M.

Eminescu- LUCEAFĂRUL (particularitățile textului liric și viziunea romantică)

Încadrare:
- perioada- EPOCA MARILOR CLASICI, epoca junimistă, a doua jumătate a secolului al XIX-lea;
- curentul: ROMANTISM;
- textul apare într-o publicație la Viena, apoi, în „Convorbiri literare” și este inclus în ediția de „Poesii”, din 1883, îngrijită de T.
Maiorescu.
Introducere:
M. Eminescu definește metaforic poezia în Epigonii drept Înger palid cu priviri curate,/ Voluptos joc cu icoane și cu glasuri
tremurate./ Strai de purpură și aur peste țărâna cea grea. Într-o lume mizeră, poezia este expresia frumosului, o cufundare în tainele
universului și ale sufletului uman. De aceea, apropierea de universul liric eminescian este similară inițierii în poezie, după N. Balotă.
Poet al orelor târzii și totodată timpurii, Eminescu se proiectează în ipostaze diferite, uneori contradictorii cu sine însuși, este
sentențiosul și vizionarul, retoricul și ironicul, vehementul revoltat și pateticul, gânditorul și jucăușul, îndrăgostitul și scepticul, adică
poetul romantic prin excelență.
1. Context, încadrarea în romantism
M. Eminescu este ultimul mare poet romantic european, influențând covârșitor evoluția lirismului românesc. Manifestat la
sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea, supranumit „secolul romantic”, mai întâi în Franța, Anglia și Germania,
romantismul apare ca reacție împotriva clasicismului. Datorită lui, sentimentul câștigă în fața rațiunii și imaginația, în fața analizei
critice. El cultivă evadarea în trecut sau în natură, individualismul, gustul pentru mister și fantastic, lirismul și descătușarea fanteziei
creatoare. Aspirația spre înalt (cosmic, absolut) este dublată de scepticism și de revolta față de nedreptatea socială, exprimată vehement sau
ironic.
Spiritul romantic este sentimental, subiectiv, conflictual, muzical, imaginativ, interiorizat sau visător. Vrea să se elibereze de reguli,
iubește neobișnuitul și-și asumă o suferință fără margini. Romanticul este geniul inadaptat și neînțeles, maladiv, straniu, dezechilibrat,
excepțional, anormal. Are percepția totalității, e capabil de sinteză și meditează la transcendent. Mintea geniului oglindește infinitul.
Apartenența lui Eminescu la romantism poate fi argumentată prin imaginarul poetic romantic (spațiul oniric/ nocturn, deschiderea
cosmică, cadrul natural), prin preferințele tematice (teme și motive: condiția omului de geniu, creația, iubirea și natura, cosmogonia,
istoria...; motive: luna, visul, codrul, izvoarele...), prin utilizarea unor figuri retorice (antiteza, interogația retorică, exclamația retorică) și a
unor categorii estetice specifice (straniul, grotescul, fantasticul), dar, nu în ultimul rând, se observă la nivelul surselor filosofico-romantice
(Schopenhauer) și folclorice (mituri, basme, legende, tradiții) care au stat la baza creației sale și a viziunii despre lume.
2. Luceafărul- capodoperă romantică, text eminescian fundamental, din etapa de maturitate
- text-sumă ce include toate manifestările din etapele precedente; surprinde aici viziunea tragică din ultima etapă și dualitatea ființei
umane; poate fi considerat un amplu poem romantic prin:
a. amestecul genurilor și al speciilor, fiind meditație romantico- filosofică (treptele cunoașterii, condiția umană), elegie
(imposibilitatea anulării limitelor/autodepășirii) și idilă (dragostea dintre Cătălin și Cătălina), pastel (tablouri de natură terestră sau
cosmică), satiră (sarcasm la adresa lumii superficiale);
b. amestecul categoriilor estetice: epicul (fir narativ preluat din basm, timp mitic repetitiv/reiterabil-„a fost odată”), liricul
(exprimarea sentimentelor, metaforă și alegorie), dramaticul (personaje simbolice care dialoghează, conflicte dramatice/condiția
dramatică a omului), fantasticul filosofic (castelul, dedublarea om/astru, călătoria miraculoasă în spațiu și în timp, viața ca vis, oniricul
în fuziune cu realul, dispariția/apariția neașteptată, transfigurarea magică, macabrul, metamorfoza, întruparea miraculoasă a unei zeități
insolite- geniul, demonul- Sergiu Pavel Dan face inventarul elementelor fantastice în „Fețele fantasticului”);
c. teme și motive (condiția omului de geniu, iubirea, cosmogonia, natura, creația, călătoria interstelară, luna, somnul, visul, crângul,
demonul, îngerul);
d. sursele de inspirație (mituri, folclor, filosofie);
3. Geneză: Publicat pentru prima oară în Almanahul România Jună, la Viena, în 1883, poemul apare în țară în același an, în
Convorbiri literare, apoi în prima ediție a poeziilor eminesciene, alcătuită de Titu Maiorescu. Sursele de inspirație justifică încadrarea în
romantism.
