Sunteți pe pagina 1din 4

Argumentarea apartenenței la romantism

a poemului „Luceafărul” de Mihai Eminescu.

Romantismul este un curent literar care a apărut la începutul secolului al XIX lea în Anglia,
Germania şi Franţa şi apoi s-a răspândit în întreaga Europă, el reprezentând o reacţie împotriva
clasicismului care punea accentul pe raţiune şi viziune generică.

Romantismul-curent literar ce promovează avântul imaginaţiei, posibilitatea evadării dintr-un


prezent cel mai adesea nemulţumitor, atracţia faţă de extreme și ignorarea purităţii genurilor și
speciilor literare. Romantismul cultivă subiectivitatea şi individualul, personajele sale fiind
excepţionale surprinse în împrejurări excepţionale. Creatorul romantic face elogiul fanteziei
creatoare, este atras de absolut, de infinitul spaţial şi temporal, realizând ample viziuni poetice
asupra naturii, cosmosului şi istoriei omenirii. Eul romantic se sufocă în atmosfera mediocră a
realităţii şi evadează în imaginare lumi exotice sau în trecut sau în folclor. Mijlocul compoziţional
fundamental în romantism este antiteza. De asemenea, se observă amestecul genurilor şi speciilor
literare , precum şi un limbaj poetic expresiv, retoric, baroc.

Un prim argument de încadrare a poemului în romantism este reprezentat de sursele de


inspiraţie folclorice. Punctul de plecare al poemului l-a constituit un basm românesc cules din
Muntenia de călătorul german Richard Kunisch şi cuprins într-un memorial de călătorie Bukarest
und Stambul. În perioada studiilor berlineze, Eminescu versifică acest basm în poemul Fata în
grădina de aur. De asemenea rădăcinile folclorice ale Luceafărului trebuie căutate şi în mitul
Zburătorului, considerat de George Călinescu mitul erotic fundamental al culturii noastre. În geneza
poemului se pot identifica şi surse filozofice din Platon, Schopenhauer, dar şi surse de inspiraţie
romantice

Un alt argument este reprezentat de amestecul genurilor şi speciilor literare, deoarece acest
poem filozofic pe tema condiţiei omului de geniu prezintă atât elemente epice, cât şi elemente lirice
şi elemente epice. Trăsăturile epice rezidă în cadrul de basm, în incipitul specific acestei specii „A
fost odată ca-n poveşti/ A fost ca niciodată”, precum şi în structura narativă pe care se ţese povestea
alegorică. În plus, se observă îmbinarea tuturor speciilor lirice abordate de Eminescu în creaţia sa:
elegia,meditaţia,pastelul terestru şi pastelul cosmic .Pe de altă parte, apar şi elemente dramatice care

1
rezultă din folosirea dialogului şi din construcţia în patru tablouri, în care există un dialog care
focalizează atenţia: în primul tablou, dialogul dintre fata de împărat şi Luceafăr,în al doilea tablou,
dialogul dintre Cătălin şi Cătălina, în al treilea tablou dialogul dintre Demiug şi Hyperion , în al
patrulea tablou există schimbul de replici dintre Cătălin şi Cătălina şi aopi cel dintre Cătălina şi
Hyperion, din finalul poemului.

Un al treilea argument în favoarea demonstrării caracterului romantic al poemului este tema


condiţiei omului de geniu. Într-o poveste alegorică pe tema iubirii imposibile dintre o fată de
împărat şi o stea, Eminescu redă condiţia omului de geniu . Prin intermediul liricii măştilor, poemul
redă alegoric diferite trăsături ale omului de geniu. Protagoniştii sunt măşti ale unor trăsături
contradictorii: fata de împărat prezintă omul de geniu ca fiinţă care aspiră la absolut, Hyperion şi
Demiurgul sugerează accesul la eternitate şi transcendentul din condiţia omului de geniu,Cătălin
surprinde latenţele senzuale, iar Cătălina trăsăturile lumesti. Astfel omul de geniu este o fiinţă
duală, având atât atribute umane, cât şi divine. El aspiră la a-şi împlini condiţia efemeră de muritor
prin iubire, însă i se refuză de Demiurg accesul la moarte pentru că ar fi generat dispariţia
ontologică a universului. Poemul apare astfel ca o alegorie a cunoaşterii propriei condiţii de către
geniu. Descoperind imposibilitatea totalităţii şi a accesului la iubire, geniul se abstrage din lumea
contingentă, trăind doar în lumea contemplării apolinice. Geniul este un inadaptat, condamnat la o
eternă singurătate. Într-un cuvânt, viziunea despre lume pe care autorul o asociază temei iubirii este
aceea că ea reprezintă cheia de boltă a întregii arhitecturi a poemului.

Un al patrulea argument în favoarea încadrării textului în romantism este prezenţa antitezei ca


mijloc compoziţional. Poemul este alcătuit pe două planuri, universal cosmic şi uman terestru, care
sunt paralele şi antitetice sugerând opoziţia dintre transcendent şi contingent, dintre eternitatea
geniului şi efemeritatea condiţiei umane. De asemenea, poemul este alcătuit din 98 de catrene
dispuse în patru tablouri : tabloul întâi, strofele 1-43, tabloul al doilea, strofele 44-64,tabloul al
treilea,strofele 65-85, tabloul al patrulea, strofele 86-98.Primul şi al patrulea tablou sunt simetrice
deoarece se referă la planurile cosmic şi teluric, pe când tabloul al doilea se referă doar la planul
teluric, iar al treilea doar la planul cosmic.

Viziunea romantică despre lume a poetului, este dată de temă, relația geniu-societate, de structură,
de alternarea planului terestru cu planul cosmic, de antiteze, de motivele literare (luceafărul,
noaptea, visul, etc.), de amestecul speciilor (elegie, meditație, idilă, pastel) și de metamorfozele lui
Hyperion.

2
Tema poemului este romantică și constituie iubirea imposibilă dintre doi reprezentanți ai unor
lumi diferite. Într-un plan îndepărtat, tema este condiția omului de geniu într-o lume limitată, idee
preluată din filozofia lui Schopenhauer.

Titlul poemului este alcătuit din substantivul propriu Luceafărul utilizat cu sens conotativ, sugerând
ascensiunea sau dorința omului comun de a atinge absolutul. Titlul unește două mituri: unul
românesc, al stelei călăuzitoare; și altul grecesc, a lui Hyperion, sugerând prin aceasta natura duală a
personajului de tip romantic.

,,Luceafărul” este şi va rămâne sinteza liricii eminesciene, în care cunoaşterea lumii e posibilă şi
accesibilă doar omului superior, de asemenea, cea mai reprezentativă creaţie a perioadei romantice.

În încheiere, în opinia mea, poemul se încadrează în curentul romantic prin tematică, prin
motive, prsonaje excepţionale în situaţii excepţionale, antitezele real-ireal, terestru-cosmic,
masculin-feminin, și prin amestecul de genuri şi specii. Poemul romantic Luceafărul reprezintă un
punct maxim al creației eminesciene.

Cu Eminescu apare în literatura europeană ultimul mare poet romantic, păstrând în existenţa şi
opera sa conturul caracteristic al dramei artiştilor romantici. Năzuind necontenit spre un plan de
viaţa superior etic şi artistic, căutând cu patos adevărul şi refuzând consecvent compromisul,
Eminescu s-a aflat în permanent conflict cu lumea vremii sale din pricina nonconformismului, a
sincerităţii în faptele de viaţă şi a înălţimii de gândire, dublată de o sete de cunoaştere absolută.