Eseu Luceafarul

Romantismul (numit și Perioada Romantică) a fost o mișcare

artistică, literară și intelectuală apărută în Europa pe la sfârșitul secolului al
XVIII-lea, atingând apogeul pe la începutul anilor 1800. În mare parte,
romantismul a fost o reacție împotriva Revoluției Industriale, cât și
împotriva normelor politice și sociale ale Iluminismului. Romantismul a
influențat artele vizuale, literatura și muzica, dar de asemenea a avut un
impact și asupra istoriografiei, educației și istoriei naturale (științele naturii).
Romantismul s-a manifestat în forme diferite în diferitele arte și a marcat în
special literatura și muzica (deși romantismul s-a manifestat în aceste arte
mai târziu decât în altele). Când curentul a ajuns în școli, au apărut critici
împotriva idealizării de către acesta a realității. Datorită acestor critici a
apărut mișcarea care va da naștere realismului.
„Luceafărul” este una dintre cele mai cunoscute poezii ale lui Mihai
Eminescu, initial publicata in Viena, apoi in toamna anului 1883, in revista
“Convorbiri Literare” avem ca sursa de inspiratie “Fata din gradina de aur”
de Richard Kunisch, dar si din surse mitologice si izvoare filosofice care se
raporteaza la antiteza omul de rand – omul de geniu.
Poemul apartine romantismului print tema, prin amestecul de genuri
literare, prin suprapunerea planului terestru cu cel cosmic, prin raportarea
omului de geniu la lume, iubire si cunoastere. O alta trasatura a
romantismului este iubirea in diverse ipostaze, cea terestra si cea cosmica.
Tema centrala este iubirea, evidentiata prin prezenta omului de geniu
si prin aspectele fabuloase ale lumii terestre si cosmice. Motivele romantic
prezente in text sunt Luceafarul, luna marea, castelul, oglinda, visul. In
viziunea lui Eminescu, omenirea este prezentata ca ceva meschin,
superficial, pentru care omul de geniu nu merita sa se sacrifice.
Titlul care face referire la astrul ceresc sustine alegoria pe tema
romantica a locului geniului in lume. Semnificatia titlului uneste 2 mituri,
unul romanesc al stelei calauzitoare, si unul grecesc, al lui Hyperion.
Compozitional, textul este scris in 28 de catrene dispuse in 4 parti ce
prezinta o simetrie compozitionala romantica, si care accentueaza opozitia
dintre terestru si cosmic.
 Incipitul si finalul, cele 2 planuri se amesteca, interfereaza. In prima
parte este prezentata fata care il doreste pe Luceafar in a se pogori pentru
a se iubi, fata rugandu-l pe Luceafar sa coboare din cer si sa i se alature. In
a doua parte, este prezentat planul terestru si iubirea umana dintre Catalin
si Catalina. Catalin era “Baiat din flori si de pripas”, iar Catalina, fata
frumoasa, si baiatul o placea pe ea, insa ea nu era hotarata fata de el. El i-
a propus in a pleca doar ei doi singuri in lumea mare si a se bucura de
viata si de relatia pe care o puteau avea, dar ea nu era sigura daca sa
accepte. Totusi, in tabloul al treilea, este prezentat planul cosmic, in care
Demiurgul ii explica Luceafarului de ce nu trebuie sa se sacrifice pentru
fata de imparat, pentru un muritor.
Din punct de vedere artistic, predomina ca figuri de stil antiteza,
metafora, epitetul, prin care se accentueaza expresivitatea unui text de
factura romantica. Din punct de vedere prozodic, textul este scris in
catrene, cu o masura scurta, de 7, 8 silabe, cu o rima variata si un ritm
iambic, ceea ce prezinta si o inspiratie din folclor a textului.
Consider ca textul transmite ideea dragostei greu de avut, aproape
ca imposibila, din cauza situatilor pe care fiecare dintre indragostit le are,
dar pe de alta parte aceasta dragoste nici nu merita a o avea.