Pe de o parte, poetul valorifică basmele culese de Richard Kunisch într-o călătorie în țările române: Fata-n grădina de aur și
Fecioara fără corp. (Pe primul, Eminescu l-a versificat, schimbându-i finalul: zmeul nu mai prăbușește o stâncă asupra fetei de împărat, ci
îi blestemă pe cei doi, pe fată și pe Florin. Din al doilea basm, devenit în versiunea eminesciană Miron și frumoasa fără corp, păstrează
imposibilitatea iubirii. În basm, feciorul de cioban, căruia îi este ursit să dorească ceea ce este desăvârșit în aceasta lume, deși căsătorit cu o
fată de împărat, pleacă în căutarea unei fete de o frumusețe fără seamăn, fecioara fără corp, și, găsind-o nu o poate îmbrățișa, dorul față de
ea mistuindu-l până la moarte.) Luceafărul este o poveste alegorică (o legendă- M. Eminescu) simplă ce poate fi rezumată. Din basm
păstrează: formulele specifice, planurile pe care se desfășoară povestea, alegoria relației dintre o pământeancă și un nepământea, căutarea
idealului, timpul anistoric. Luceafărul îl înlocuiește pe zmeu și ilustrează geniul.
Valorificarea sursei folclorice este o trăsătură romantică ce asigură evaziunea prin poveste pe tărâmul uitării, al lui a fost odată...,
păstrând legătura cu lumea reală. Acest fapt este excepțional realizat la nivelul structurii poemului. Tot din creația populară, a preluat și a
prelucrat mitul Zburătorului, prezent în mai multe opere. În Luceafărul, este conturat prin visul fetei de împărat care-și imaginează
întruparea idealului masculin în înger, apoi în demon. Textul invită la visare, la aspirația către ideal, către spiritul pur integrat marilor
valori ale romantismului „înalt”.
Pe de altă parte, valorifică surse filosofice cu precădere romantice. Asimilează ideile lui Kant, Hegel, Schopenhauer. Din Lumea
ca voință și reprezentare (Schopenhauer), preia antiteza dintre omul de geniu și omul de rând. Primul își depășește subiectivitatea și se
ridică în sfera obiectivului. Aspiră către absolut, este capabil de sacrificiu, este inteligent și meditativ, capabil de cunoaștere, dar solitar.
Prin opoziție, omul comun nu-și poate depăși subiectivitatea, se sustrage singurătății, este mediocru, dominat de instincte, de „voința oarbă
de a fi” și de a fi fericit, caută împlinirea prin eros.
Complexitatea textului reiese și din utilizarea unor motive mitologice mai vechi, de la Platon și Aristotel, din filosofia indică, din
mitologia autohtonă sau creștină. Ideea că la originea universului se află cerul și pământul este de la Platon, iar că se află Noaptea, fiica
Haosului, este de la Hesiod. În mitologia greacă, Hyperion este Fiul Cerului, tatăl Soarelui și al Lunii. În mitologia indiană, Hyperion îi
cere Demiurgului să-i dezlege taina morții. În mitologia creștină, apare ideea „nașterii din păcatul originar” („Da, mă voi naște din păcat”).
