LUCEAFĂRUL, de Mihai Eminescu

ESEU
~ tema și viziunea despre lume~
~tema iubirii~

Prof. dr. Luminiţa Dima

Mihai Eminescu, ultimul mare romantic european, săvârșește prima reformă poetică,
dând expresie lirică integrală limbii naționale. Alte două reforme poetice sunt realizate de Tudor
Arghezi și Nichita Stănescu. ,,Om deplin al culturii româneşti” (Constantin Noica), M. Eminescu
realizează în creaţia sa lirică o sinteză de ,,Romantism Înalt” şi de ,,Romantism Biedermeier”, în
termenii lui Virgil Nemoianu.

Capodopera eminesciană cea mai cunoscută și cea mai comentată este, desigur, poemul
,,Luceafărul”, genială sinteză a gândirii, a creativității și a sensibilității eminesciene. Cea mai
amplă poezie de dragoste din lirica universală, este emblematică pentru poet; așa cum ,,Faust” îl
reprezintă pe Goethe, ,,Luceafărul” îl reprezintă pe Mihai Eminescu. Publicat în ,,Almanahul
Societăţii Academice Social-Literare <<România jună>>”, în 1883, la Viena, reprodus apoi în
revista junimistă ,,Convorbiri literare”, ,,Luceafărul” este un poem lirico-filosofic care
însumează marile teme, motive şi categorii romantice ale operei eminesciene: timpul, iubirea,
natura ca stare de spirit, condiția geniului în lume, condiţia umană, creaţia, cunoaşterea,
cosmogonia, visul himeric, singurătatea, melancolia, nocturnul, stelarul, selenarul, angelismul,
demonismul, pathosul metafizic, vizionarismul şi pesimismul. Alcătuit din 98 de strofe, poemul
este structurat în patru tablouri construite pe antiteza a două planuri dispuse simetric: planul
universal-cosmic şi planul uman-terestru

Mai întâi, sursele folclorice sunt basmele ,,Fata în grădina de aur”, ,,Miron şi frumoasa fără
corp” şi mitul românesc al Zburătorului pe care poetul le stilizează şi le sublimează într-un
original poem alegoric şi simbolic. Un element de basm este formula iniţială ,,A fost odată ca-n
poveşti,/ A fost ca niciodată/ Din rude mari,împărăteşti/ O prea frumoasă fată.”, care fixează
timpul mitic, primordial, al poveştii de iubire dintre fata de împărat şi luceafăr.

Apoi, în poem interferează genuri și specii literare în manieră tipic romantică. Epicul este
ilustrat de reperele temporale şi spaţiale, de existența unui fir narativ, de prezenţa personajelor
simbolice, de gradarea acțiunii spre un punct culminant, de numărul mare al verbelor și prezența
unei ,,voci” a cărei marcă textuală este persoana a lll-a. Dramaticul este prezent prin suita de
scene dialogate (dialogul dintre Cătălin și Cătălina, dintre luceafăr și fata de împărat, dintre
Hyperion și Demiurg), precum și prin forța conflictului exterior și interior. În esență, însă,
,,Luceafărul” este un poem liric în care schema epico-dramatică asigură doar cadrul alegoriei,
pentru că întâmplările și personajele sunt simbolice. Luceafărul simbolizează omul de geniu, iar

1
planul cosmic reflectă lumea ideilor generale în care geniul trăieşte însingurat; fata de
împărat/Cătălina este simbolul omului comun care aspiră la transcenderea condiţiei sale, însă nu
se poate desprinde de planul terestru; Cătălin este simbolul omului obişnuit, fără aspiraţii spre
transcendenţa spiritului; Demiurgul simbolizează generalitatea pură, desprinsă de teluric. De
asemenea, poemul cuprinde elemente specifice unor specii lirice: elegia (sentimentul nepuţinţei
lui Hyperion de a-şi depăşi condiţia, dezamăgirea şi tristeţea din final), idila (Cătălin – Cătălina),
meditația filosofică (discursul demiurgului din tabloul al III-lea despre condiţia umană în antiteză
cu soarta geniului), pastelul terestru (tablourile I şi IV) și pastelul cosmic (zborul luceafărului
din tabloul al III-lea).

