Romantismul

= orientare ideologică artistică și literară care a apărut în prima jumătate a secolului al XIX- lea, inițial
în Germania și Anglia de unde s-a extins în tot spațiul cultural european și chiar și în America

- a aprărut ca o reacție împotriva rigorilor impuse de clasicism pe fondul revoluției brughezo-

demografice
- romantismul propriu zis a fost precedat de mișcarea preromantică STUNM UND DRANG ( Furtună și
Avânt)
- principiile noului curent literar și programul estetic se află în prefață la drama CROMWELL de V.Hugo
din 1827 în care apare abolirea regulilor impuse de clasicism, precum și acceptarea unor noi categorii
estetice înafara frumosului: grotescul, urâtul, ironia, fantasticul
- SENTIO ERGO SUM ( Simt, deci exist)

1. Trăsături:
 Subiectivitatea
 Amestecul de genuri și specii literare
 Cultivarea antitezei ca figură de stil și ca modalitate de construcție a personajelor
 Valorificarea trecutului glorios și criticarea prezentului decăzut
 Intereseul pt. Culoarea locală, folclor și istorie
 Fascinația misterului și a excepționalului
 Termeni arhaici populari și regionali populari
 Cultivarea sentimentului și a emoțiilor ca reacție împotriva naționalismului clasicist

Luceafărul - particularități text poetic

- a apărut în anul 1883

- 4 tablouri:
1. planul terestru care surprinde Luceafărul și fata de împărat
2. Planul terestru: Cătălin și Cătălina
3. Planul celest: Luceafărul(Hyperion)
4. Planul terestru-cosmic: Luceafărul-Cătălin-Cătălina
- teme: condiția omului de geniu, iubirea, natura, nașterea Universului, cunoașterea prin eros,
trecerea timpului