4. Temă, structură și compoziție în Luceafărul
- patru tablouri, în care alternează planurile universal - cosmic (departele, macrocosmosul) și uman – terestru (aproapele,
microcosmosul); amplu poem- 98 de strofe;
- incipit de basm, firul epic dezvoltă o alegorie asupra condiției umane, cu personaje simbolice- voci lirice;
- final tragic, efect al unei lucidități ce înțelege necesitatea și neputința de a face compatibile cele două aspirații (cunoaștere, iubire );
- firul epic dezvoltat pornind de la basm, cu notabile modificări, nu diminuează lirismul autentic și are semnificații alegorice –
povestea unei iubiri imposibile îl va inspira mai târziu, în perioada interbelică, pe Ion Barbu, în poemul Riga Crypto și lapona Enigel, din
etapa baladesc-orientală; dialogul conferă dramatism, fiind utilizat în toate tablourile;
- conflict nerezolvat: ființa umană este duală și nu poate împăca aspirația către înalt și către lumea terestră;
- motive utilizate: visul, castelul, fata de împărat, metamorfozele, chemarea (incantatorie), refuzul, idila- sărut, îmbrățișare...-,
ungherul/ spațiul retras, aspirația (visul de luceferi), călătoria cosmică, motivul îndrăgostiților etc.
În cele 98 de strofe din poem și patru tablouri, alternează planurile antitetice universal – cosmic și uman – terestru. Printr-o
compoziție simetrică, în primul și în ultimul tablou, acestea se îmbină, pentru ca în al doilea și al treilea să se limiteze succesiv la câte unul.
În poem se observă o mișcare continuă sus – jos. Aceasta este pusă în relație cu tensiunea dintre „dat” și „dorit”. Luceafărul dorește o „oră
de iubire”, însă îi este dat să cunoască tainele universului și să fie „nemuritor și rece”. Fata de împărat este muritoare, are noroc, dar vrea să
–și atingă idealul de iubire, pentru un moment din viața sa când aspiră spre veșnicie.
Tematica este complexă, asociind condiția omului de geniu cu timpul reprezentat dual (universal și uman), cu iubirea și natura.
Iubirea este reprezentată în toate ipostazele precizate de G. Călinescu: paradisiacă, elegiacă, demonică, funebră. Poemul poate fi interpretat
ca o alegorie, cum menționeazî autorul însuși: Aceasta este povestea. Iar înțelesul alegoric ce i-am dat este că, dacă geniul nu cunoaște
nici moarte și numele lui scapă de noaptea uitării, pe de altă parte însă, pe pământ, nu e capabil a ferici pe cineva, nici capabil de-a fi
fericit. El n-are moarte, dar n-are nici noroc – M. Eminescu (v. finalul- În lumea mea mă simt/ nemuritor și rece).
TABLOUL I
Prin formula inițială de basm, din incipit, poemul ne introduce într-o atmosferă fantastică, de mit, repetabilă, ce informează despre
povești exemplare: A fost odată ca-n povești/ a fost ca niciodată.... Poetul izbutește să șteargă de la început ideea de timp istoric și să
creeze (...)ideea unui timp fabulos, prielnic înfloririi miturilor și defășurării metaforice. (D. Popovici) Timpul mitic permite generalizarea
semnificațiilor. E oglindirea posibilă, pur imaginativă, a eternei aspirații umane către autodepășire.
Portretul fetei de împărat o singularizează prin unicitatea terestră, prin origineaa nobilă ( din rude mari, împărătești). Frumusețea ei
este idealizată, prin comparația cu sacrul, cu celestul/luna și prin adjectivul-epitet la superlativ, în inversiune: „ o preafrumoasă fată/cum e
Fecioara între sfinți/și luna între stele. Cadrul terestru este măreț (din umbra falnicelor bolți) și limitat- castelul, camera fetei-, însă are
deschideri cosmice (ea pasul și-l îndreaptă/lângă fereastră/unde-n colț...). Comunică prin fereastră cu infinitul, deși opus lumii
nemărginite a Luceafărului ce în zare și pe mări/răsare și străluce/pe mișcătoarele cărări corăbiii negre duce. Tânăra face legătura între
terestru și cosmic prin aspirația ei către nemărginire. Fire contemplativă, este atrasă de figura superioară fascinantă, iar dorința ei este
începutul unei povești fantastice și imposibile de iubire: de dorul lui și inima/și sufletu-i se împle. Reciprocitatea sentimentelor amplifică
tensiunea lirică: cât de viu s-aprinde el/ în orișicare sară/în umbra negrului castel/când ea o să-i apară.
