“ LUCEAFĂRUL”

-de Mihai Eminescu

Mihai Eminescu (1850-1889) este unul dintre cei 4 mari clasici ai literaturii
române, alături de Ion Luca Caragiale, Ion Creangă și Ioan Slavici.Societatea
literară din care făceau parte acești clasici se numea “Junimea”, pentru că aceea
care au înființat-o erau toți tinerii întorși de la studiile din străinătate.

Mihai Eminescu este poetul național al românilor. A fost numit de

Constantin Noica “omul deplin al culturii românești”întrucât substanța operei
sale stă sub semnul eternitățiii prin ancorarea sa spiritual atât la tradițiile
culturale române, cât și esențele culturii europene. Poetul folosindu-se spiritual
“la școala lui Homer, Shakespeare, precum și la aceea a clasicului folclor
românesc.”

“Mânuirea perfecta a limbii moderne” a făcut din Mihai Eminescu un

adevărat întemeietor al limbajului poetic prin varietatea mijloacelor expressive,
prin sensibilitatea reflexive, prin viziunea inovatoare și profundă asupra lumii. În
același timp, precursor recunoscut ca atare al celor mai mari poeți ai secolului:
Lucian Blaga, Tudor Arghezi, Ion Barbu, Nichita Stănescu.

Temele și motivele romantic întâlnite în opera lui Eminescu sunt geniul,

singurătatea, visul și reverie, meditația nocturnă, somnul, extazul, melancolia,
natura și iubirea, viața ca vis, condiția poetului, timpului, condiția umană, condiția
de geniu.

Creația eminesciană cuprinde 3 etape. În prima etapă limbajul poetic

eminescian nu este încă bine definit. Influențele predecesorilor pot fi identificate,
astfel că se observă aspect din creația lui Heliade Rădulescu, Bolintineanu sau
Alecsandri. În această perioadă sunt compuse odele: “La mormântul lui Aron
Pumnul”, “Junii Corupți”, ca și poeziile influențate direct sau prin intermediul lui
Alecsandri, de creația populară “De-aș avea”.

A doua perioadă cuprinde și epoca ieșeană(1876-1878) și marchează faza

romantic a poeziei eminesciene. Marilor teme romantic abordate li se asociază

1
acum procedee romantic în stil: structura antiteică a poemelor (Venere și
Madona, înger și demon, împărat și proletar), acumulările retorice în toate
compartimentele stilului, tendința catre contraste în alcătuirea figurilor de stil:
“Crăiasa din povești”, “Lacul”, “Dorința”, “Făt Frumos din tei”, “Floare
albastră”.Utilizarea unor forme comune de versificație care dau poeziei
eminesciene din această perioadă o sonoritate specifică.

A treia etapă este etapa reclasicizării expresiei poetice în menieră

proprie.Ultimele două etape defines prioada de maturitate poetică alui Mihai
Eminescu. Este, de asemenea perioada în care Eminescu a publicat poezia cu
formă fixă sau forme complexe de versificație : “primele sonete”, “Trecut-au
anii…”, “Glossa” ,“Oda în metru antic”.

Poemul “Luceafărul” de Mihai Eminescu, publicat initial la Viena în

Almanahul Societății Academice Social-literare, în “România jună”, și apoi în
revista Convorbiri Literare. Valorifică idei din basmul “Fata din grădina de aur”,
dar și surse mitologice (Hyperion) și izvoare filosofice despre antiteza om de geniu
și om obișnuit.

Romantismul este un current literar dezvoltat în Europa, la sfârșitul

secolului XVIII-lea și printre primele decenii ale secolului al XIX-lea, apărut ca o
reactive împotriva clasicismului.

Creația poetică eminesciană aparține romantismului prin temă, amestecul

genurilor, suprapunerea terestrului cu cosmicul, dezvoltarea problematicii
geniului în raport cu lumea, iubirea și cunoașterea.

Amestecul genurilor este o trăsătură ce contravine ordinii specifice

clasicismului. Caracterul epic este susținut de scenariul narativ specific basmului,
de fapt un pretext pentru reflexia filosofică.Personajele sunt “măști”ale poetului:
Luceafărul (geniu), Fata de împărat (omul comun ce tinde spre absolut), Cătălin și
Cătălina (ipostaze telurice ale oamenilor obișnuiți), Demiurgul (creatorul),
Hyperion (cel ce zboară deasupra). Lirismul textului este susținut prin exprimarea
sentimentelor acestor voci, iar caracterul dramatic este conferit de structura
dialogată a textului prin intermediul căreia “personajele” își exprimă

2
dramatismul trăirilor: dialogurile fetei de împărat cu Luceafărul, Hyperion și
Demiurgul și Cătălin și Cătălina.

