Luceafărul de Mihai Eminescu

Romantismul este un curent literar apărut în secolul al XVIII-lea în Franța ca reacție împotriva
clasicismului, împotriva normelor, rigorilor, promovând libertatea de exprimare, fantezia creatoare.
Temele preferate sunt istoria, natura, folclorul, iubirea ca ideal, ca pasiune, evadarea in vis, condiția
geniului, iar ca motive literare sunt utilizate elementele cadrului nocturn (luna, noaptea, luceferi,
stele), umbrele, ruinele, viața ca vis, îngerul, demonul, figura de stil preferată fiind antiteza etc.
Mihai Eminescu, poet și prozator din Epoca Marilor Clasici, membru al Societății Junimea,
este considerat un romantic întârziat, ultimul cronologic. Deși opera sa conține și elemente clasice,
poetul își susține apartenența la Romantism ("Eu rămân ce am fost, romantic"), iar Titu Maiorescu îi
intuiește genialitatea și îl numește "poet, poet în toată puterea cuvântului".
Poemul “Luceafărul” este publicat în revista "Convorbiri literare" în anul 1883, dar și în
singurul volum antum Poesii din același an, și se încadrează în romantism prin: sursele de
inspirație, antiteză, tema iubirii și a geniului, marea libertate de expresie.
O primă trăsătură romantică o reprezintă sursa de inspirație folclorică, și anume basmul
românesc "Fata în grădina de aur", pe care poetul îl cunoaște în perioada studenției la Viena, în
1873 și la care lucrează timp de 10 ani; la început îl versifică schimbând doar finalul, ca ulterior să-l
treacă prin cinci variante până la forma finală a "Luceafărului", ce păstrează în linii mari firul narativ.
O altă sursă de inspirație mitologică românească o reprezintă mitul zburătorului care se reflectă în
întâlnirea celor doi în visul fetei de împărat: "Căci o urma adânc în vis/ De suflet să se prindă".
Eminescu se inpiră și din mitologia greacă pentru a realiza întrupările luceafărului, dar și din
mitologia indiană pentru construirea tabloului cosmogonic.
O a doua trăsătură romantică o constituie concepția filosofică asupra condiției omului de
geniu și antiteza dintre omul de geniu și omul comun, în acord cu filosofia lui Arthur
Schopenhauer. Omul de geniu este mereu ființa rațională, gânditoare, profundă, absolutistă, gata de
sacrificiu pentru idealuri, damnată la singurătate, în timp ce omul de rând este superficial, instinctual,
coordonat de scopuri și dorințe efemere. Poemul este o alegorie, ceea ce presupune că personajele
sunt doar simboluri pentru ipostazele umane de geniu și om comun.
Tema este complexă, întrucât reunește toate aspectele dezvoltate anterior de poet, iubirea,
natura, inspirația folclorică, mitologia, cosmogonia, condiția geniului. De aceea se zice despre
Luceafărul că este o sinteză a creației eminesciene.
Un element de compoziție îl reprezintă structura compozițională. Poemul se compune din 4
tablouri simetrice care sunt create pe principiul antitezei, figură de stil preferată a romanticilor: cele
patru tablouri reflectă antiteza terestru-cosmic, dar și pe cea angelic-demonic la nivelul secvențelor
poetice. În tabloul I fata de împărat se îndrăgostește de Luceafăr și îi cere să devină muritor, dar în
tabloul al doilea, ea se lasă vrăjită de Cătălin, un paj de la curte ce îi propune să fugă în lume. În
tabloul III este descris drumul lui Hyperion către Demiurg, călătoria în timp și spațiu spre originile
universului, iar tabloul final îi înfățișează pe cei doi îndrăgostiți în codru surprinși de Luceafărul care
își înțelege și își acceptă condiția, detașându-se de planul teluric: "Ci eu în lumea mea
rămân/Nemuritor și rece".
Poemul este o alegorie pe tema condiției geniului în lume, căci însuși poetul oferă această
cheie a interpretării notând pe marginea manuscrisului: ”Aceasta este povestea Luceafărului, iar
înțelesul alegoric ce i-am dat este că dacă geniul n-are moarte, el n-are nici noroc”. În timp ce
Luceafărul este omul    superior cu o capacitate de cunoaștere nelimitată, un spirit obiectiv, rațional,
contemplativ și solitar, fata de împărat întruchipează imaginea omului comun ce posedă o
capacitate limitată de cunoaștere, un spirit subiectiv, instinctual, activ și sociabil.
