, prin afirmarea unui modernism,
empiric la început, dar teoretizat și concretizat în ultima serie – reușește
să devină o prezență activă, militând pe tărâmul esteticului în primul
rând descoperă și impune câțiva scriitori ce vor deveni valori ale
literaturii române interbelice Ion Barbu, Camil Petrescu, Gh. Brăescu,
Mihail Celarianu, Camil Baltazar, Ilarie Voronca, Simion Stolnicu,
Hortensia Papadat-Bergescu ,Liviu Rebreanu, Felix Aderca.
Revista lovinesciană se impune și prin promovarea spiritului polemic.
S-au desfășurat în paginile Sburătorului câteva polemici răsunătoare, de
reală importanță pentru confruntarea de idei din perioada interbelică și
e de remarcat că mai întotdeauna revista a avut dreptate, înregistrând
izbânzi, de pe poziții raționaliste, progresiste. Afirmând aceasta ne
gândim la acele luări de atitudine în privința existenței literaturii
române, la sancționarea a unor curente socotite de Lovinescu drept
anacronice – sămănătorismul, poporanismul- la drastica opoziție față de
exagerările și violențele curentului gândirist.1
Primul număr al revistei Sburătorul a apărut în 19 aprilie 1919, la câteva
luni după terminarea războiului. Numele face aluzie, simbolic, la „boala”
poeziei, dar şi la aripile ei.2
Eugen Lovinescu avea atunci 38 de ani, ,,se apropia de vârsta închegării
personalității criticilor, cu o formație totdeauna întârziată.” În existența
lui E.Lovinescu, înființarea ,,Sburătorului’’ a însemnat în primul rand
1
G.Gheorghiță - ,,Sburătorul – momente și sinteze”, Cuvinte înainte – paginile VII, VIII, X
2
https://www.scribd.com/doc/229749887/Eugen-Lovinescu-si-Teoria-sincronismului
împlinirea unui gând pe care-l va fi avut de mult- acela al conducerii
unei reviste de literatură proprii.1
În articolul de deschidere, Eugen Lovinescu, în calitate de director al
revistei şi fondatorul cenaclului cu acelaşi nume, anunţă intenţia de a se
ocupa numai de literatură şi, ceea ce va deveni scopul principal al
criticului, de a descoperi noile talente, pregătind astfel o nouă generaţie
literară.
Printre autorii publicați in revista ,,Sburătorul” , de a căror operă E.
Lovinescu a fost foarte încântat, în special pentru modernitatea pe care o
promovau, s-au numărat și Ion Barbu, pe numele său real Dan Barbilian,
căruia i-au fost publicate numeroase opera printre care poeziile ,,Ființa’’,
,,Lava’’, ,,Munții’’, ,,Copacul’’, ,,Banchizele’’, și Camil Petrescu, cu
romanul de analiză modernă ,,Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de
război.’’

,,...o revistă adevărată nu e o juxtapunere de material eterogen, oricare ar fi el,

ci o masă omogenă organizată prin prestigiul și competenșa unui singur
animator. La conducerea revistelor literare n-au ce căuta istoricii, geografii
sau colecționarii cusuturilor naționale, ci critici cu un ideal estetic determinat,
cu experiență și competență literară, și, mai presus de toate, cu simțul
contemporaneității, căci a imita pe răposați înseamnă a ignora elementul
esențial al personalității lor, adică simțul pururi prezent al viabilului.” –
E. Lovinescu (1926)

,,Eugen Lovinescu este prezent în mijlocul nostru, aria luminii sale mărindu-
se ,fecundă.’’ – E. Jebeleanu

TEORIA SINCRONISMULUI

Teoria sincronismului şi cea a mutaţiei valorilor estetice sunt legate de

numele lui Lovinescu şi au stârnit discuţii în epocă, rămânând însă, în linii
generale, valabile până astăzi.
Teoria sincronismului porneşte de la premisa că literatura unui popor
trebuie să se dezvolte simultan cu literaturile mai avansate, astfel încât să
nu apară diferenţe calitative majore. Eugen Lovinescu pleacă de la ideea că
1
G.Gheorgiță - ,,Sburătorul –momente și sinteze” <Popasurile> unei reviste literare - paginile 6, 13
aşteptându-se evoluţia fondului până în momentul în care ar fi apt să
împrumute o formă nouă, s-ar putea ca această evoluţie să nu se producă
niciodată. De aceea, preluând câteva idei ale sociologului francez Gabriel
Tarde, Eugen Lovinescu dezvoltă teoria imitaţiei, susţinând ideea că uneori
este necesar ca o literatură care a evoluat mai puţin să împrumute modele
din literaturile mai avansate, astfel încât să înregistreze un progres. Eugen
Lovinescu îşi elaborează teoriile într-un moment în care, fără a imita,
literatura română ar fi devenit stagnantă,nu ar mai fi evoluat.