Amestecul speciilor susține caracterul romantic al poemului în text regăsindu-se

elemente de idilă(Cătălin și Cătălina), meditații (monologul adresat Demiurgului),
pastel (terestru în tabloul al doilea și cosmic în tabloul al treilea), satiră și elegie
(neputiința omului de rând de a-și depăși condiția) și antiteza(între omul de geniu
și omul comun, pe care o preia de la Schopenhauer: teluric-celest, înger-demon,
Cătălin și Luceafărul și Cătălina și fata de împărat).

Simetria compozițională se realizează prin interferența celor două planuri

în prima și în ultima parte, în timp ce partea a doua este axată pe planul terestru
și a treia pe planul cosmic.

“Luceafărul” este o sinteză a temelor și motivelor eminesciene “Arta

poetică Alegorică”.

Este ultimul text scris de Eminescu și este o capodoperă.Mihai Eminescu a

lucrat la acest poem mai bine de 10 ani și a avut în total 5 variante.

Caracterul romantic este susținut și de sursele de ispirație. Izvoarele de

inspirație sunt : folclorice, mitologice, filosofice și biografice. Izvoarele folclorice
sunt cele 2 basme culese de Richard Kunisch(călător german), “Fata din grădina
de aur” și “Miron și frumoasa fără corp”, dar și mitul Zburătorului. Cele mitologice
sunt mitologia greacă (Hyperion) și mitologia creștină (fata de împărat este
comparată cu Fecioara Maria :“Cum e Fecioara între sfinți” ). Izvoarele filosofice
evidențiază opoziția dintre lumea omului de rând și cea a geniului. Geniul exprimă
inteligența, obiectivitatea, capacitatea de a-și depăși sfera, aspirația spre
cunoaștere, singurătate, puterea de a se sacrifica, iar omul comun instinctualitate,
subiectivitate, incapacitatea de a-și depăși sfera, voința de a trăi, sociabilitate și
dorința de a fi fericit, iar inspirația biografică arată propria viață.

Tema iubirii este evidențiată prin prezența omului de geniu, zborul spre
primordial pentru împlinirea dragostei, dar și aspect feerice ale naturii terestre și
cosmice.Motivele romantic de la începutul poemului “Luceafărul”, marea,
castelul, fereastra, oglinda susțin atmosfera de contemplatie și reverie. Alte
3
motive ca îngerul și demonul intensifică tensiunea lirică a trăirii emoției erotice.
Zborul cosmic, motiv literar ce relevă setea de iubire ca act al cunoașterii absolute
se intersectează cu motivul trecerii timpului.

Problematica geniului este dezbătută de Eminescu din perspectiva

filosofică a lui Schopenhauer. Potrivit teoriei filosofului german, cunoașterea lumii
este accesibilă doar omului de geniu, singurul capabil să depășească sfera
obiectivismului, aplecându-se asupra domeniului cunoașterii. Spre deosebire de
el, omul de rând nu își poate depăși condiția subiectivă.

Sinteză a liricii eminesciene , poemul filosofico-alegoric “Luceafărul”,

ilustrează problematica omului de geniu în relația sa cu lumea, iubirea,
cunoașterea.

Titlul operei este format dintr-un substantive propriu articulat hotărât ce

denotă un astru ceresc. El desemnează steaua cea mai strălucitoare de pe cer,
văzută pe Pământ, și anume planeta Venus. Luceafărul devine pentru poet
simbolul omului de geniu, dotat cu o inteligență superioară, însetat de absolut,
capabil de sacrificiu în iubire și pentru împlinirea creației ce îi va asigura
nemurirea. Geniul rămâne un neînțeles pentru omul obișnuit, față de care se
situează în antiteză, fiind osândit la nefericire și singurătate. Dar Luceafărul
rămâne cu fața îndreptată spre Pământ, vizibilă ființe umane. În plan cosmic, el
este Hyperion, cel care zboară deasupra. Titlul unește două mituri: unul
românesc, al stelei căzătoare, și unul grecesc, al lui Hyperion, sugerând natura
dublă a personajului romantic.

