A.

Date despre autor si operă

-apărut mai întâi în Viena, în Almanahul Societății literare Romania Jună, apoi în țară, în același an:1883,
poemul Luceafărul este ,,sinteza a categoriilor lirice mai de seama pe care poezia lui Eminescu le-a propus mai
înainte” (Tudor Vianu), opera care definește în chip ilustrativ romantismul înalt al poetului

-poemul apare în perioada a treia de creație, ilustrând maturizarea viziunii artistice și stăpânirea deplină a
limbii literare și a valențelor expresive ale cuvintelor

-Luceafărul este rezultatul unei elaborari îndelungate (1870-1883), în variante succesive, care au dus la
sublimarea unui basm într-o alegorie pe tema condiției omului de geniu

-cea mai veche interpretare a poemului îi aparține lui Eminescu însuși, care nota pe marginea unei variante a
Luceafarului:
,,În descrierea unui voiaj în Țările Române, germanul K povestește legenda Luceafărului. Aceasta este
povestea. Iar înțelesul alegoric ce i-am dat este că, dacă geniul nu cunoaște moarte și numele lui scapă de
simpla uitare , pe de alta parte însă, pe pământ nu e capabil a ferici pe cineva, nici capabil de a fi fericit.. El nu
are moarte, dar nu are nici noroc!
Mi s-a parut că soarta luceafărului din poveste seamănă mult cu soarta geniului pe pământ și i-am dat
acest înțeles alegoric.”
B.Surse de inspirație

-povestea căreia Eminescu îi dă înțeles alegoric este Fata in gradina de aur, basm cules si publicat de Richard Kunisch, călătorul german
pe meleaguri românești
-incipitul poemului preia formula introductivă a basmului, dar o modifică, atribuindu-i sensuri filosofice mult mai profunde.
-repetând în anaforă verbul a fost, el subliniază ireversibilitatea implacabilă a timpului
-creatia populara a reprezentat pentru Eminescu o permanenta sursa de inspiratie: mitul erotic al Zburatorului se întâlnește atât în poemul
Călin (file din poveste), cât și în poemul Luceafărul,în întruchiparea demonică a astrului cuprins de focul iubirii

-surse filosofice: Eminescu însuși a declarat că intenția lui a fost să înfătișeze o dramă a geniului însingurat și nefericit. Pentru aceasta, el a
asimilat și transformat în simboluri lirice urmăoarele antinomii din filosofia lui Schopenhauer în legatură cu geniul și omul comun, aflați
în sfere diferite:
GENIUL OMUL COMUN
inteligență(rațiune pura)............................................................ instinctualitate
obiectivitate................................................................................subiectivitate
capacitatea de a-și depăși sfera..................................................incapacitate
aspirație spre cunoaștere............................................................voința de a trăi
puterea de a se sacrifica pentru atingerea....................................dorința de a fi fericit (care e senzație
scopului obiectiv de împlinire în sensul speței)
singurătate...................................................................................sociabilitate

-surse cultural-mitologice: motive din mitologia greacă (numele si metamorfozele din apă și cer ale luceafărului), indiană și creștină

-surse biografice: propria viață ridicată la rangul de simbol

 C. Încadrare într-un curent literar

ROMANTISMUL:
○ Unul dintre cele mai profunde și mai complexe curente literare;
○ Apare la începutul secolului al XIX-lea, în Franța, Germania Anglia și Rusia, ca reacție la regulile stricte ale
clasicismului;
○ Manifest în literatura universală: Victor Hugo publică prefața la drama Cromwell;
○ Manifest în literatura română: articolul ,,Introducţie” la Dacia literară de Mihail Kogălniceanu;
○ Cel mai de seamă reprezentant al romantismului în literatura română: Mihai Eminescu;

Romantism îmbinat cu elemente de clasicism

○ Romantism
■ Personaje excepționale, aflate în situații excepționale: Luceafărul și fata de împărat;
■ Antiteza: cele trei chemări ale fetei, în care Luceafărul este portretizat în opoziție cu fata de împărat - antiteza subliniază
compatibilitatea dintre cei doi;
■ Sursele de inspirație folclorică: mitul Zburătorului și două basme: „Fata în grădina de aur” și „Frumoasa fără corp”;
■ Sursa de inspirație filosofică: A. Schopenhauer;
○ Clasicism
■ Structura simetrică a poemului;
■ Alternanța între planurile cosmic și terestru;
■ Sursele de inspirație mitologice: întrupările din tabloul I sunt bazate pe „Theogonia” lui Hessiod;
D. Încadrare într-o specie

