Luceafărul

Mihai Eminescu
Mihai Eminescu a fost un poet, prozator și jurnalist român. Se impune în spațiul literar
românesc al epocii ca membru important al Junimii. Din punct de vedere al operei sale, aceasta
constituie un moment de răscruce în evoluția poeziei românești.

Sfârșitul secolului al XVIII lea este marcat de o serie de schimbări pe plan social, politic,
economic, lucru ce favorizează cristalizarea unui nou curent culutural, ce poartă numele de
romantism. Apărut ca o reacție la rigorile impuse de clasicism, romantismul propune un mod de
raportare a ființei umane la sine și la lumea în care aceasta trăiește.Astfel, dacă literatura clasică
oglindea literatura exterioară, noua literatură romantică, va deveni expresia realității interioare a
artistului, fantezia constituindu-se într-un nou mijloc de sondare a existenței.

Opera Luceafărul (1883), este reprezentativă pentru viziunea despre lume a lui Mihai
Eminescu, fiind o creație-sinteză de teme, idei și motive literare romantice.

Caracterul romantic al textului eminescian se evidențiază la nivelul antitezei. Astfel,

discursul liric dezvoltă antiteza dintre planul celest și planul teluric, dintre omul de geniu și omul
comun, dintre cunoaștere apolinică și cea dionisiacă.

Se observă la nivelul discursului amestecul de genuri literare, ca trăsătură specifică

romantismului. Epicul este evidențiat prin prezența personajelor- măști și a unui fir narativ ce
poate fi structurat pe momentele subiectului. Lirismul poemului este reliefat atât de elementele
de pastel (din primul și ultimul tablou), cât și de meditația filosofică, în vreme ce caracterul
dramatic al textului este susținut de secvențele dialogate dintre fata de împărat și Luceafăr, dintre
Cătălin și Cătălina sau dintre Hyperion și Demiurg.

Dimensiunea romantică a operei eminesciene se reflectă ți în plan tematic, discursul

abordând trei teme majore: iubirea neîmplinită, natura - suprinsă în alternanța celest/teluric - și
tema filosofică a cunoașterii, prin evidențierea raportului antitetic dintre omul comun și omul de
geniu.

Tabloul întâi prezintă idila, proiectată în planul fantasticului, dintre Luceafăr și „o prea
frumoasă” fată de împărat. Această problematică pe care o propune poemul: modul diferit de
raportare la existență și la iubire a omului comun si a omului de geniu.

În al doilea tablou se prezintă o altă poveste de iubire, de data aceasta între doi muritori,
Cătălin și Cătălina. Poetul recurge din nou la antiteză pentru a evidenția condiția socială precară
și originea incertă a pajului Cătălin („Băiat din flori și de pripas”), în opoziție evidentă cu
condiția sueprioară a Luceafărului („Iar cerul este tatăl meu/ Și mumă-mea e marea... Și soarele e
tatăl meu,/ Iar noaptea-mi este muma”). Fata de împărat însăși își pierde din unicitate, fiind
individualizată prin nume.

Viziunea despre lume a autorului se remarcă și la nivelul elementelor de structură, de

compoziție și de limbaj al textului poetic. Advărat element paratextual, titlul anticipează ideea
discursului, fiind în strânsă corelație cu mesajul transmis de text. Este format dintr-un
substantive articulat hotărât și desemnează personajul centrat în jurul căruia gravitează întreaga
problematică a poemului. Luceafărul este un personaj romantic, excepțional, așadar o natură
duală.

La nivelul motivelor poetice, este de remarcat simbolul central al textului, cel al ochiului,
care, prin repetiție, își relevă caracterul de laitmotiv. Astfel, în primul tablou, „ochii mari” ai
fetei de împărat reprezintă intenția acesteia de a-și depăși limitările propriei ființe și de a accede
la o formă superioară de cunoaștere. SImbolul este utilizat și în portretizarea antropomorfă a
astrului celest: „Un mort frumos cu ochii vii”. Deși a dobândit aspect de ființă umană, Luceafărul
este lipsit de vitalitate, trăsătura sa fundamentală fiind cunoașterea. Totodată, simbolul ochiului
este suprins în replica fetei de împărat, care își conștientizează nimicnicia, insignificanța în
raport cu lumea superioară a Luceafărului: „Ochiului tău care mă-ngheață”.

Pentru ilustrarea condiției geniului, poemul Luceafărul – sinteză a operei poetice

eminesciene- armonizează teme și motive romantic, atitudini romantic, elemente de imaginar
poetic și procedee artistice cultivate de scriitor, simboluri ale eternității morții și ale
temporalității/ vieții.