Romantismul este cu siguranță cea mai populară dintre mișcările literare și, fără îndoială, și cea mai

puțin ușor de identificat în profunzime. Omniprezentă de la un capăt la altul al Europei fără să îmbrace
vreodată aceleași forme sau să acopere aceleași semnificații, redusă în multe cazuri la manifestări
simpliste ale unei revărsări de sensibilitate, suferă de prestigiul său atât cât beneficiază de el.

1. DEFINIȚIA CONCEPTULUI

1.1. ETIMOLOGIE

Originea cuvântului romantism se referă la substantivul roman, care, în franceză veche, este sinonim cu
„limba vulgară”, spre deosebire de „limba nobilă”, latină. De aici o schimbare de sens care, din secolul al
XII-lea, a redus extinderea cuvântului Romance doar la povestiri compuse în „limba vulgară” (de
exemplu, în Roman de Renart).

Din secolul al XIV-lea, cuvântul roman a fost folosit doar pentru a desemna poveștile cavalerești în
versuri, apoi în proză.

Împrumutat din engleză, romant dă derivatul romantic (atestat din 1650), al cărui sens îl acoperă pe cel
al adjectivului francez romanesc. Tocmai cu acest sens s-a întors în Franța în 1661: utilizarea sa era
atunci foarte rară.

Ignorat de dicționare, chiar traducători, care preferă fie romanticul general, fie pitorescul inexact,
termenul face o intrare remarcabilă în prefața la Operele lui Shakespeare, pe care Pierre Le Tourneur
tocmai le-a tradus (1776), unde acesta din urmă vorbește despre „ peisajul aerisit și romantic al norilor”.
Rousseau, la rândul său, găsește în Rêveries du promeneur solitaire (1782) „țărmurile lacului Brenne […]
mai sălbatice și mai romantice decât cele ale lacului Geneva”.

Chiar dacă pătrunde în limbajul literar, adjectivul romantic desemnează o realitate încă vagă. Unii susțin
apoi cuvântul indefinibil, iar Dicționarul Academiei Franceze, care în cele din urmă îl salută în 1798, pare
să fie de acord, întrucât se mulțumește să confirme existența termenului fără a-i preciza sensul.