1873

FLOARE ALBASTRĂ
Mihai Eminescu

Introducere: Publicată în anul 1873 în revista ,,Convorbiri literare”, poezia ,,Floare

albastră” scrisă de Mihai Eminescu ilustrează prin excelență viziunea despre lume a
scriitorului și in general, recuzita romantică. Poezia este o capodoperă a lirismului
eminescian din etapa de tinerețe menită să anunțe marile creații ulterioare, culminând
cu ,,Luceafărul”.

Tema: Viziunea romantică este redată de temele specifice. Astfel, tema iubirii și a naturii
devin un tot unitar, pe considerentul că iubirea e o modalitate de accedere spre absolut,
iar natura un univers compensatoriu ce vibrează la stările sufletești ale eului. O altă
temă prezentă în poezie este cea a condiției omului de geniu.

Întreaga operă se construiește tot în stil romantic, în jurul unor serii de opoziții:
1) eternitate-moarte, 2) masculin-feminin, 3) trecut-prezent, 4) vis-realitate, 5)
detașare apolinică-trăire dionisiacă. Pe această linie de idei, trebuie menționat
faptul că aceste serii antitetice devin interpretabile în măsura în care nu reprezintă
doar o figură de stil, ci mai mult decât atât. Sunt o interpretare a modului în care eul
romantic percepe existența.
Tot în conformitate cu recuzita romantică, se identifică din punct de vedere structural
trei tipuri de specii: 1) poem filosofic, 2) eglogă și 3) elegie.

Așadar, pornind de la acest considerent, poezia “Floare albastră” primește valențe

multiple deoarece nu rămâne o simplă idilă din aceeași perioadă, precum “Lacul”, “Sara
pe deal”, “Povestea teiului”. Opera își are punctul de plecare în mitul romantic al
aspirației către idealul de fericire, de iubire pură, întâlnit în literature europeană la
Novalis sau Leopardi.

Titlul: Titlul ,,Floare albastră” este simbolul central al poeziei, un motiv romantic de
circulație europeană ce sugerează accederea spre absolut prin iubire cât și seninul,
infinitul limpede, orizontul absolut. Sunt prezentate două ipostaze ale cunoașterii și
existenței:
1) cunoașterea absolută reprezentată de culoarea albastru și
2) cunoașterea terestră ce are ca și corespondent floarea.

Albastrul este culoarea cerului semnificând accederea spre absolut, în timp ce floarea
este un simbol al efemerității, al prezenței feminine ideale. Eminescu se deosebește în
acest sens de Novalis și Leopardi, el atribuind simbolului conotații noi, sugerând
incompatibilitatea dintre floare și albastru. Astfel, floarea albastră reprezintă condiția
umană aflată sub semnul contrariilor: floarea ia culoarea cerului albastru, dar moare.

Compozițional: Din punct de vedere compozițional, poezia cuprinde patru părți ce

reunesc în stil romantic serile antitetice. Astfel, printr-un artificiu compozițional sunt
prezentate două moduri de existență, două ipostaze ale cunoașterii:
1) cea absolută, abstractă și
2) cea terestră
Deși cele două moduri de înțelegere a lumii sunt redate prin intermediul a două voci
lirice, vocea feminină și vocea masculină, nu se poate vorbi de prezența epicului în
poezia ,,Floare albastră” ci despre lirismul măștilor. Cele două voci se contopesc în una
singură, cea a eului poetic eminescian, ea redând viziunea despre lume a autorului.

Eul liric împrumută pe rând cele două ipostaze masculin-feminin, el ea, într-un dialog al
eternului cu efemerul.

Secvențe:
Cele patru secvențe poetice prezente în operă sunt: reproșul iubitei, cugetarea iubitului,
chemarea la iubire și meditația finală.

1) Prima secvență poetică reprezintă monologul fetei, lumea rece a ideilor, lumea lui.

• Monologul începe cu reproșul ,,iar”, tonul adresării fiind unul familiar

• Apelativele ,,sufletul vieții mele” și ,,iubite” exprimă iubirea sinceră a fetei

• Universul spiritual în care geniul este izolat se deduce din sintagma ,,în stele / Și
în nori și-n ceruri nalte” .

• ,,întunecata mare” - reprezintă misterul genezei

• ,,câmpiile asire” - cultura
• ,,piramidele învechite” - creația umană proiectată cosmic, accederea spre
absolut, axis mundi

• Avertismentul final: ,,Nu căta în depărtare fericirea ta, iubite!” cuprinde un

adevăr: împlinirea umană se realizează doar prin iubire, în lumea terestră.

Se remarcă astfel că poezia este mai mult decât o creație literară, e o poezie cu valențe
filosofice care ia forma unei arte poetice. Prin simbolurile lumii reci, ale lumii abstracte
(stele nori și ceruri nalte) se creionează acest aspect, doar eul masculin având acces la
lumea bazată pe principii filosofice.

2) A doua secvență lirică surprinde imaginea superiorității eului masculin, a omului de

geniu.

• Imaginea omului de geniu reiese din sintagma: ,,astfel zise mititica”, prin acest
apelativ creionându-se portretul unei ființe ce nu aparține acestei lumi și
privește cu superioritate creația terestră.

3) A treia parte a poeziei conține un răspuns la această ironie a eului masculin, fiind de
fapt o chemare la iubire în planul terestru: ,,Hai în codrul cu verdeață!”

Astfel se reconfigurează cadrul edenic, regăsit în general în poeziile eminesciene.

Refacerea cuplului adamic necesită un spațiu protector, în acest caz el fiind
reprezentat de codru. Spre deosebire de celelalte idile eminesciene, aici femeia este
cea care adresează chemarea la iubire.
4) Ultima parte a textului liric prezintă cea de-a doua intervenție a vocii masculine
( trăirea dionisiacă, simbolizată de femeie, este înlocuită cu detașarea apolinică).
• ,,Luna” rămâne elementul definitoriu, specific doar universului celest și totodată
elementul ocrotitor al eului masculin.

• ,,Stâlpul” simbolizează verticalitatea omului de geniu care însă e regăsit într-o

ipostază de pesimist, înțelegând că viața terestră e efemeră și că nu se poate
împlini prin iubire: ,,a murit iubirea noastră”.

• Ultimul vers: ,,Totuși este trist în lume!” a fost controversat de criticii literari, unii
susținând varianta ,,Totul este trist în lume!”, aici totul fiind pus sub semnul
fatalității. Varianta ,,Totuși este trist în lume!” a fost considerată cea adecvată
având în vedere că opera a fost scrisă în etapa de tinerețe, conținând o rază de
speranță în detrimentul pesimismului total.

Concluzie: În lumina celor arătate, poezia Floare albastră reprezintă o capodoperă a

creației eminesciene din etapa de tinerețe, ilustrând filosofia de viață a poetului, cât și
condiția omului de geniu ce nu se poate împlini prin iubire.