O primă idee poetică ilustrativă pentru temă o reprezintă antiteza angelic-demonic ce surprinde
cele două metamorfoze ale astrului. La chemarea fetei, Luceafărul se întrupează mai întâi sub chip
angelic din cer și mare ("Cu părul de aur moale"), ca ulterior, din soare și noapte, să ia chip demonic,
întunecat ("negre vițele-i de păr"). Portretul său este un amestec de viață și moarte, iar fata îl simte
străin, nu-l poate înțelege, de aceea refuză să-l urmeze în lumea lui, neputând să-și depășească
condiția, idee redată în versurile: ”Privirea ta mă arde”, ”Ochiul tău mă-ngheață”. Luceafărul este
capabil de jertfă pentru iubire și acceptă să renunțe la nemurire.
Cea de-a doua idee poetică reflectă tema iubirii cu două dimensiuni: cea ideală absolută, dar
imposibil de realizat dintre fată și Luceafăr și cea umană, terestră, dintre Cătălin și Cătălina. În timp
de Luceafărul îi oferă într-un limbaj solemn împărăția cerurilor și a mărilor, dorind să-i fie mireasă
eternă, Cătălin își propune să-și încerce norocul și oferă fetei o inițiere în tainele amorului: "Ți-oi
arăta din bob în bob amorul". Relația lor este supusă ironiei romantice în prima etapă, ca apoi să fie
reabilitată prin includerea cuplului în codru. Cătălin, îndrăgostit, îi vorbește fetei în final cu
tandrețe: "Căci ești iubirea mea dintâi și visul meu din urmă".
Un alt element de compoziție este titlul, care la nivel denotativ, denumește o stea luminoasă,
care în tradiția folclorică este asociată cu steaua norocoasă, iar la nivel conotativ este simbolul
geniului ilustrat alegoric de un astru, superior lumii terestre.
Limbajul atinge diverse registre, sobru, înalt, grav când vorbește luceafărul, simplu, popular,
dar sugestiv, când vorbește Cătălin. Se observă verbe la viitor popular ("Ți-oi arata"), expresii ("arz-
o focul"), locuțiuni ("din bob în bob"), diminutive (obrăjei, copilaș), superlativul popular, ,,o
preafrumoasă fată”. De asemenea, în text apar comparația dezvoltată ("Cum este fecioara între sfinți
și luna între stele"), metafore ("mișcătoarele cărări") și inovații lexicale ("marmoreele brațe").
Un alt element de compoziție îl reprezintă amestecul de genuri literare: epic, liric și dramatic.
Elemente epice sunt: formula de început („A fost odată ca-n povesti”), prezenta unui narator,
povestirea la persoana a III–a, existenta personajelor, construcția gradată a subiectului. Elementele
dramatice vizează succesiunea de scene în care dialogul e principalul mod de expunere (cele două
întâlniri dintre Luceafăr și fata de împărat, scenele Cătălin - Cătălina, Hyperion - Demiurg, Hyperion
- Cătălina).    În ceea ce privește elementele lirice, Tudor Vianu spunea că „Luceafărul” aparține unei
„lirici mascate” (lirica măștilor), iar personajele și întâmplările sunt doar niște simboluri lirice,
sintetizând idei filozofice, atitudini morale, o viziune poetică. De asemenea, apar în poem elemente
de compoziție și de expresie, procedee artistice aparținând unor specii lirice: elegia (evocarea de către
Cătălina a nostalgiei iubirii ei pentru Luceafăr), meditația filozofică (discursul Demiurgului despre
condiția umană, definind locul lumii oamenilor în Univers), pastelul cosmic (descrierea drumului
parcurs de Hyperion, către Demiurg), pastelul terestru (cadrul romantic al poveștii de iubire).
Lirismul este obiectiv, prin mărcile lexico-gramaticale, și anume, formele verbale și
pronominale la persona a III-a, numit însă de Tudor Vianu lirica măștilor pentru că presupune
evidențierea unor ipostaze ale eului, o sursă de inspirație fiind și viața poetului, ca simbol.
În concluzie, poezia reflectă trăsăturile romantismului, dar și viziunea despre lume și viață a
celui mai mare poet român, care a fost un precursor al poeziei moderne prin filozofie, dar mai ales
prin stilul expresiv, metaforic, ambiguu.