Tema iubirii romantice se realizează prin atracția contrariilor. Cele două fărpturi fundamental diferite se simt atrase irezistibil una
de cealaltă. Motivele prin care se concretizează tema sunt fereastra, somnul, visul, oglinda. Ce doi se întâlnesc într-o lume intermediară,
prin oglindă, ca spațiu de reflexie și derealizare a lumii concrete, și prin adâncirea în somn. Pentru Mircea Cărtărescu (în „Eminescu- visul
chimeric”), somnul sau cufundarea în inconștient oferă o cheie de lectură inedită: „Poemul Luceafărul este în definitiv un poem al
somnului”, iar visătoarea Cătălina este un erou romantic. Visul este un univers compensativ tipic romanticilor, prin care se anulează
temporar contrariile și se oferă o cale de evaziune din realitatea trecătoare și imperfectă: Ea îl privea cu un surâs/ El tremura-n oglindă/
Căci o urma adânc în vis/ de suflet să se prindă.
Versurile Cobori în jos/ Luceafăr blând/alunecând pe-o rază/ Pătrunde-n casă și în gând/ Și viața-mi luminează reprezintă invocația
– descântec prin care-l determină să coboare. Chemarea este adresată de două ori, iar întruparea se face un un efort extraordinar, declarat-
din lumea mea venii cu greu/ ca să-ți urmez chemarea.
Ființa superioară se întrupează de două ori, din elemente primordiale. Prima apariție este neptunică- poartă un toiag și este
încununat cu trestii. Mai întâi, se naște din cer și mare (Cerul este tatăl meu/ și mumă-mea e marea), apare ca un mândru tânăr, un
voievod,/ cu păr de aur moale, cu fața străvezie, albă ca de ceară , deci de o frumusețe stranie. Portretul arată efortul de a se face vizibil
și perceptibil în lumea terestră, materială, ca să fie înțeles de fată. Versurile un mort frumos cu ochii vii/ ce scânteie-n afară conțin un
oximoron ce-i definește structura interioară. Refuzul categoric al fetei are la bază frica de necunoscut și modul diferit de a înțelege
veșnicia. Pentru ea, este echivalentă ideii de moarte: căci eu sunt vie/ tu ești mort. Pentru făptura muritoare, viu este sentimentul erotic,
instinctul ce-i imprimă dorința de a fi. De aceea, deși alternativa este tentantă, oferindu-i veacuri multe și palate de mărgean, fata nu
acceptă dispariția din sfera terestră, echivalând pentru ea cu moartea: Dară pe calea ce-ai deschis/ N-oi merge niciodată.
Cea de-a doua întrupare este din soare și noapte (Soarele e tatăl meu,/ iar noaptea-mi este muma). Trăsăturile sale amintesc de
figura Zburătorului: cu ochii mari și minunați ce lucesc adânc, himeric,/ ca două patimi fără saț și pline de-ntuneric. Figura sa este cea a
demonului romantic: venea adânc și gânditor/ și palid e la față. Și această apariție contrariază și este urmată de un refuz: mă dor de
crudul tău amor/ a pieptului meu coarde,/ Și ochii mari și grei mă dor,/ privirea ta mă arde. Fata ilustrează condiția omului incapabil să-și
depășească sfera. În ordine lumească, cerurile și cununile de stele, din aceeași substanță cu veșnicia, nu pot fi înțelese.
Luceafărul apare în primul tablou individualizat fizic și moral, orgolios, având conștiința superiorității: Eu sunt Luceafărul de sus.
Are origine zeiască/divină și se poate metamorfoza la chemarea fetei, plină de magie. Apare ca cu chip angelic, apoi demonic, el însuși
fiind o făptură duală prin excelență, în spirit romantic (excepțional și contradictoriu). Se naște din principii opuse și este consubstanțial
creației/cosmogoniei, ceea ce justifică refuzul ulterior al Demiurgului de a-i schimba condiția.
Primul tablou se încheie cu decizia Luceafărului de a renunța la nemurire (da, mă voi naște din păcat), pentru o clipă de iubire: Tu-
mi cei chiar nemurirea mea,/ în schimb pe-o sărutare. Recunoaștem mitologia creștină ca sursă de inspirație și puterea de scarificiu a
eroului romantic.
