Paralelă ,,Luceafărul”-,,Floare-albastră”

Romantismul este curentul literar din secolele al XVIII-lea-al XIX-lea, apărut ca reacţie
împotriva clasicismului. Manifestul literar al romantismului este reprezentat de ,,Prefaţa” la
drama ,,Cromwell”, în care Victor Hugo afirma: ,,Nu există reguli, nici modele”, căci noua
doctrină propune libertatea de creaţie. Scriitorul romantic înlocuiește raţiunea și echilibrul
clasicilor cu sentimente puternice și cu fantezia creatoare, evadează în planul oniric, al
imaginației sau în trecut, apelează la antiteze și la extreme, introduce noi specii literare
(elegia, meditaţia, poemul filosofic).
,,Luceafărul” și ,,Floare-albastră” reprezintă poezii încadrate romantismului literar
românesc, aparținând liricii eminesciene. Ambele poezii au fost publicate în revista
„Convorbiri literare”, apoi incluse în ediţia princeps „Poesii”, din anul 1883.
Apartenenţa la romantism a celor două poezii este conferită de motivele literare
specifice acestui curent literar, printre care: luna ca astru tutelar, steaua, visul, , marea,
codrul ca spațiu protector al iubirii, marea, noaptea, teiul, cuplul adamic.
b) Caracterul romantic este asigurat și de împletirea speciilor literare. Cele două poezii
conțin elemente de pastel, de idilă, de meditaţie și de elegie. Capodopera eminesciană
,,Luceafărul” este un poem filosofic despre condiţia geniului şi o meditaţie asupra firii umane
duale (omul este conştient de limitele sale, dar încearcă să le depăşească). ,,Floare-albastră”
este o idilă cu dialog, plasată într-un cadru rustic.
c) O altă trăsătură a romantismului este procedeul artistic specific romanticilor,
antiteza. Ambele poezii sunt construite pe antiteza dintre omul de geniu şi omul comun,
având ca sursă de inspirație filosofia lui Schopenhauer. Fata de împărat și iubita din ,,Floare-
albastră” întruchipează omul comun, în timp ce Luceafărul și îndrăgostitul din ,,Floare-
albastră” sunt reprezentanții omului de geniu, fiind caracterizați prin sete de cunoaștere și
prin putere de sacrificiu.
Elementele de compoziţie ale poeziilor menționate constituie particularități literare ce
dezvăluie mesajul artistic transmis.
a) Titlul ,,Luceafărul”cuprinde numele celui ce întruchipează geniul. Numărul singular şi
forma articulată a substantivului sugerează unicitatea și superioritatea, care devin cauze ale
singurătății şi ale nefericirii geniului.
Acest simbol central include mai multe mituri. Mitul românesc al Zburătorului este
completat de cel al stelei călăuzitoare, care, în limbaj popular, este denumită Steaua
păstorilor. Mitul grecesc reiese din numele Hyperion, dat Luceafărului de către Demiurg. În
mitologia greacă, Hyperion este părintele tuturor aștrilor, iar numele său se traduce prin ,,cel
care merge pe deasupra”.
Titlul ,,Floare-albastră” cuprinde elementul terestru ,,floare”, ca simbol al frumuseții, al
purității, dar și al efemerității. Epitetul cromatic ,,albastră” este o sugestie a infinitului, prin
corelație cu nemărginirea cerului.
b) În ambele poezii, lirismul este obiectiv, deoarece exprimarea ideilor şi a
sentimentelor se realizează prin intermediul personajelor simbolice, de aceea este numit de
Tudor Vianu ,,lirism de măşti”. Eul liric poartă, pe rând, masca fetei de împărat, pe a
Luceafărului, pe a lui Cătălin și pe a Demiurgului, apoi pe a fiecăruia dintre cei doi
îndrăgostiți din ,,Floare-albastră”.
Tematic, ambele poezii abordează iubirea corelată cu tema condiției omului de
geniu. ,,Floare-albastră” prezintă ipostaza iubirii terestre între un eu masculin ce aspiră la
cunoașterea absolutului (geniul) și un eu feminin (omul comun) ce se definește prin trăire
dionisiacă, de tip ,,carpe diem”. ,,Luceafărul” redă tema iubirii în două ipostaze: iubirea
imposibilă dintre două entități ce aparțin unor lumi incompatibile (fata de împărat și
Luceafărul), apoi iubirea împlinită dintre Cătălin și Cătălina, reprezentanți ai oamenilor
comuni.

