Lectorul

Literarul reprezină convenţia potrivit căreia textul, într-un context dat, ca existenţă autonomă cu
potenţialităţi generatoare de stimuli ideatici şi perceptivi - senzoriali, intuitiv ori raţional, în
interrelaţionarea cu alte texte ori concepţii, se validează ori este validat auctorial şi/sau lectorial,
inter şi transdisciplinar, într-un perpetuu proces de tranzitivare de semnificaţii coerente, care se
deduc unele din altele, astfel încât, niciuna să nu fie arbitrară, izolată. 
În definiţia generală, de mai sus, am încercat surprinderea tuturor ori a cât mai multor factori
care sunt implicaţi în fenomenul literar. Toţi aceşti factori au importanţa lor. De-a lungul
timpului, de multe ori, s-a pus accentul, fie pe unul, fie pe altul ori mai mulţi dintre aceşti factori.
Fenomen care a condus la elaborarea unor întregi teorii mai mult ori mai puţin integratoare,
mai mult ori mai puţin acceptate de către cei implicaţi în ceea ce am putea numi „viaţa literară” a
unei comunităţi mai mari ori mai mici. La limită, întreaga societate umană.
În însemnarea de faţă mă voi referi la unul dintre aceşti factori şi anume la cititor denominat şi
„lector”. 
Teoriile actuale decelează o muţime de tipuri de lector. De la lectorul naiv până la, să
spunem, specialistul ori expertul în lecură. Iată câteva astfel de tipuri, fără pretenţia de a le fi
menţionat exhaustiv. 
„Lectorul primitiv”, naiv sau neavizat. Este o persoană, alfabetizată sau nu, care poate intra în
contact cu un text literar direct sau mediat. Intuiţia şi experienţa imaginativ-senzorială îi permit,
de regulă, o receptare univocă şi limitată a textului. Evident, în procesul lecturii se poate
perfecţiona. Şi poate deveni un valoros autodidact. „Lectorul ţintă”. Este lectorul căruia, după
principii de marketing, îi sunt destinate, de cele mai multe ori, premeditat, texte. Cu intenţii mai
mult sau mai puţin manipulatorii însă, oricum, texte produse pentru gustul ori aşteptările sale.
„Lectorul autor”, cunoscut şi ca „alter ego”. În timpul producerii textului sau după, autorul îşi
citeşte propriul text. Text care, cel puţin diacronic, poate răspunde concepţiilor şi exigenţelor
sale sau nu şi faţă de care poate avea opinii convergente sau divergente.. Este cazul tipului de
lector în care, în principiu „ce şi-a propus să spună” autorul şi „ce spune textul” se identifică
mult cu „ceea ce înţelege lectorul” Am spus „în principiu” deoarece, de multe ori, lectorul-autor
nu este mulţumit de propriul text pe care îl revizuieşte, revine asupra lui, îl completează, etc.
Cine a văzut pagini scrise de Marin Preda a putut constata ceea ce am putea denumi „chinul
creaţiei”. Cuvinte şterse, inserţii de pasaje, corecturi, adăugiri, etc. „Lectorul ideal” este lectorul
la care visează, asimptotic, orice autor. Teoriile lecturii mai menţionează „lectorul virtual”
„lectorul înscris” (Ladima din Patul lui Procust, de exemplu) „lectorul real” denominat şi
„empiric” în categoria căruia intră „criticul literar”, „specialistul” sau „expertul” Am mai putea
adăuga „lectorul avizat”, „lectorul pasionat”, „lectorul fanatic” şi, evident, lista rămâne
deschisă.
Dintre toate aceste tipologii se detaşează „lectorul avizat” categorie mai largă în care este inclus
„criticul literar”. Hulit de unii, adulat de alţii. Însă personaj fără de care „literarul” nu ar putea
exista decât ca fenomen, posibil valorizabil individual, empiric şi haotic, nestructurat şi
neintegrat într-o teorie axiologică generalizată.
Criticul literar, în viziunea mea, este un fel de „oenolector”. Adică un lector avizat, „dotat” cu
simţuri perfecţionate şi capabil să deceleze din „marea masă textuală”, produsă de către autori,
acele texte care corespund unor standarde culturale de calitate. Standarde pe care, în fapt, tot
criticul literar le elaborează şi le impune. Munca lui, a criticului literar, este o muncă de creaţie

8
în sine. Textul critic, în sine, este textul despre text. Cu un limbaj specific şi sofisticat şi care, de
multe ori, rămâne inaccesibil profanului. Limbaj în care, intuitiv şi raţional, ipotetico-deductiv,
intertextual şi tranzitiv, criticul literar descifrează şi interpretează textul, valenţele şi
semnificaţiile sale şi le valorizează etic, moral, estetic şi, de multe ori, istoric şi biografic. Pentru
aceasta criticul literar trebuie să aibă competenţe, să fie un fin cunoscător al fenomenului literar,
să aibă erudiţie, imaginaţie şi, -de ce nu?- metodă şi proceduri care se pot apropia de ori chiar pot
fi ştiinţă. 