TABLOUL al II-lea
În al doilea tablou, se încheagă o idilă obișnuită între două făpturi asemenea, între Cătălin, un paj ce poartă pas cu pas/ a-mpărătesei
rochii, și fata devenită Cătălina. Asemănarea numelor sugerează compatibilitatea lor și ilustrează condiția omului comun, ce nu se remarcă
prin singularitate. Portretul tânărului este conturat în opoziție cu al Luceafărului: are obrăjori ca doi bujori, este îndrăzneț. Nu are origine
nobilă, copil din flori și de pripas, existența lui este urmare a unui păcat, a voluptății instinctelor. Rostirea sa este din registrul de jos, fără
solemnitate, cu termeni și expresii populare, circumscrise familiarității: arz-o focul, bată-l vina, om fugi în lume. Vede în amor un ritual de
gingășie pe care-l descrie sub forma unui ritual erotic și propune varianta unei iubiri lumești care se poate învăța din bob în bob. Fata
(Cătălina) recunoaște asemănarea confortabilă: Încă de mic/ te cunoșteam pe tine,/ Și guraliv și de nimic/ te-ai potrivi cu mine. Ea rămâne
încă indecisă, atrasă de magia departelui: În veci îl voi iubi și-n veci/ va rămânea departe.
Recunoaște elementele de idilă: cadrul primitor, apropierea, scenariul erotic realizabil, fără mari idealuri, dar ademenitor, cald,
tandru. Motivul păsării vânate este preluat din scenariul medieval de vânătoare: Cum vânătoru-ntinde-n crâng/ La păsărele lațul/ Când ți-
oi întinde brațul stâng/ Să mă cuprinzi cu brațul.
TABLOUL al III-lea
În tabloul al treilea se prezintă cadrul universal – cosmic. Luceafărul zboară către Demiurg, se întoarce în momentul genezei, la ziua
cea dintâi. Schimbarea numelui- gr. Hyper „deasupra”, aiôn/ eon ”„durată, eternitate” îi arată superioritatea și-l plasează în lumea cosmică
eternă. Eonii sunt emanații ale Ființei supreme, iar, în mitologie, Hyperion este fiul lui Uranus și al Geei; aici, în structura sa sunt contrase
principii opuse: eternul/ variabilul, diurnul/nocturnul, sus/jos. El exprimă setea geniului de absolut, de nemărginire. Călătoria sa este un
drum al cunoașterii. Pastelul cosmic surprinde măreția cadrului în care este plasată aventura, acest zbor în haos- Părea un fulger ne-
ntrerupt. Spațiul și timpul se dilată, sunt transfigurate. Prin marea forță de concizie a poetului și prin capacitatea de a concretiza
abstracțiile, noi devenim părtași la toate etapele cosmogoniei: pregeneza (căci unde-ajunge nu-i hotar/ nici ochi sprea a cunoaște/și
lumea-ncepe în zadar/ din goluri a se naște), geneza (vedea ca-n ziua cea dintâi/cum izvorau lumine), postgeneza (cum izvorând îl
înconjor/ ca niște mări, de-a-notul...). Se observă motive precum lumina primordială, anii-lumină, infinitul. Gradația permite imaginarea
treptată a transformării lui Hyperion, a dematerializării sale: de la ființa înaripată, la fulgerul de neoprit, apoi la imaginea unui gând purtat
de dor. În drumul său, străbate spațiul fără limite, neantul și se cufundă în uitare.
Refuzul Demiurgului are la bază ideea că Hyperion aparține marii creații, iar dispariția sa ar destabiliza ordinea universală, echilibrul
cosmic. Discursul îmbracă forma unei profunde meditații asupra condiției umane, cu valorificarea unor motive universale: fugit
irreparabile tempus (trecerea ireversibilă a timpului), vanitas vanitatum (deșertăciunea), fortuna labilis (soarta schimbătoare). Demiurgul
îi poate oferi alte ipostaze: de bard, de creator; de împărat; de geniu militar. Limbajul grav, include metafore și aforisme: dar piară
oamenii cu toți/ s-ar naște iară oameni. Gestul final este mult mai convingător, căci îi dezvăluie îndrăgostitului imaginea instabilă a iubirii
trecătoare de pe pământul rătăcitor care-l așteaptă.
TABLOUL al IV-lea
Ultimul tablou îmbină din nou planurile. Acum aparelementele unui paradis terestru și imaginea cuplului transfigurat de iubire.