Poemul este încadrat liricii obiective și este structurat pe 4 tablouri,

corespunzând celor 4 măști care iau locul eului liric, dar care sunt atâtea forme ale
conștiinței eminesciene : fata de împărat (care va devein apoi Cătălina),
Luceafărul (Hyperion), Cătălin și demiurgul(creatorul). Secvențele sunt construite
pe succesiunea și interferența a două planuri: uman-terestru și cosmic-celest.
“Luceafărul” este un amplu poem romantic cu structură narativă, cu secvențe
dialogate și cu lungi și emotionante inserții lirice.

4
 Poemul este compus din 98 de strofe a câte 4 versuri, ceea ce însemnă că
are 392 de versuri. Este structurat în 2 planuri (cosmic și terestru). Cele 4 tablouri
au 4 părți diferite: în primul tablou sunt cele două planuri: cosmic și terestru
(Luceafărul și fata de împărat), în tabloul al II-lea este planul terestru (Cătălin și
Cătălina), de asemenea în al treilea tablou este present planul cosmic (Zborul
Luceafărului, Hyperion și Demiurgul), iar în ultimul tablou sunt planurile cosmic și
terestru (Luceafărul și copiii bălai).

Primul tablou este alcătuit din strofele 1-43. Motivele acestui tablou sunt
motivul umbrei, al ferestrei, al odăii, al înălțării privirii spre cer, al măriii, al serii,
dar și al castelului negru. Invocarea Luceafărului se face printr-o formulă de
descântec popular (de 2 ori). Între cele trei întrupări trec trei zilr (cifra magică):
“Cobori în jos”, la prima vedere este un pleonasm, dar în realitate este vorba de 2
lumi diferite, și anume cosmic și terestru. Luceafărul se întruchipează, de fiecare
data e parte a naturii sale supracategoriale. “Îngerul” iese din mare : “păr de
aur”, “față străvezie”, “albă”, “mort frumos cu ochii vii”, fiind născut din cer și din
mare. Pe când “demonul” iese din soare :“vițe negre de păr”, “scăldat în foc de
soare”, “trist”, “gânditor”, “palid”, născut din soare și noapte. Prima întrupare
sugerează nașterea lumii din marea primordial: “mândru tânăr”, “toiag încununat
cu trestii” și “Părea un tânăr voevod/Cu păr de aur moale,/un vânăt giulgi se-
ncheie nod/Pe umerele goale”; “Iar umbra feței străvezii/ E alba, ca de ceară, Un
mort frumos cu ochii vii/ Ce scânteie-n afară” reprezintă antiteza dintre sfera
Luceafărului și odaia fetei. Fata de împărat sugerează sfârșitul lumii, nașterea lui
antrenează un dezastru cosmic, ipostaza plutonică: “Mândru chip” și “Pe negre
vițele-I de păr/ Coroana-I arde pare”. “Coroana” arată simbolul pasiunii interioare,
iar “pletele” portretul tipic romantic. În primul tablou apare și incompatibilitatea.
Luceafărul vrea să renunțe la lumea esențelor. Pentru aceasta, pleacă la
Demiurg(Creator) pentru a obține dezlegarea. Prima parte este construită pe o
serie de opoziții: spațiu limitat-spațiu nelimitat, spațiu terestru-spațiu astral, viu-
mort, sus-jos, murire-nemurire, înger-demon, lumină-întuneric.

Tabloul al doilea cuprinde strofele 44-64. Partea a doua este o idilă,

deoarece descrie dragostea în lumea omului comun. Timpul și spațiul sunt de
poveste, dar în același timp, sunt reale prin teluricul lor. Fata și-a pierdut
5
unicitatea când a intrat în categorie (numele o transformă în exponent al unei
categorii). Aceasta seaman cu Cătălin “Te-ai potrivi cu mine”. Cătălin este “Băiat
din flori de pripas”, “îndrăzneț cu ochii” și “Cu obrăjei ca doi bujori/De rumeni”.
Cătălina acceptă repede inițierea din partea lui Cătălin în tainele iubirii, însă e încă
șovăielnică, neștiind dacă să opteze pentru lumea visului sau pentru lumea reală.
Aventura cu Luceafărul se petrece în vis (în spatial nocturn), pe când “jocul” cu
Cătălin e diurn. Cătălin vrea să arate că iubirea lui e un joc care se învață: “Dacă
nu știi ti-aș arăta/ Din bob în bob amorul”.