În ,,Floare-albastră”, tema condiției omului de geniu este ilustrată încă din incipitul
poeziei. Replica iubitei reprezintă o chemare la împărtășirea sentimentului de dragoste.
Portretul construit îndrăgostitului redă aspirația acestuia spre înalt, reieșită din enumerația
elementelor cosmice: ,,stele”, ,,nori”, ,,ceruri nalte”, completată de setea sa de cunoaștere,
așa cum se evidențiază prin sintagma ,,întunecata mare”. Epitetul plasat în inversiune
,,întunecata” sugerează misterul lumii, iar ,,marea” este un simbol al nemărginirii. Dorința de
a cunoaște absolutul, caracteristică omului de geniu întruchipat de îndrăgostit, este ilustrată
prin apelul la elemente ale planului vertical (,,stele”, ,,nori”, ,,ceruri”), ale planului orizontal
(,,câmpii asire”, ,,întunecata mare”) și ale planului temporal (,,piramidele-nvechite”).
Antiteza dintre cei doi reprezentanți ai cuplului de îndrăgostiți este evidențiată de atitudinile
lor contrastante: geniul caută împlinirea intelectuală, pe când fata visează o împlinire la nivel
afectiv.
În poemul ,,Luceafărul”, tema condiției geniului este ilustrată de puterea de sacrificiu în
numele iubirii. Dacă fata de împărat refuză dubla ofertă a Luceafărului de a-i deveni mireasă,
din teama de a-și lăsa lumea (,,Și lumea ta o lasă”), astrul îndrăgostit acceptă să renunțe la
nemurire ,,în schimb pe-o sărutare”. Incapabilă să-şi depăşească statutul de fiinţă limitată,
fata nu îi înţelege vorba, privirea: ,,Deşi vorbeşti pe înţeles/Eu nu te pot pricepe”. Metafora
din versul ,,Privirea ta mă arde” surprinde strălucirea ochilor astrului, ca semn al dorinţei de
cunoaştere, dar fata o interpretează drept atribut al morţii. Ea îi cere Luceafărului să devină
muritor, iar acesta pornește spre Demiurg, căruia îi cere: ,,Reia-mi al nemuririi nimb/Și focul
din privire/Și pentru toate dă-mi în schimb/ O oră de iubire.”
Finalul celor două poezii confirmă aceeaşi viziune asupra iubirii: drama omului de geniu
constă în imposibilitatea de a trăi iubirea, prin urmare, acesta nu poate accede la
cunoaşterea totală. Ultimele strofe din ,,Floare-albastră” reprezintă replica eului masculin,
ce sintetizează, pe de o parte, regretul epuizării poveştii de iubire, iar pe de altă parte,
atitudinea sceptică a geniului, condamnat la singurătate şi nefericire. Versul final ,,Totusi
este trist in lume!" are valoare gnomică şi trădează influenţa filosofiei lui Schopenhauer,
pentru care egoismul şi răul sunt singurele realităţi care guvernează lumea. În mod similar,
versurile fiinale din ,,Luceafărul” cuprind, în aceeaşi tonalitate gravă, formularea antitezei
dintre destinul omului comun și condiția geniului. Omul comun este un prizonier al lumii
limitate și este supus hazardului („Trăind în cercul vostru strâmt/ norocul vă petrece”), pe
când omul de geniu este mai presus de timp, invulnerabil, dar lipsit de afect („Ci eu în lumea
mea mă simt/ nemuritor şi rece”).
Poeziile ,,Luceafărul” și ,,Floare-albastră” de Mihai Eminescu ilustrează romantismul,
prin nivelul tematic (iubirea ideală și imposibilă, condiția geniului), susținut de motive
literare specifice ( luna, codrul, stelele), prin exploatarea influențelor filosofice și folclorice
(filosofia lui Shopenhauer, mitul Zburătorului) și prin antiteza geniu-om comun. Aceste două
opere literare justifică autoîncadrarea eminesciană: ,,Eu rămân ce-am fost: romantic.”