Atmosfera specifică imaginarului poetic romantic sunt sara-n asfințit, luna ce răsare tremurând din ape, codrul și dealurile, șirul lung de
mândri tei. Florile de tei cad dulce pe creștetele-a doi copii/cu plete lungi, bălaie. Mesajul este grav și subliniază ideea că orice muritor își
poate depăși condiția prin iubire. Vorbele tânărului sunt ale unui îndrăgostit, în general, de profunzimea celor ale Luceafărului: Ești
iubirea mea dintâi,/ Și visul meu din urmă. Luceafărul însuși devine o simplă stea norocoasă:... norocu-mi luminează.
Finalul reia antiteza dintre cele două universuri și condiții, pe un ton rece, rostind un adevăr implacabil: Trăind în cercul vostru
strâmt,/Norocul vă petrece,/ ci eu în lumea mea mă simt/ nemuritor și rece. Metafora chipul de lut indică o condiție muritoare, în timp ce
atributele geniului exprimă accesul la nemurire, dar și imposibilitatea împlinirii în plan afectiv. Finalul este anticipat de poemul Floare-
albastră, o idilă cu elemente de elegie.
ÎN PLUS! 5. Personajele simbolice. Vocile lirice
Tudor Vianu afirmă că personajele sunt măști lirice ale poetului, acesta imaginându-se ca geniu (Luceafăr/Hyperion), ca îndrăgostit
(Cătălin), ca forță/gândire universală (Demiurg). Toți criticii literari convin asupra faptului că poetul vorbește în acest poem prin
intermediari, prin mai multe voci lirice, ipostaze diferite ale eului liric: Eminescu nu se identifică numai cu Hyperion, ci, și sub alte
raporturi, cu toate personajele din poem. Dacă examinăm (...) vorbirea presupuselor personaje ale poveștii, descoperim că ea este
vorbirea poetului însuși, în diferite registre stilistice- N.Manolescu. Aceste voci lirice apar și în alte poeme eminesciene.
- Luceafărul/ Hyperion: Luceafărul se întrupează de două ori, în vis, pentru a se putea integra temporar ordinii pământești; în al treilea tablou este
plasat într-o ordine cosmică, ceea ce justiifică; rostirea sa se adaptează fiecărui interlocutor (I tablou- fata de împărat; al II-lea- demiurgul; al III-lea-
tinerii); M. Călinescu- Hyperion trăiește în lume esențelor primordiale și este un geniu titanesc; el reprezintă aspirația demonului spre iubire, prezentă și în
alte poeme, vrea să-și sacrifice nemurirea, să se nască din păcat, să primească o altă lege. Nostalgia erotică a acestui demon e o nostalgie spre auto-
cunoaștere (M. Călinescu, Titanul și geniul în poezia lui Eminescu); el rămâne prototipul ideal al unui demon lăuntric, sortit să rămână neînțeles de o
femeie slabă, egoistă, inconsecventă, înspăimântată de sublimitatea erosului titanic; tinanismul din acest poem nu este o răzvrătire împotriva arbitrariului
divin, ci impotriva condiției terestrului, relativului, efemerului., el trăiește o dramă a absolutului; demonul lui Em. Nu este îngerul căzut, pedepsit și exilat,
, ci revoltatul împotriv aunei lumi strâmb alcătuite, un Geniu, cu o condiție extraterestră, sublimat intelectual.
 -fata de împărat/ Cătălina: în primul tablou este aproape egală ființei superioare a Luceafărului, atributele sale singularizând-o; amintește de fecioara
fascinată de Zburător, din mitologia românească; devine o Cătălina, în al doilea tablou, o ființă comună; în final, este o anonimă, un personaj generic, o
ființă îndăgostită, în ordine terestră; discursul ei este când descântec, prin formula incantatorie prin care îl cheamă, când vorbe nostalgice sau obișnuite; M.
Călinescu- Cătălina simbolizează, de fapt, o condiție dedublată, năzuind spre lumea pură a Luceafărului, deși cedează fără dificultăți pajului viclean, față
de care are afinități; Eminescu o înzestrează cu nostalgia infinitului, chiar dacă îi conferă și o semnificație satirică, deoarece își contrazice propria
aspirație.