Poemul Luceafărul de Mihai Eminescu a fost publicat în aprilie 1883 în Almanahul Societății
Academice Social Literare Romănia Jună și ulterior în 1884 în vol. Poesii, fiind definit ca o alegorie pe
tema romantică a locului și menirii geniului în lume.
Romantismul orientare ideologică artistică și literară care a apărut în prima jumătate a secolului al
XIX- lea, inițial în Germania și Anglia de unde s-a extins în tot spațiul cultural european și chiar și în
America. A aprărut ca o reacție împotriva rigorilor impuse de clasicism pe fondul revoluției brughezo-
demografice. Principiile noului curent literar și programul estetic se află în prefață la drama
CROMWELL de V.Hugo din 1827 în care apare abolirea regulilor impuse de clasicism, precum și
acceptarea unor noi categorii estetice înafara frumosului: grotescul, urâtul, ironia, fantasticul.
Romantismul eminescian se individualizează prin abordarea unor teme specifice( condiția omului de
geniu, iubirea, natura, nașterea Universului, cunoașterea prin eros, trecerea timpului), motive literare
precum: visul, sacrificiul, ochiul, astrul,. Alte trăsături sunt: primatul fanteziei și al imaginației
creatoare, antiteza la diverse niveluri ale textului (terestru/cosmic, muritor/nemuritor, vis/realitate,
înger/demon, etc.), lărgirea vocabularului poetic prin utilizarea registrelor lingvistice variate,
coexistența genurilor literare și a unor specii literare precum: elegia, idila, satira, meditația filosofică,
pastelul.
Două trasături ce fac posibilă încadrarea poemului Luceafărul de M.E. în romantism sunt: urilizarea
antitezei și amestecul genurilor literare.
Discursul liric dezvoltă antiteza dintre planul telunic, uman-terestru și planul celest, universal-
cosmic: Sub șirul lung de mândri tei/ Ședeau doi tineri singuri/. Antiteza este vizibilă și la nivelul
condiției omului de geniu în raport comun, ipostaza îngerului și ipostaza geniului, noapte-zi, vis-
realitate, viu-mort: Căci eu sunt vie/ Tu ești mort.
Discursul poetic surpinde amestecul genurilor literare: epic, liric, dramatic. Elementele epice
sunt formula tipică de incipit aparținând basmului care plasează acțiunea în illo tempone, un timp
mitic, legendar, nedeterminat istoric, firul narativ care poate fi structurat pe momentele subiectului,
prezența personajelor măști, voci ale poetului, așa cum le identifică Tudor Vianu sun titlul LIRICA
MĂȘTILOR. Eul liric este proiectat în diverse ipostaze lirice: Luceafărul, fata de împărat, Cătălina,
Cătălin, Hyperion, demiurgul. Elementele lirice se observă în prozodie și în amestecul specilor literare
precum: elegia, idila, pastelul, satira, meditația filosofică. Elemntele dramatice sunt prezente în
fiecare tablou: dialogurile dintre fata de împărat și Luceafăr, dintre Cătălin și Cătălina, dintre Demiurg
și Hyperion.
Tema poemului este romantică: problema omului de geniu în raport cu lumea, iubirea și
cunoașterea. În Luceafărul se poate vorbi despre tema centrală a condiției geniului în lume și
eternitate, temă care dezvoltă arii tematice multiple: tema iubirii posibile și imposibile, tema
cunoașterii prin eros, tema cosmogonică, tema naturii și a timpului.
Astefel, taboul I prezintă idila fantastică dintre Luceafăr și O prea frumoasă fată de împărat.
Sursele de inspirație sunt natura folclorică: mitul Zburătorului, basmul popular romănesc Fata în
grădina de aur, precum și basmul Frumoasa fără corp. Această poveste de iubire devine, în plan
discursiv, doar pretextul pentru adevărata problemă pe care o dezvoltă poemele: modul diferit de
raportare la existență și la iubire a omului comun. Incipitul asemănător basmului conferă detaliile unui
decor romantic, nocturn, cu rol în definirea condiției existențiale a fetei de împărat, mai ăntai aceasta
este singularizată ăn raport cu lumea în care trăiește ȘI era una la părinți/ Și mândră-n toate cele/
Cum e fecioara între sfinți/ Și luna între stele. Prin raportarea ei la planul cosmic i se acordă atributul
sacnalității. Finalul poemului, însă ne-o prezintă drept un chip de lut Ce-ți pasă ție chip de lut/ Dacă o-i
fi eu sau altul?, fapt ce sugerează condiția ei de muritoare, incapabilă să înțeleagă sacrificiul suprem al
geniului, dragostea lor fiind imposibilă.
Cel de al doilea tablou al prezintă o altă poveste de iubire, de data aceasta dintre 2 pământeni,
dintre Cătălin și Cătălina. Se recurge din nou la antiteză pt a sublinia condiția socială precară și
originea incertă: Băiat din flori și de pripas în opoziție cu statutul superior al Luceafărului Iar cerul este
tatăl meu/ Și mumă-mea e marea, Și soarele e tatăl meu/Și noaptea-mi este mumă. Fata de împărat
își pierde unicitatea, fiind individualizată prin nume. Acțiunea continuă cu zborul intergalactic al
LUceafărului către Demiurg pt a îi putea cere dezlegarea de nemurire, aspect regăsit în cel de al
treilea tablou al poemului. Creatorul refuză cererea lui Hyperion, arătându-i că sacrificiul pe care ar fi
fost capabil să îl facă din iubire este zadarnic. În tabloul al patrulea este conturat deznodămândul,
Luceafărul răsare iar pe cerul nopții, și la vederea cuplului de îndrăgostiți se resemnează și se izolează
în lumea lui superioară În lumea mea mă simt nemuritor și rece.
Două elemente de structură semnificative pentru textul poetic ales sunt: titlul și motivele
poetice.
Titlul poemului Luceafărul este un element paratextual, deoarece anticipează ideea discursului
fiind în strânsă legătură cu mesajul transmis. La nivel morfologic este alcătuit dintr-un substantiv
articulat hotărât care face referire, în plan denotativ, la cea mai strălucitoarea stea de pe cer. În plan
alegoric, Luceafărul devine simbol al omului de geniu, dotat cu o inteligență superioară, însetat de
absolut, capabil să își depășească limitele și să se sacrifice pentru iubire.
Motivele poetice întregesc discursul romantic. Este de remarcat simbolul central al textului, cel
al ochiului care prin repetiție devine laitmotiv. Ochii mari ai fetei de împărat repezintă uimirea, iar
simbolul se regăsește și în portretizarea Luceafărului: Un mort frumos cu ochii vii. Simbolul ochiului
este suprins și în replica fetei: Ochiul tău mă-ngheață, ea conștientizând însignifianța ei în raport cu
lumea de superioară a Luceafărului însuși. Alte motive literare întâlnite îm poem sunt acelea care
fixează tema naturii terestre: cadrul, catelul, teiul, ca și cele care conturează tema naturii celeste:
zborul intergalactic, geneza universului, întâlnirea cu Demiurgul, refuzul Demiurgului. Tema iubirii
este susținută prin motivul mângâierilor luminii astrului care se revarsă pe trupul fetei de împărat: Și
din oglindă luminiș/ Pe trupu-i se revarsă.
Poemul Luceafărul de Mihai Eminescu este cea mai înaltă expresie a poeziei românești care se
înscrie în estetica romantică. Ea îmbină aproape toate temele, motivele și ideile fundamentale: tema
timpului, a spațiului, a cosmosului, a naturii, a iubirii, a folclorului, a filosofiei.