Poemul romantic și filosofic – particularităţi ale textului poetic

Luceafărul (1883)

Mihai Eminescu

Romantismul propune un nou mod de raportare a ființei la sine, importanța

sentimentelor şi al fanteziei creatoare.
Creația eminesciană reprezentativă pentru particularitațile romantismului
este poemul filosofic „Luceafărul” de Mihai Eminescu, care a fost publicat în 1883,
în revista „Convorbiri literare”.
Trăsăturile specifice romantismului,valorificate in acest poem sunt:
utilizarea antitezei,amestecul genurilor al speciilor si al stilurilor,fascinația
excepționalului,interesul pentru folclor si mituri,preferinte pentru teme si motive
literare precum: istoria,iubirea,natura,luna,noaptea,visul,steaua,geniul.
În primul rând, caracterul romantic al textului eminescian se evidențiază
prin utilizarea antitezei, ca procedeu artistic preferat de reprezentanții acestui
curent, construcţia poemului fiind realizată pe structuri antitetice pentru a defini
incompatibilitatea celor două universuri Astfel, discursul liric dezvoltă antiteza
dintre planul cosmic și planul terestru, așezate în relație de opoziție în primul și în
al patrulea tablou.Astfel, omului de geniu îi este asociată eternitatea ,iar omului
comun, efemeritătatea.
În al doilea rând, ca trăsătură specifică romantismului, se observă la nivelul
discursului amestecul de genuri şi de specii literare, poemul devenind o sinteză în
care sunt prezente elemente de pastel,de idila, meditaţia filosofică sau de basm .
Epicul este evidențiat prin prezența personajelor-măști și a unui fir narativ.
Lirismul poemului este reliefat atât de elementele de pastel prezente în primul și
ultimul tablou, de idilă, în al doilea tablou, cât și de meditația filosofică din al
treilea tablou. Caracterul dramatic al textului este susținut de secventele
dialogate dintre fata de împărat și Luceafăr, dintre Cătălin si Cătălina, sau dintre
Demiurg şi Hyperion.
Tematica romanului are dimensiunea ,fiind reprezentată de condiția omului
de geniu în raport cu societatea, cunoașterea și iubirea.
O secvenţă poetică, semnificativă pentru tematica operei, surprinde idila,
proiectată în planul fantasticului, întâlnirea dintre cei doi materializându-se în vis,
dintre Luceafăr și o fată de împărat. Fata contemplă luceafărul de la fereastra
castelului. La rându-i, luceafărul o îndrăgeşte pe fată şi se lasă copleşit de dorul ei.
Cadrul este nocturn favorabil visului, iar secvenţa se fundamentează pe motivul
oniric, evidențiind nevoia de evadare din propria condiție a omului
comun.Această poveste de dragoste devine, însă, un pretext pentru adevărata
problematică pe care o propune poemul: modul diferit de raportare la existență și
la iubire a omului comun și a omului de geniu. Astfel, omul comun aspiră spre
absolut, iar spiritul superior, geniul, simte nevoia compensatorie a relativităţii.
O altă secvenţă poetică relevantă pentru tema operei este în cel de-al
treilea tablou, unde se prezintă un alt tip de relație între entități aparținând
aceleiași lumi marcate de eternitate. Poetul recurge din nou la antiteză pentru a
evidenția în dialogul dintre cei doi condiția efemeră a omului comun și condiția
eternă a ființelor superioare.Existenţa umană se fundamentează pe valori iluzorii,
pe visuri ce nu pot fi împlinite. Discursul Demiurgului și oferta acestuia din final
dezvăluie capacitatea de cunoaștere nelimitată, titanică a lui Hyperion, simbol al
geniului.
Particularităţile textului poetic romantic sunt evidenţiate şi la nivelul
elementelor de structură, de compoziţie şi de limbaj ale acestuia. Astfel, titlul
reprezintă motivul central al poemului, cel al luceafărului, și anticipează tema
poemului: condiția geniului, asociată cu planul cosmic, în raport cu tema iubirii
prin asocierea cu planeta Venus. Luceafărul simbolizează aspirația spre absolut și
evadarea din efemeritate a omului comun pentru care acesta devine o stea
călăuzitoare. El întruchipează și simbolul condiției geniului, neînțeles de omul
comun, incapabil să ajungă la o cunoaștere nelimitată.
În aceeaşi ordine de idei, incipitul poemului cuprinde formula iniţială
specifică basmului, care accentuează ideea începutului de lume şi plasează
povestea în atemporalitate: „A fost odată ca-n poveşti/ A fost ca niciodată”.
Elementele de portret sugerează natura superioară a fiinţei feminine,
superioritate dată de raportarea la indivizi din aceeaşi specie. Prin utilizarea
adjectivului la gradul superlativ absolut de factură populară „prea frumoasă” şi a
comparaţiei extinse în care sunt prezente motive religioase sau astrale: „Cum e
Fecioara între sfinţi/ Şi luna între stele”, se evidenţiază frumuseţea, puritatea,
unicitatea şi predispoziţia spre înălţimile astrale.
Opera literară „Luceafărul” este o creaţie-sinteză de teme, idei şi motive
literare specifice romantismului, care valorifică tema condiției geniului în lume,
văzut ca o ființă solitară și nefericită, opusă omului comun. Ideea fundamentală a
poemului „Luceafărul” este aceea că, deși generalul tânjește după întruchipare
individuală, iar umanul aspiră către ideal, cele două categorii rămân
incompatibile.