○ Poem epic - lirism obiectiv:

■ Prezintă un fir epic în care sunt integrate mai multe personaje;
■ Prezența unui narator;
■ Gradația firului epic;
■ Preponderența narațiunii și a dialogului;
■ Preferința pentru verbe;
○ Elemente lirice:
■ Pasajele care descriu întâlnirea la nivel oniric dintre fata de împărat și Luceafăr, ipostazierea astrului în înger și demon sau
descrierea cadrului natural din ultimul tablou;
○ Secvențe dramatice:
■ Dialogul dintre Demiurg și Hyperion;
■ Replica finală a Luceafărului;
○ Analiza secvențială a textului permite identificarea mai multor specii literare:
■ Pastelul cosmic - zborul uranic al lui Hyperion;
■ Pastelul terestru - tabloul erotic din final;
■ Meditația filosofică - replica Demiurgului;
■ Egloga - dialogurile dintre fata de împărat și Luceafăr și tabloul al II-lea, ai cărui protagoniști sunt Cătălin și Cătălina;
 E.Tema poemului:

-problematica geniului în raport cu lumea, iubirea și cunoașterea (temă romantică)

Teme secundare - specific eminesciene - întregesc semnificațiile poemului

○ Natura terestră și cosmică;
○ Iubirea ca modalitate de autocunoaștere;
○ Fragilitatea și efemeritatea condiției umane;
○ Călătoria în timp și spațiu, până la începuturile Universului;

Motive - ilustrează estetica romantismului:

○ Aspirația către o stea, care pune în evidență condiția omului de geniu;
○ Visul, care favorizează accesul către un alt tip de realitate;
○ Îngerul și demonul, întâlnite în metamorfozările Luceafărului;
○ Elementele naturii care compun cadrul sălbatic în care se desfășoară ultimul tablou;
F. Titlul textului:

○ Reprezintă laitmotivul operei și trimite către numele popular al planetei Venus;

○ Deși cuvântul are origini latinești, unde “lucifer” înseamnă “aducător de lumină”, făcând referire la “steaua
dimineții”, în tradiția biblică el este asociat îngerului căzut, deci demonicului;

○ Începând cu poeții romantici germani, demonicul devine o marcă a creatorului, a ființei superioare care aspiră spre
absolut, simbolizând condiția omului de geniu;

○ În plus, titlul face referire și la mitologia greacă, numele prin care Demiurgul i se adresează Luceafărului fiind
Hyperion, fiul lui Uranus și al Geei, al cerului și al pământului;
G. Construcția textului

○ Poemul este complex, amplu, alcătuit din 98 de catrene structurate în 4 părți ce

fac legătura prin simetrie între planul terestru și planul cosmic.

○ Prima parte, aparținând atât planului cosmic, cât și celui terestru, prezintă iubirea
incompatibilă dintre Luceafăr și fata de împărat.

○ A doua parte ilustrează, la nivel terestru, iubirea dintre Cătălin si Cătălina.

○ Al treilea tablou surprinde, în planul cosmic, zborul lui Hyperion către Demiurg și
dialogul dintre cei doi.

○ Al patrulea tablou, aflat în simetrie cu prima parte și desfășurându-se prin

interferența celor două planuri, terestru si cosmic, reliefează reluarea locului de
către Luceafăr în Univers.
Primul tablou debutează cu o formulă care plasează povestea de dragoste în „illo tempore” ( „A fost odată ca-n povești,/ A fost ca
niciodată.”), amintind, totodată, de sursa de inspirație a textului, basmul popular.
Este realizat apoi un tablou al fetei, care evidențiază descendența ei nobilă, frumusețea și unicitatea ei („Din rude mari
împărătești,/ O prea frumoasă fată.”, „Și era una la părinți”).
Un aspect important ese faptul că imaginea fetei se schimbă pe parcursul poemului, unde se pot identifica trei măști:
• ipostaza fabuloasă, care plasează fata de împărat pe un plan de excelență umană,
• individualizarea ei între cei asemenea prin atribuirea unui nume (Cătălina) și
• pierderea individualității în marea masă a muritorilor, când Luceafărul o numește „chip de lut“.