Principiul sincronismului în literatură însemna în mod practic

acceptarea schimbului de valori, a elementelor care conferă originalitate
şi modernitate fenomenului literar. Nu e vorba de o imitaţie servilă, de
un împrumut fără discernământ, ci de o integrare a literaturii într-o
formulă estetică viabilă, în pas cu evoluţia artei europene.
În esenţă, modernismul lovinescian porneşte de la ideea că există un
spirit al veacului, explicat prin factori materiali şi morali, care imprimă
un proces de omogenizare a civilizaţiilor, de integrare într-un ritm de
dezvoltare sincronă.
În esenţă, modernismul lovinescian porneşte de la ideea că există un
spirit al veacului, explicat prin factori materiali şi morali, care imprimă un
proces de omogenizare a civilizaţiilor, de integrare într-un ritm de
dezvoltare sincronă. În condiţiile în care există decalaje între civilizaţii, cele
mai puţin avansate suferă influenţa binefăcătoare a celor mai avansate. 1
Prin modernizare, Lovinescu înţelege depăşirea unui „spirit provincial”,
deci nu opoziţia faţă de tradiţie, de specificul naţional. Polemica lui cu
tradiţionalismul nu conduce la combaterea factorului etnic în crearea de
cultură – pe care nu-l contestă – ci la sublinierea necesităţii de înnoire.

În consecinţă, pentru sincronizarea literaturii române cu ,,spiritual

veacului”, Eugen Lovinescu consideră drept necesare cîteva mutații de
ordin tematic și estetic, cum ar fi: trecerea de la o literatură cu tematica
preponderent rurală la o literatură de inspirație citadină, evoluția poeziei
de la epic la liric, intelectualizarea prozei și a poeziei, dezvoltarea
romanului analitic, fluxul întâmplărilor din romanul tradițional fiind
înlocuit de fluxul conștiinței în romanul de analiză psihologică

1
https://www.scribd.com/doc/229749887/Eugen-Lovinescu-si-Teoria-sincronismului
„Sincronismul" nu inseamna însă adaptare întâmplătoare a noului, ci
„trăire în același spațiu spiritual". Astfel, „mutația valorilor estetice" are
loc pe baza funcționarii principiului „simulare - stimulare": se importă
întâi forma pentru
ca, ulterior, să se creeze un fond autentic, reprezentativ pentru
spiritualitatea românească. Ca și Maiorescu, extinzând teoria
sincronismului la întreaga sferă socială și politică, Eugen Lovinescu
susține că ,vreme îndelungată ,societatea româneasca s-a dezvoltat sub
influența răsăriteană, materializată în conceptul ex oriente lux, acum
devenind imperioasă direcția contrară, ex occidente lux. Teoria lui
Maiorescu, a formelor fără fond, este însă amendată prin corectarea
rupturii totale dintre fond și formă pe care o susține criticul junimist,
Eugen Lovinescu întorcand ierarhia termenilor, dând prioritate formelor
împrumutate, care treptat modelează fondul corespunzător: aceste
forme au fost nu numai necesare, dar și binefăcătoare. Imitația are loc
dinspre exterior spre interior (de la formă la conținut) nu invers. Putem,
așadar, împrumuta ultimele descoperiri ale culturii occidentale fără a
reface neapărat etapele prin care s-a ajuns la aceste descoperiri.
În lucrarea ,,Istoria civilizației române moderne”, Eugen Lovinescu
susține teoria imitației, preluată de la psihologul și sociologul francez
Gabriel Tarde. Potrivit acestei teorii, popoarele evoluate exercită o
influență benefică asupra celor mai puțin dezvoltate. Influenţa se
realizează în doi timpi: mai întâi se adoptă, prin imitaţie, forme ale
civilizaţiei superioare, apoi, după implantare, se stimulează crearea
unui fond propriu.1