În continuare, sensul alegoric al ,,Luceafărului” este explicat chiar de Mihai Eminescu într-o
însemnare pe marginea unui manuscris: ,,Aceasta este povestea. Iar înțelesul alegoric ce i-am dat
este că dacă geniul nu cunoaște nici moarte și numele lui scapă de noaptea uitării, pe de altă
parte, aici pe pământ, nu e capabil de a ferici pe cineva, nici capabil de a fi fericit. El n-are
moarte, dar n-are nici noroc.” Înțelesul alegoric evidențiază două teme interferente: iubirea și
condiția nefericită a geniului romantic. Conotația erotică a Luceafărului este a planetei Venus, pe
care o denumește. Contemplarea repetată a luceafărului trezește fetei de împărat dorința
intensificată de reverie: ,,De dorul lui și inima/ Și sufletu-i se împle.” În visul ei nocturn, fata îl
invocă pe luceafăr: ,,Cobori în jos, luceafăr blând,/ Alunecând pe-o rază/ Pătrunde-n casă și în
gând/ Și viața-mi luminează.” În urma celor două invocații ale fetei, luceafărul se
metamorfozează sub chip angelic și apoi demonic, antiteza romantică fiind evidentă. Deosebirea
dintre luceafăr și fata de împărat este exprimată de luceafăr prin perechea de antonime:
,,nemuritor”/,,muritoare”, în timp ce fata de împărat folosește opoziția ,,viu”/,,mort”. Dragostea
lor imposibilă redă atracția contrariilor.

Pentru a deveni muritor, Hyperion îi cere Tatălui Ceresc dezlegare de nemurire pentru ,,o oră
de iubire”. Demiurgul îi răspunde printr-o gradare a argumentelor că moartea este imposibilă,
întrucât ar coincide cu negarea ordinii și a echilibrului universal. Lecția de cunoaștere oferită de
Creator se încheie cu invitația de a se convinge prin experiență proprie de inutilitatea gestului
său. Întoarcerea luceafărului ,,în locul lui menit din cer”, prezentată în tabloul al lV-lea,
marchează reinstaurarea ordinii cosmice. Cătălin și Cătălina, a căror idilă pământeană este
prezentată în tabloul al ll-lea, devin acum ,,doi tineri singuri”. Fata nu poate renunţa la visul de
iubire, ci îi dă un alt înțeles. Îl invocă pe luceafăr pentru a treia oară, dar de această dată pentru a-
i încredința ,,norocul său”: ,,Cobori în jos luceafăr blând,/ Alunecând pe-o rază/ Pătrunde-n
codru și în gând/ Norocu-mi luminează.” Luceafărul nu mai răspunde chemării, deoarece fiecare
și-a asumat condiția sa în lume: ,,Trăind în cercul vostru strâmt,/ Norocul vă petrece,/ Ci eu în
lumea mea mă simt/ Nemuritor și rece.” Această ultimă strofă ilustrează pesimismul eminescian,
de influenţă schopenhaueriană, dezvăluind detașarea rece, impersonală a geniului romantic de
lumea pământenilor. Astfel, este evidentă opoziţia între lumea/,,sfera” omului superior şi lumea/
,,cercul” oamenilor inferiori. Cu impersonală melancolie geniul romantic eminescian însetat de
cunoaştere şi de absolut contemplă lumea ideilor, lumea eternă a cugetării.

2
 Nu în ultimul rând, lirismul subiectiv și lirica măștilor se întrepătrund în acest poem romantic
profund filosofic, construit pe o succesiune de antiteze: terestru/cosmic, individual/general. om
de rând/ om de geniu, înger/demon, real/ideal, viață/moarte etc. Potrivit criticului Nicolae
Manolescu ,,personajele” poemului sunt ,,voci ale poetului”: ,,Luceafărul are în vedere condiția
omului. Suntem cu toții tereștrii și divini, muritori și nemuritori, ne transcendem condiția și
rămânem prizonierii săi: <<Luceafărul>> este poemul dualității esențiale a omului […]”.

În cele din urmă, registrele stilistice variate sunt adecvate tablourilor. În primul tablou,
terestru şi cosmic, atmosfera este gravă, solemnă, iar comunicarea se realizează în limbajul vag
al reveriei nocturne. În tabloul următor, idila celor doi exponenţi ai aceleiaşi lumi terestre este
prezentată într-un limbaj popular şi colocvial. În schimb, tabloul al III-lea, în care sunt redate
călătoria regresivă a luceafărului în timp şi în spaţiu, cosmogonia şi dialogul lui Hyperion cu
Părintele Ceresc, este dominat de o atmosferă glacială; limbajul este înalt filosofic, sentenţios.
M. Eminescu reuşeşte o sinteză unică a expresiei populare cu limbajul cult, neologic.
Versificația și prozodia de sorginte folclorică reliefează eufonia inconfundabilă a versurilor
eminesciene. Ritmul iambic, măsura de șapte-opt silabe, rima încrucișată, alternanţa rimelor
masculine şi a celor feminine conferă catrenelor o deosebită muzicalitate.

Aşadar, poemul romantic, oniric și alegoric ,,Luceafărul” dezvăluie drama creatorului de

geniu ajuns la deplina obiectivare. Ultimă operă esenţială a ,,înalt visătorului poet” şi sinteză a
eminescianismului, ,,Luceafărul” are valoare de testament spiritual. El rămâne mărturie peste
timp a unei neistovite sete de iubire a omului, fie el geniu sau om de rând.