Tabloul al treilea cuprinde strofele 65-70. Aici este evidențiat neantul,

haosul stăpânit de groaza propriului vid și a golului de începuturi. Timpul și spatiul
sunt inexistente, Luceafărul întorcându-se înainte de nașterea lumii, când nu
există decât haos. Totul e prezentat prin negative, prin idea de lipsă: “nu-I hotar”,
“nici ochi” ,“nu e nimic”. În acest tablou, Luceafărul devine Hyperion. După
această schimbare, cere în schimbul “negrei veșnicii” “o oră de iubire”.Demiurgul
subliniază diferențele dintre oameni și nemuritori: “Eid oar au stele cu noroc/Și
prigoniri de soarte/Noi nu avem nici timp, nici loc/Și nu cunoaștem moarte”.
Dialogul cu demiurgul e presupus, acesta aude replicile lui Hyperion înainte ca
acesta să le mai exprime. Însă drumul Luceafărului la Demiurg are loc în vis,
pentru că, în realitate n-a trecut decât o zi de la “ziua cea de ieri”.

Partea a patra este construită simetric față de prima, prin interferența

celor două planuri: cosmic și terestru. Idila Cătălin-Cătălina are loc într-un cadru
romantic, creat prin prezența simbolurilor specific. Personajul este umanizat, tipic
eminescian, scenele de iubire se petrec departe de lume, sub crengile de tei
înflorite, în pacea codrului, sub lumina blândă a lunii. Profunzimea pasiunii și
unicitatea iubirii îl scot pe Cătălin din ipostaza terestră.

Farmecul limbajului poetic eminescian este în consonanță cu mișcarea

ideilor și tumultul sentimentelor.

Antiteza dintre planul terestru și cel cosmic este sugerată, la nivel fonetic,
de alternarea tonului minor cu cel major, realizată prin distrobuția consoanelor și
a vocalelor.Muzicalitatea elegiacă, meditativă, este dată și de particularitățile
prozodice: măsura versurilor de 7-8 silabe, ritmul iambic, rima încrucișată; sunt
6
prezente asonanțele și rima interioară (“una”- “luna”, “zare” -“răsare”, “plec”-
“împle”).

La nivel morfologic, dativul etic și dativul posesiv susțin tonul de

intimitate.Interjecțiile, în dialogul dintre Cătălin și Cătălina ( “mări”, “ia”) și
abundența verbelor la imperativ în strofele ce constituie chemările fetei
marchează adresarea directă: “cobori”, “pătrunde”, “luminează”. Verbele la
perfect simplu și la conjunctiv din tabloul al doilea susțin oralitatea stilului,
vorbirea populară: “se făcu”, “să râzi”, “să-mi dai”.Formele arhaice ale unor verbe
accentuează atmosfera fabuloasă specifică basmului: “Și apa unde-au fost căzut”.
Verbele la imperfect, în episodul călătoriei Luceafărului în spațiul cosmic, denotă
mișcarea eternă și continuă: “creșteau”, “treceau”, “părea”, “vedea”.

La nivel stilistic, poemul este construit pe baza alegoriei, dar și a antitezei

între omul de geniu și oamenii comuni, antiteză care apare și în discursul
Demiurgului : “Ei doar au stele cu noroc/Și prigoniri de soarte,/Noi nu avem nici
timp, nici loc,/Și nu cunoaștem moarte”.Prezența metaforelor, mai ales în primul
tablou, în cadrul dialogului dintre Luceafăr și fata de împărat, accentuează ideea
iubirii absolute ce se cere eternizată într-un cadru pe măsură: “palate de
mărgean”, “cununi de stele”.În portretizarea Luceafărului sunt utilizate imagini
hiperbolice: “Venea plutind în adevăr/Scăldat în foc de soare”.

În concluzie, poemul “Luceafărul” de Mihai Eminescu armonizează teme și

motive romantice, atitudini romantice, elemente de imaginar poetic și procedee
artistice cultivate de scriitor, simboluri ale eternității/morții și ale
temporalității/vieții.