Tema și viziunea despre lume în poemul Luceafărul, de Mihai Eminescu

Încadrare: romantism, perioada marilor clasici

Romantismul este un current literar care s-a manifestat la sfârșitul secolului al XVIII-
lea în Anglia, de unde a fost preluat și de celelalte țări europene. Victor Hugo a trasat direcțiile
romantismului în prefața de la drama Cromwell. Romantismul propune un nou mod de raportare
a ființei la sine și la lumea în care trăiește. El se manifestă împotriva încrederii excesive în
rațiune, promovează sensibilitatea, fantezia și imaginația creatoare. Scriitorii romantici
folosesc ca surse de inspirație trecutul istoric, folclorul și frumusețile naturii, principalele teme
fiind iubirea, dreptatea, moarta, viața, natura. În creațiile epice personajul este excepțional
în împrejurări ieșite din comun, limbajul este sugestiv, expresiv și ambiguu. Antiteza este
modalitatea de construcție a personajelor sau a ideilor. În literatura românească originile
curentului romantic se regăsesc în scrierile reprezentanților generației pașoptiste. Prin
creația lui Mihai Eminescu principille romantismului se sincronizează cu modelul european.

Opera literară Luceafărul (1883) este reprezentativă pentru viziunea despre lume a
autorului, fiind o creație-sinteză de teme, idei și motive literare romantice, încadrându-se în
perioada marilor clasici.

Caracterul romantic al textului eminescian se evidențiază în plan tematic. Poemul are

următoarele teme: iubirea, natura, condiția omului de geniu, timpul, nașterea Universului.
Tabloul întâi prezintă idila fantastică dintre Luceafăr și o prea frumoasă fată de împărat. Cele
două măști lirice reprezintă pretextul pentru adevărata problematică pe care o propune poemul:
modul diferit de raportare la existență și la iubire a omului de geniu și a omului comun.
Pentru fata de împărat, omul comun, sentimentul iubirii se confundă cu atracția, cu dorința,
pentru Luceafăr sentimentul înseamnă asumare și se naște în timp: „Îl vede azi, îl vede
mâni,/Astfel dorința-i gata/El iar privind de săptămâni/Îi cade dragă fata”. Cu toate că existența ei
este supusă efemerității, ea se simte atrasă de cunoașterea absolută, întruchipată de Luceafăr.
Pentru cel din urmă experimentarea iubirii va însemna decăderea. În plus, în numele iubirii,
Luceafărul este dispus să se sacrifice, coborând de două ori în planul limitat al fetei. De
asemenea, cele două înfățișări îi relevă natura dublă: angelică și demonică. Fata îi refuză invitația
de două ori, conșitentizând incompatibilitatea cu lumea superioară: „Căci eu sunt vie, tu ești
mort, Și ochiul tău mă-ngheață.”

Dimensiunea romantică se reflectă la nivelul antitezei. Astfel, discursul liric dezvoltă

antiteza dintre planul terestru și cel cosmic, dintre omul de geniu și omul comun. În acest
sens, autorul recurge la perosnaje-măști sau voci diferite: Demiurgul și Luceafărul
întruchipează ființele superioare, iar Cătălin și Cătălina sunt ipostaze ale omului comun. În
altă ordine de idei, se observă amestecul de genuri literare, ca trăsătură specifică a
romantismului: epicul este evidențiat prin prezența personajelor-măști și a unui fir narativ ce
poate fi structurat pe momentele subiectului. Lirismul este reliefat de elementele de pastel
din primul și ultimul tablou, cât și de meditația filosofică, iar caracterul dramatic este
susținut de dialogul dintre fata de împărat și Luceafăr, Cătălin și Cătălina sau dintre Hyperion și
Demiurg.

Viziunea despre lume se remarcă și la nivelul elementelor de structură, de compoziție

și de limbaj. Titlul anunță ideea discursului, fiind în strânsă corelație cu mesajul transmis de text.
Este format dintr-un substantiv articulat hotărât și desemnează personajul central al poemului.
Luceafărul este un personaj romantic, excepțional. În sens denotativ, cuvântul denumește
cea mai strălucitoare stea văzută de pe Pământ, planeta Venus. În sens alegoric Luceafărul
este ipostaza omului de geniu, nemuritor și rece, superior prin setea de cunoaștere, puterea
de sacrificiu, detașarea din final.

Eminescu utilizează figuri de stil care susțin expresivitatea discursului: epitetul popular
„o preafrumoasă fată” sugerează unicitatea fetei, idee evidențiată și prin comparațiile originale și
descriptive: „Cum e fecioara între sfinți/Și luna între stele.”

În concluzie, poezia Luceafărul, de Mihai Eminescu rămâne o creație reprezentativă atât

pentru viziunea despre lume a poetului, cât și pentru romantismul românesc din a doua jumătate a
secolului al XIX-lea.