Fata de împărat este surprinsă într-o ipostază contemplativă, la fereastra castelului, îndrăgostindu-se de Luceafăr, care, la rându-i, o
îndrăgește pe fată.
Fiecare dintre aceștia aspiră la un element compensatoriu pentru propria existență: ființa pământeană către absolut, iar spiritul
superior spre materialitate.
Cum întâlnirea dintre cei doi nu poate avea loc însă în planul existenței concrete, în poezia eminesciană sunt figurate trei
modalități de depășire a incompatibilității:
1. reflectarea în oglindă (fata intră în relație cu imaginea reflectată a Luceafărului),
2. visul (întâlnirea celor doi are loc în plan oniric) sau
3. prin utilizarea unor formule de adresare cu valoare magică, fiind parcă menite să anuleze o vrajă, un blestem, sonoritatea
acestora fiind de incantație („Cobori în jos, luceafăr blând,/ Alunecând pe-o rază”).
Chiar și în vis, Luceafărul nu se poate înfăţișa în strălucirea sa astrală. El trece prin două metamorfoze, căpătând aspect
uman.

1. Prima metamorfoză a fost numită neptunică, deoarece astrul se scufundă în mare și iese din ea cu înfăţișarea unui
tânăr voievod. El nu este însă întru totul uman, fapt dedus din imaginea sa alcătuită pe baza antitezei: „Un mort
frumos cu ochii vii“.
Astfel metamorfozat, Luceafărul îi oferă fetei condiția de nemuritor: o invită să locuiască alături de el în
palatele de mărgean
subacvatice.
Fata respinge această invitație, pentru că nu-și poate depăşi condiţia. Nemurirea este pentru ea o noţiune
negativă, un alt fel de moarte: „Căci eu sunt vie, tu eşti mort, / Iar ochiul tău mă-ngheaţă“.

2. Cea de-a doua metamorfoză a fost numită plutonică (de la Pluto, zeul infernului). De data aceasta, Luceafărul se
naşte cu înfăţişare umană avându-i drept părinţi pe soare şi noapte. Însuşirile noii înfăţişări amintesc atât de
strălucirea şi căldura soarelui, cât şi de focul infernului.
Fata de împărat îl vede acum ca pe un demon: „- O, eşti frumos cum numa-n vis/ Un demon se arată”. Astrul
îi oferă destinul unei stele, dar și de data aceasta prințesa îl refuză, dar îi spune că ar putea să-și schimbe el condiția, să
devină muritor. Luceafărul acceptă și pornește într-o călătorie care are drept țintă întâlnirea cu divinitatea pentru a-i cere
să-l dezlege de nemurire.
 Al doilea tablou prezintă idila dintre fata de împărat (numită aici Cătălina) şi pajul Cătălin, numele lor asemănătoare reprezentând
legătura sentimentală între două ființe compatibile.
De asemenea, cele două nume fac trimitere la mitul androginului din „Republica” lui Platon, sugerându-se faptul că cei
se completează unul pe celălalt.
În antiteză cu Luceafărul, Cătălin este întruchiparea teluricului, a mediocrității pământene: „viclean copil de casă”,
„Băiat din flori și de pripas/ Dar îndrăzneț cu ochii.”.
Deși se lasă cucerită în final, Cătălina are încă nostalgia Luceafărului, fapt ce ilustrează dualitatea ființei pământene,
prinsă între fizic și metafizic.

Al treilea tablou ilustrează planul cosmic.

Plecat în căutarea Demiurgului, Luceafărul ajunge până la momentul cosmogenezei
(„Vedea, ca-n ziua cea de-ntâi/ Cum izvorau lumine”).
În cele din urmă, astrul renunță la pasiunea lui vinovată, înțelegând că trebuie să-şi asume în totalitate condiția.
Este realizată aici o antiteză amplă între lumea oamenilor și cea a ființelor fără moarte, primii fiind victimele hazardului, supuși
voinței oarbe de a trăi (după Schopenhauer).
Omul de geniu, în schimb, este capabil de a împlini idealuri înalte, se află dincolo de ordinea firească a lumii.
În cel de-al patrulea tablou, cuplul Cătălin-Cătălina este surprins în planul naturii, într-un cadru romantic, sub crengile de tei înflorite, în pacea
codrului.
În această secvență, cei doi muritori descoperă că dragostea trupească nu reprezintă un remediu pentru chemarea departelui.
Cătălina îl invocă din nou pe astru, dar răspunsul Luceafărului sintetizează condiția geniului:
(„Ci eu în lumea mea mă simt/ Nemuritor şi rece.”), din care reiese conștiinţa superiorităţii, dar amărăciunea cu privire la faptul că, în existenţa
sa terestră: Luceafărul este sortit însingurării și nefericirii.