-Cătălin: o ființă comună „viclean copil de casă”, dar; este și el un îndrăgostit, în final, chiar dacă nu are acces la aspirația către autodepășire;
-Demiurgul: desemnat de Hyperion ca „părinte”, „Doamne”, reprezintă ființa supremă; el este ordinea absolută, aici, expresie a necesității imposibil
de schimbat; este un principiu pasiv, iar creația lui nu poate exista fără principiul activ; lui i se datorează, în al treilea tablou, meditația asupra condiției
umane; discursul lui e axat pe antiteza dintre esență și aparență, dintre etern și vremelnic, necesar și întâmplător, ilustrând exemplar acel vanitas
vanitatum; poetul se identifică aici cu o conștiință universală și transcendentă (M. C.), sentimentul perisabilității capătă o expresie de o seninătate tragică;
Demiurgul își este sieși subordonat, lipsit de libertate, principiu ordonator care nu se poate nega pe sine, motiv pentru care nu poate îndeplini rugămintea
Luceafărului/ Hyperion (M. Călinescu);
- fiecare personaj are mai multe măști- luceafărul, de exemplu este înger și demon, simbolizând iubirea celestă, pură și suferința din iubirea
refuzată; fata de împărat- îndrăgostita, nostalgica, dar și sedusă;
- în spatele alegoriei și al personajelor- măști, se ascund simbolurile general- umane: Luceafărul/ Hyperion, simbolul geniului inadapatat voluntar și
răzvrătit (un titan), împotriva ordinii terestre nu împotriva creatorului absolut, are acces la lumea gândirii și la esența cunoașterii, dar nu poate fi fericit/
împlinit afectiv; în filosifia lui Schopenhauer, geniul este o eliberare de tirania vieții oarbe și egoiste, are o esență anormală, excepțională, putând
contempla generalitatea existenței
Cătălin/ Cătălina, simboluri ale omului comun (sursa filosofică schopenhaueriană), care trăiesc în ordinea lumească, pentru satisfacerea
instinctualității, fără capacitatea de detașare obiectivă, de autodepășire și de sacrificiu pentru cunoaștere; poemul barbian Riga Crypto și lapona Enigel va
relua, în viziune proprie, această opoziție;
6. Limbajul tipic romantismului înalt
- antiteza romantică, principiul dual se reflectă atât în structura poemului, cât și la nivelul semnificațiilor; opozițiile din poem au
valoare simbolică: pământ- cer, om- astru, murito- nemuritor, zi-noapte, etern- pieritor, iubire- amor etc.; exprimă un sentiment de ruptură
interioară și de tensiune; la romantici, pun eîn opoziție aspecte diferite: real-ideal, viață-vis, teluric- transcendent/celest, suflet- materie...
- alegoria (geniului); epitetul cromatic și metaforic, comparația, metafora sunt utilizate în realizarea portretelor fetei de împărat
(astfel, este puternic individualizată) și al Luceafărului (frumusețe stranie, figură tipic romantică, dublă mască- demonică și angelică), în
primul tablou; imagini vizuale și dinamice folosite în al treilea taboul pentru crearea imaginii cosmogonice;
- discursul personajelor-măști include mai multe registre ale limbii (înalt filosofic & popular, comun); poetul își comunică propriul
mesaj prin intermediul mai multor voci/ personaje simbolice;
- simplitatea formală este expresie a decantărilor lirice succesive; într-un moment de criză a conștiinței romantice, Eminescu găsește
o soluție estetică înfățișată sub forma unui ideal clasic, al artei senine și obiective, în care însă tragismul romatic nu este negat, ci doar
purificat, esențializat (M. Călinescu);
- poemul are o muzicalitate prozodică specifică, măsură scurtă, ritm iambic, 98 de catrene.
7. Semnificații - Consider că această creație literară nu este doar o alegorie a geniului, ci un poem despre condiția poetului și,
mai mult decât atât, a omului, în general. Suntem cu toții tereștri și divini, muritori și nemuritori, ne transcendem condiția și rămânem
prizonierii ei. Luceafărul este poemul dualității esențiale a omului supus unui destin și unei naturi care-i sunt date și tinzând să le
depășească. (N. Manolescu). Ca basm al ființei, cum este recent interpretat, Ioana Em. Petrescu vede în Hyperion, care aspiră la liniștea
uitării, un intermediar între „chipurile de lut” ale umanității risipite în timp și eternitatea divinității lipsite de chip. Poemul rămâne o artă
poetică semnificativă, expresie a viziunii tragice despre lume, din ultima etapă de creație. Eminescu îmbogățește mitul romantic al
geniului cu semnificații noi, făcându-l să fuzioneze cu titanismul, dar și cu mitul Zburătorului, expresie a unor contradicții ireductibile
și a unor dileme dureroase. Aspirația către absolut va fi integrată viziunii despre lume și a altor poeți sau scriitori de după Eminescu:
Arghezi, Blaga, Barbu, Camil Petrescu etc.
