„Epoca clasică” franceză se referă în mod obișnuit la perioada cuprinsă între sfârșitul secolului al XVI-lea

și începutul secolului al XVIII-lea, dar o astfel de expresie poate duce la confuzie.

Cuvântul „clasic” are de fapt trei sensuri. Prima și cea mai evidentă se referă la „Literele clasice” și la
învățătura autorilor așa-ziși „clasici”, adică atât din antichitatea greco-romană, cât și din francezii
considerați încă din secolul al XVIII-lea ca fiind clasici. (Racine, Corneille, Molière, La Fontaine, Boileau...).
Dar în secolul al XIX-lea, oamenii de litere care s-au opus pasionaților păroși care atunci erau numiți
„romantici” (în literatură și, de asemenea, în pictură și muzică) se pretindeau „clasici” în numele
măsurării și rațiunii și, în general, , de o estetică din toate punctele de vedere opusă exceselor
romantismului. Cuvântul a căpătat așadar un al doilea sens, referindu-se tocmai la o idee de estetică a
secolului al XVII-lea. Cu toate acestea, trebuie subliniat, scriitorii secolului al XVII-lea astfel constituiți ca
modele de ordine și rațiune nu s-au considerat „clasici” și nici măcar nu au folosit cuvântul. Prin urmare,
nu în acest sens ne vom ocupa aici de „clasicism”.

Nu mai mult decât „baroc”, o noțiune inventată și în secolul XX. Pentru că unii istorici ai artelor și
literaturii, considerând că cuvântul „clasic” nu reflecta în mod corespunzător realitățile epocii întrucât pe
lângă preocupările de ordine, măsură și rațiune care ar fi cele ale clasicismului, au existat și înclinații spre
reverie, imaginație nestăpânită. iar neregularitatea, în loc să încerce să găsească categoriile de gândire
ale vremii, a inventat noțiunea de „baroc”...