Luceafarul

Mihai Eminescu
1883

Introducere
Publicat in 1883 la Viena, apoi reprodus in revista Convorbiri literare, poemul Luceafarul reprezinta
chintesenta gandirii poetice eminesciene, Eminescu fiind recunoscut ca ultimul mare romantic european.
1. Incadrarea textului intr-un curent literar
a)Numirea curentului
Romantismul se configureaza in primele decenii ale secolului al XIX- lea, insa cele dintai tendinte
romantice apar la sfarsitul secolului al XVIII-lea. Etapa de tranzitie de la clasicism la romantism se
numeste preromantism si cuprinde o serie de poeti care asezau sentimentul intaintea ratiunii.
b)precizarea a doua trasaturi ale curentului
Opera “Luceafarul” apartine romantismului, doua dintre trasaturile specifice curentului fiind: folosirea
antitezei si utilizarea ca sursa de inspiratie folclorul.
c)ilustrarea a doua trasaturi ale curentului
O prima trăsătură a romantismului evidențiată în poem este folosirea antitezei. Antiteza, procedeu
artistic dominant în acest poem, se evidențiează încă din prima parte a poemului, prin opoziția dintre
lumea pământească, a fetei de împărat :„Din umbra falnicelor bolți”, „Spre unbra vechiului castel”, și
lumea nepământeasca, a Luceafărului: „Colo-n palate de margean”, „Eu sunt Luceafărul de sus”.
Antiteza se realizează și la nivelul descrierii tânărului Cătălin, în raport cu Luceafărul. Înfățișarea umană
a primului „Cu obrăjei ca doi bujori/ De rumeni, bată-i vina” este în contrast evident cu cea non-umană a
celui de-al doilea: „Din negru giulgi se desfășor/Marmoreele brațe”, Iar umbra feței străvezii/ E albă ca
de ceară”.
O a doua trăsătură a romantismului este utilizarea ca sursă de inspirație folclorul. Mihai Eminescu a
avut drept sursă de inspirație basmele românești pentru a crea în „Luceafărul” o atmosferă specifică
basmelor, încă din incipit: „A fost odată ca-n povești/ A fost ca niciodată”, dar și pentru a prezenta
iubirea imposibilă dintre două ființe care aparțin unor lumi diferite.
2. Tema si doua secvente semnificative
Tema poemului este conditia omului de geniu, acesta fiind surprinsă încă din primul tablou al
poemului, prin sublinierea trăsăturilor Luceafărului ca ființă superioară: aspirația către înălțimi, căutarea
absolului, dorința de cunoaștere.

O primă secvență semnificativă ce susține tema poemului este dialogul dintre Demiurg și Hyperion.
Prin acesta este evidențiată superioritatea omului de geniu față de omul comun, obișnuit, acesta din urmă
având viața pusă sub semnul destinului. Luceafărul este unic, prin raportarea sa ca astru ceresc la celelalte
stele „Noi nu avem nici timp, nici loc/ Și nu cunoaștem moarte”.
O a doua secvență reprezentativă pentru temă este cea din finalul poemului, prin care se decifrează
ceea ce Eminescu numea „sensul alegoric”: „Aceasta este povestea, iar sensul alegoric pe care i l-am dat
este că dacă geniul nu cunoaște nici moarte și numele lui scapă de noaptea uitării, pe de altă parte, aici
pe pământ, nu e nici capabil de a ferici pe cineva, nici de a fi fericit. El n-are moarte, dar n-are nici
noroc”. Se pune în evidență antiteza dintre omul comun, cu aspirații limitate și omul de geniu, ce tinde
spre absolut: „Ce-ți pasă ție chip de lut/Dacă-oi fi eu sau altul?/Trăind în cercul vostru strâmt, norocul
vă petrece/ Căci eu în lumea mea mă simt/Nemuritor și rece.”
3. Elemente de structura si compozitie
În ,,Luceafărul” titlul anunţă pe unul dintre eroii poveştii nefireşti de iubire dintre fata ,,preafrumosă”
de împărat, exponentă a lumii comune, şi Luceafărul, ipostază a geniului, aparţinând lumii superioare. In
sens denotativ cuvantul „luceafar” provine din latinescul „lucifer” si este denumirea populara a planetei
Venus si a unor stele mai stralucitare.
Compozitia romantica a poemului se realizeaza prin opozitia planurilor cosmic si terestru si a doua
ipostaze ale cunoasterii: omul de geniu si omul comun. Simetria compozitionala se realizeaza prin cele
patru parti ale poemului: cele doua planuri, cosmic si terestru se regasesc in prima si in ultima parte,
partea a doua reflecta planul terestru (iubirea dintre Catalin si Catalina), iar partea a treia apartine planului
cosmic (calatoria lui Hyperion spre Demiurg, ruga si raspunsul)
Incipitul poemului sta sub semnul basmului, timpul fiind unul mitic (illo tempore): “A fost odata ca-n
povesti/ A fost ca niciodata”. Cadrul abstract este umanizat, portretul fetei de imparat este realizat printr-
un superlativ de factura populara “o prea frumoasa fata”, fata reprezentand terestrul, iar comparatiile
“Cum e Fecioara intre sfinti/ Si luna intre stele”, propun dualitatea: puritate si predispozitie spre absolut.
Incheiere
Pentru ilustrarea conditiei geniului, poemul “Luceafarul” armonizeaza teme si motive romantice,
atitudini romantince, elemente de imaginar si poetic si procedee artistice cultivate de scriitor, simboluri
ale eternitatii/mortii si ale temporalitatii/vietii.