8.ÎN PLUS!
a. Poezia eminesciană este una a „înserării” și a nopții”, dar nu și a apusurilor, căci seara este un ceas al tainei, un timp al izvorării, când „stelele
nasc umezi pe bolta senină.” (Sara pe deal), când „Răsare luna liniștit/ și tremurând din apă.” (Luceafărul). Timp sacru, înserarea eminesciană este o
perpetuă reeditare a genezei și răsăritului lunii, minunea „pe care noaptea și-o așteaptă.” Ea celebrează misterul acestei perpetue izvorâri a lumilor din
lumină: ape „plâng clar izvorând din fântâne.” Ce se remarcă acum este faptul că dispare inteligența divină și lumile nu mai sunt cugetate de un
„demiurg”.
b.Etape de creație, modele cosmologice (excelență) - Ioana Em. Petrescu explică opera sa din perspectiva schimbării modelului cosmologic,
înțeles ca „expresie a sentimentului existenţei în lume, a raporturilor originare pe care fiinţa le stabileşte cu universul” (Eminescu, poet tragic). Prima
perioadă a creației eminesciene e dominată de modelul cosmologic platonician, când ființa umană are certitudinea apartenenței la o patrie celestă, omul
are substanță angelică, gândirea poetică este consubstanțială celei divine. Adoua e dominată de conștiința unei crize ce dezintegrează modelul lui Platon
și se exprimă prin imaginea demonului care are încă nostalgia armoniei pierdute și aspiră să o recupereze prin vis, poezie și iubire. Ultima etapă a operei
sale (în sensul soluțiilor existențiale propuse), din care afce parte și Luceafărul, dezvăluie o nouă relație între ființa umană și univers. Acum este folosit
modelul kantian care concepe universul ca o pluralitate de lumi ce izvorăsc și mor perpetuu. Imaginea genezei continue se grefează pe intuiția luminii
concepute ca substanță a lumii (cum va fi la L.Blaga, mai târziu). Grandoarea absolută a spiritului și nimicnicia himerică a ființei se întâlnesc în condiția
umană și ironică a genialității. Gândirea creatoare de sens devine atributul existenței în general: pentru ca ființa să existe, ea trebuie să se gândească pe
sine sau să se lase gândită, primindu-și astfel sensul. Deși are puncte de plecare comune cu viziunea schopenhaueriană („lumea ca reprezentare”) și a
perceperii răului universal, poezia eminesciană nu este expresia unui pesimism, ci a unei conștiințe tragice care își asumă lucid condiția și încearcă să
depășească criza gândirii înstrăinate. Imaginea exemplară este figura Luceafărului.
Marile teme. Viziunea romantică despre lume - Așadar, înțelegerea marelui nostru poet național nu se poate face doar prin identificarea unor
trăsături romantice, conceptul de eminescianism desemnând tocmai specificul unei opere absolut originale, ce include, în concordanță cu romantismul
funciar, predispoziția către reverie și către meditație, propensiunea cosmică, melancolia, aspirația către absolut și autodepășire și, nu în ultimul rând,
sentimentul tragicului. De la debutul din 1866, până la etapa marilor antume, care se încheie practic în 1883, când se declanșează boala poetului, viziunea
sa evoluează de la pașoptism la clasicizarea eminescianismului, după asimilarea trăsăturilor romantismului și după asumarea unor experiențe definitorii în
planul trăirii și al cunoașterii („suferință tu, dureros de dulce”). Viziunea eminesciană despre lume se configurează treptat, prin tematica și atitudinile
abordate de poet. Marile teme sunt de inspirație romantică: istoria, timpul, natura, iubirea, condiția omului de geniu, cosmogonia, folclorul, creația.
Abordarea lor este expresia specificului național și a unei individualități creatoare irepetabile.