Redactează un eseu de 600-900 de cuvinte în care să prezinți trăsăturile romantismului într-un

text aparținând lui Mihai Eminescu

În toată cuprinderea ei – antume și postume laolaltă – opera eminesciană rivalizează,

prin adâncimea filosofică a cugetării artistice și prin nivelul înalt de expresivitate, cu creațiile
romanticilor germani (Goethe, Heine, Holderlin) dar și englezi (Byron, Shelley și Keats). În
ansamblul literaturii române, Eminescu reprezintă superlativul estetic al unui curent,
romantismul, care s-a cristalizat lent, începând cu perioada pașoptistă, debarasându-se
sistematic de tendințele clasicizante reprezentate de Vasile Alecsandri, dar și de „presiunea”
inovatoare a simbolismului, teoretizat și practicat de Alexandru Macedonski.
Poemul „Luceafărul” este, prin urmare, expresia integrală a principalelor coordonate
estetice și stilistice ale romantismului european. Apărut inițial în „Almanahul Societății
Social-Literare România Jună ” din Viena, în anul 1883, textul este revizuit și republicat în
„Convorbiri literare” – revista din Iași care a coagulat mișcarea junimistă.
O primă coordonată romantică a poemului o reprezintă insăși geneza acestuia, mai
precis încercarea de a reevalua, dintr-o perspectivă cultă, folclorul autohton – ignorat de
clasicism, socotit rudimentar și lipsit de valențe estetice. Basmul popular românesc „Fata în
grădina de aur” îi livrează poetului schema epică, pe care o îmbogățește însă cu o perspectivă
existențială mai profundă, restructurând tematica inițială, transformând-o într-o meditație
asupra condiției geniului. Aspirațiile mundane ale acestuia, dorința de a se cuprinde în limitele
unei umanități mediocre, intră în contradicție cu condiția fundamentală a acestuia: căutător
însetat al adevărului, forțând în permanență limitele cunoașterii, dominând „rece” o lume
indiferentă și superficială. Alături de basmul românesc amintit, între sursele de inspirație
utilizate se înscriu și elemente mitologice grecești, sanscrite, dar și creștine, care îi furnizează
poetului diverse perspective cosmologice (la fel ca în Scrisoarea I) pe care acesta le tratează în
manieră proprie.
Sistematizând aceste mituri structurale, Eugen Simion identifică în structura poemului
cinci elemente esențiale: mitul cosmologiei și eshatologiei (nașterea și moartea universului),
mitul erotic, mitul oniric, mitul regresiei (întoarcerii) la elemente și mitul demiurgului. O
variantă a mitului creatorului se referă tocmai la omul de geniu și la antagonismul cu omul
comun, mediocru, limitat, incapabil să acceadă la cunoașterea semnificațiilor ultime ale lumii.
În al doilea rând, tema și motivele poemului se integrează fără rest în imaginarul
romantic. Eminescu notează pe marginea unui manuscris că „geniul nu cunoaște nici moarte
și numele lui scapă de noaptea uitării” dar „aici pe pământ nici e capabil de a ferici pe cineva,
nici capabil de a fi fericit. El n-are moarte, dar nici noroc”. Poetul sugerează, în felul acesta,
cheia de interpretare cea mai potrivită: poemul este, prin urmare, o alegorie pe tema condiției
geniului în lume.
Această supra-temă se ramifică în cuprinsul textului în micro-teme: iubirea imposibilă,
natura, cosmogonia, timpul. Motivele subsecvente sunt: visul, haosul din care se naște
materia, codrul ca spațiu protector.
Al treilea element romantic îl reprezintă prezența antitezei ca element structurant al
tablourilor și al semnificațiilor poemului. Elementele se află, pretutindeni, în opoziție
dinamică – lumea celestă cu cea terestră, iubirea ideală, metafizică și cea pământeană, râvnită
de Luceafăr și neîmplinită, dar și cele două metamorfoze ale acestuia. Deși fata de împărat îl
cheamă necontenit pe Luceafăr în lumea ei, aceasta nu poate urca în lumea acestuia.
Luceafărul se întrupează așadar, luând mai întâi chip de înger, iar mai apoi chip de demon.
Ambele ipostaze, deși contrastante, nu pot anula semnele nemuririi, ale nelimitării. Pentru
fara de împărat acesta este „un mort frumos cu ochii vii”, așadar un chip omenesc dar o fire
deasupra omenescului. Nemurirea este potrivnică fericirii, așa cum o concepe fata de împărat,
prin urmare, a renunța la aceasta constituie sacrificiul necesar.
În construirea celor două ipostaze ale eroului, Eminescu valorifică mitul folcloric al
Zburătorului. Luceafărul se întrupează, întâi, din cer și din mare, iar apoi din soare și din
noapte, elementele primordiale din care este alcătuită, de altfel, materia acestei lumi.
Descrierea este tipic romantică: părul negru, „marmoreele brațe”, „ochii mari și minunați”.
Toate aceste atribute sunt semnele unei frumuseți care dezvăluie dorința de absolut care
exclude omenescul (”privirea ta mă arde”). Superioritatea geniului se arată însă și în
capacitatea de a se coborî, de a se micșora pe sine din iubire autentică, de a renunța la ceea ce
omul își dorește mereu în taină: nemurirea.
Neputința omului de a-și depăși condiția, caracterul fragil și trecător al iubirii, nevoia
unui aproape asemănător se manifestă în secvența idilei Cătălin-Cătălina. Omul rămâne captiv
în neputința sa, geniul rămâne captiv în nemurirea sa, de care Creatorul nu poate să îl dezlege.
Prin urmare cele două lumi rămân aproape una de cealaltă, se doresc una pe cealaltă dar nu se
pot întâlni, nu se pot contopi, rămânând pe veci antagonice.
O ultimă trăsătură a romantismului identificabilă în poemul eminescian o
reprezintă sinteza epic, liric și dramatic. Structura epică a textului constă în existența unui fir
narativ specific basmului la care se adaugă prezența personajelor. Incipitul specific basmului
„A fost odată ca-n povești/ A fost ca nicidată” precede acțiunea și marchează situația inițială.
Caracterul dramatic este dat de succesiunea scenelor și de utilizarea dialogului însă această
dispunere „teatrală” a situațiilor reprezintă modalitatea prin care sunt întruchipate simboluri și
semnificații mai profunde, facilitând transmiterea ideilor autorului. Luceafărul reprezintă
ființa superioară, în timp ce Cătălina este exponenta omului comun, contradictoriu, măcinat de
dorința înălțimilor dar captiv în omenescul condiției. Caracterul liric este, desigur,
preponderent, combinând elegia, meditația, idila și pastelul.
În concluzie, poemul Luceafărul reprezintă o manifestare a principalelor trăsături
romantice, inspirația din folclorul autohton și mitologia universală, propunând o viziune
tematică și motive specific romantice, utilizând antiteza ca principiu structurant. Nu în ultimul
rând, textul îmbină în chip armonios epicul, liricul și dramaticul (clasicismul presupunea
separația netă a genurilor și speciilor literare) ca modalitate de a da corp ideilor și
simbolurilor.