Cum nu oricine poate fi oenolog, nu oricine poate fi critic literar. Profanul se supune dictonului
„de gustibus non disputandum” în timp ce criticul literar evoluează într-un corpus de norme şi
standarde pe care tot el, generic vorbind, le inventează şi le impune. Fără critică literară avem
„texte” într-un haos de texte. În care valorile şi nonvalorile „trăiesc” în devălmăşie. Critica
literară reprezintă vectorul anentropic destinat să pună ordine în acest haos. Criticul literar este
un fel de „oenolector”. Poate şi de aceea Călinescu să fi fost numit „divinul critic”
Teoriile receptarii se bazeaza actualmente pe o tipologie lectorala de o mare varietate denotativa.
1) Lectorul alter-ego œ este primul cititor al textului unde instanta auctoriala se suprapune cu
cea lectorala. Lectura coincide aici cu facerea textului, iar elaborarea scriptica se transforma in
lectura. Dedublarea depinde de capacitatea disocierii celor doua activitati. 
2) Lectorul vizat (destinataruL) e cel pe care-l are in vedere nemijlocit emitentul unui text. E
cazul tipic al corespondentei ori al textelor explicit adresate unei anumite categorii de cititori.
3) Lectorul prezumtiv (numit de unii teoreticieni si ideaL) e cel pe care autorul il revendica fara
a-l cunoaste. Acest lector e o proiectie a narcisismului auctorial, un construct fantasmatic de
substitutie.
4) Lectorul virtual, mai mult implicit (cf. Wolfang IseR) ori lectorul model, cum e numit de
Umberto Eco, este un tip de lector, un construct abstract. Prestatia lectorului model coincide cu
intentia auctoriala. Textul, daca e bine structurat, presupune competenta cititorului, dar o si
creeaza, controland felul in care sunt actualizate semnificatiile.
5) Lectorul inscris (empiriC) e cititorul propriu-zis, dotat cu o identitate socio-culturala precisa.
E cel care citeste efectiv textul (fie ca i-a fost destinat sau nU), performandu-l si evaluandu-l in
functie de cunostinte, predispozitii, interese, circumstante.
6) Exista cel putin doua categorii de lectori reali care fac exceptie de la regula manipularii
textului. Acestia sunt criticul si expertul. Ei fac lecturi avizate cu un grad inalt de competenta,
avand si rolul de a-si motiva opiniile. Expertul (cercetatoruL) ca un om de stiinta; el e filolog,
istoric literar, comparatist.
Dintre tipurile de lector amintite, doua au o importanta deosebita, anume, lectorul virtual si cel
real. Primul e obiect de interes pentru cercetarile hermeneutice, ori fenomenologice, iar al doilea
intra in sfera cercetarilor psihologice si sociologice. Lectorul e privit ca o functie si nu ca
persoana (cf. CulleR), ca depozitar al codurilor si strategiilor decodificarii. Insomnia lectorului
se materializeaza in descoperirea parametrilor semnului integral construit.
8
Teoria codurilor, dupa D, W. Fokkema, cuprinde cinci sisteme de simboluri bazate pe acordul
aprioric dintre surse si destinatar: 
1) codul lingvistic il dirijeaza pe lector sa citeasca textul intr-o anumita limba;
2) codul literar il activeaza pe lector sa citeasca textul ca literatura, ca pe un text ce trebuie
fictivizat (blocarea predispozitiilor angajate in real in favoarea imaginaruluI);
3) codul generic indica cititorului sarcina de a-si activa asteptarile legate de gen;
4) codul perioadei sau socio-codul activeaza cunostintele noastre de cititori in vederea receptarii
conventiilor unei perioade sau a unei comunitati semiotice specifice;
5) codul idiolectal al autorului se constituie pe baza trasaturilor definitorii si recurente ale
scrierilor autorului, trasaturi ce impun un stil.
Semiotica receptarii se ocupa de o semioza in care sunt antrenati trei subiecti: semnul, obiectul
sau si interpretantul. Aceasta relatie triadica se poate explica prin procesul comunicarii dintre
cele trei intentii ale oricarui text pe parcursul traseului strabatut de la emitent la destinatar. Vom
avea prin urmare o intentio auctoris, o intentio textus si o intentio lectoris care impreuna
implinesc semioza lecturii si receptarii.