Romanul românesc modern apare în perioada interbelică, înnoirea

formulelor narative fiind o consecinţă a activităţii cenaclului Sburătorul
şi a scriitorilor interesaţi de sincronizarea literaturii cu celelalte forme
ale ştiinţei şi ale culturii. Unul dintre aceşti autori este Camil Petrescu,
teoretician al „Noii structuri”, identificată în legătură cu opera lui
Marcel Proust.
În opinia lui Camil Petrescu, literatura unei epoci trebuie să fie sincronă
cu filozofia şi cu celelalte domenii ale cunoaşterii, iar din acest punct de
vedere, romanul tradiţional este anacronic.
Romanul modern deplasează accentul de la eveniment la psihologie,
de la relatare la explorarea conştiinţei personajului. Autorul îşi propune

1
https://www.scribd.com/document/59632594/55543117-eugen-lovinescu
să absoarbă” lumea în interiorul conştiinţei, anulându-i omogenitatea şi
epicul, dar conferindu-i dimensiuni metafizice; nu mai este demiurg în lumea
imaginarului, ci descoperă limitele condiţiei umane; are o perspectivă limitată
şi subiectivă, completată adesea cu opinii programatice despre literatură
(autorul devine teoretician ).
Personajul – narator înlocuieşte naratorul omniscient, ceea ce potenţează
drama de conştiinţă, conferindu-i autenticitate; se optează pentru convenţiile
epice, care favorizează analiza ( jurnalul intim, corespondenţa privată,
memoriile, autobiografia ); principiile cauzalităţii şi coerenţei nu mai sunt
respectate (cronologia este înlocuită cu acronia); sunt alese evenimente din
planul conştiinţei, iar din exterior sunt preferate faptele banale, lipsite de
semnificaţii majore, fără să fie refuzate inserţiile în planul social;
modelul narativ al analizei psihologice este impus pe plan european
de opera lui Marcel Proust.
Naraţiunea la persoana I se caracterizează prin existenţa unui narator care
este prezent în istorie şi ca personaj ( actor ). Perspectiva actorială presupune
un eu central care structurează discursul prin intermediul subiectivităţii şi
permite anexarea unui nou teritoriu romanesc ( conştientul şi inconştientul).
Personajul-narator relatează fapte în care este implicat ca protagonist.
Este narator necreditabil pentru că, intenţionat sau involuntar, oferă o
perspectivă limitată asupra celor relatate. Ultima noapte de dragoste,
întâia noapte de război, de Camil Petrescu, este un roman modern
subiectiv care are în prim plan un personaj-narator aplecat asupra
propriilor trăiri şi înclinat spre analiza stărilor de conştiinţă.
Romanul ilustrează efortul „de diferenţiere faţă de ceea ce a fost
înainte” ( Eugen Lovinescu ) atât prin evenimentele care îi alcătuiesc
substanţa – conflictul interior trăit de un personaj unic în literatura
română - , cât şi prin formula narativă adoptată – proza subiectivă
redactată prin respectarea unor convenţii. Cu alte cuvinte, „diferenţiere
de material de inspiraţie, în sensul evoluţiei preocupărilor momentului istoric,
şi de expresie, în sensul capacităţii limbii de a se înnoi prin imagine şi
armonie.” ( Eugen Lovinescu )

Afirmaţia lui Eugen Lovinescu - „scriitorii [ trebuie ] judecaţi şi din

punctul de vedere al caracterului de sincronism cu dezvoltarea vieţii noastre
sociale şi culturale, dar şi din punctul de vedere al efortului de diferenţiere faţă
de ceea ce a fost înainte, diferenţiere de material de inspiraţie, în sensul
evoluţiei preocupărilor momentului istoric, şi de expresie, în sensul capacităţii
limbii de a se înnoi prin imagine şi armonie.” – este perfect aplicabilă în
cazul romanului modern al lui Camil Petrescu. Autorul marchează, prin
Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război un moment de
progres în evoluția literaturii române, care determină sincronizarea cu
tendințele prozei europene ale momentului.1

1
https://www.scribd.com/doc/229749887/Eugen-Lovinescu-si-Teoria-sincronismului