Romantismul - curent literar apărut în prima jumătate a secolului al XIX-

lea, apărut ca o reacție împotriva clasicismului.

Trăsături:
• subiectivitatea;
• cultivă fantezia;
• valorifică fantasticul;
• valorifică folclorul și istoria;
• mijlocul artistic fundamental este antiteza;
• personajele sunt excepționale, aflate în situații excepționale (demonul,
îngerul, personajul fatal, persecutatul, damnatul, geniul);
• temele predilecte: iubirea ideală, omul superior, aspirația spre absolut etc;
• motive: cosmice, terestre, visul, noaptea, periferia etc;
• îmbinarea de genuri și specii.

Reprezentanți:
➢ Victor Hugo;
➢ Frații Grimm;
➢ Heinrich Heine;
➢ Mihai Eminescu;
➢ Grigore Alexandrescu;
➢ Dimitrie Bolintineanu

Realismul – curent literar care ia naștere în a doua jumătate a secolului al

XIX-lea, ca o reacție împotriva romantismului.
Trăsături:
• se bazează pe conceptul „mimesis” (imitare a realității);
• prezintă personajul așa cum este în realitate, cu defecte și calități, fără a-l
idealiza;
• prezintă personajul într-o strânsă legătură cu mediul din care provine;
• teme specifice:
o goana după înavuțire;
o familia;
o căsătoria.
• tipuri de personaje specifice:
o demagogul;
o încornoratul;
o parvenitul/avarul.
 • valorificarea detaliilor (tehnica detaliului);
• predilecția pentru analiza psihologică (interpretarea frământărilor
sufletești);
• perspectiva narativă obiectivă;
• repere spațio-temporale veridice.

Reprezentanți ai realismului în literatura română:

➢ Ion Luca Caragiale (comedii și schițe);
➢ Ioan Slavici (”Mara”, ”Moara cu noroc”);
➢ Nicolae Filimon („Ciocoii vechi și noi”) etc.

Reprezentanți ai realismului din literatura universală:

➢ Honore du Balzac;
➢ F. M. Dostoievski („Idiotul”);
➢ Lev Tolstoi („Război și pace”) etc.

Naturalismul – curent literar apărut la sfârșitul secolului al XIX-lea în

Franța, ca o ramură a realismului. Teoreticianul acestui curent este Emile Zola.
Trăsături:
• prezintă aspectele crude, brutale ale realității;
• prezintă cazuri patologice, aspecte ale bolii, instincte;
• metode de observație medicală;
• atmosferă lugubră;
• însemnătate acordată amănuntului.

Reprezentanți:
➢ Ion Luca Caragiale;
➢ Barbu Ștefănescu Delavrancea.

Expresionismul – curent literar apărut la sfârșitul secolului al XIX-lea.

Trăsături:
• sentimentul absolutului;
• valorificarea miturilor;
• teme: miturile și neliniștea filozofică;
• prezentarea lumii din perspectivă strict subiectivă;
• drama de idei.
Reprezentanți:
➢ Lucian Blaga;

Simbolismul - curent literar apărut la sfârșitul secolului al XIX-lea ca o

reacție împotriva naturalismului, care consideră că simbolurile stau la baza
descifrării unui text. Odată cu simbolismul începe, în plan european, poezia
modernă.
Trăsături:
• sinestezia – figură de stil specifică/împletirea simțurilor/ ( ex. ”parfum palid”);
• stări de spirit specifice:
 spleenul ( plictis existențial);
 angoasa (stare de neliniște, agitație).
• muzicalitatea versurilor (refrenul), versul liber;
• teme: marea călătorie, evadarea, singurătatea, autoizolarea, decadența;
• motive:
 cromatice (alb, negru, verde),
 muzicale (clavirul, vioara),
 terestre (mahalaua, parcul solitar, târgul de provincie),
 acvatice (ploaia : apa este un element distructiv al materiei).
• boli (psihice + de plămâni)
• cultivarea simbolului (ex: ”Plumb”);
• corespondențele (exprimare a unor echivalențe între stări interioare și anumite
elemente exterioare, din natură, din realitate);
• valorificarea sugestiei;
• stări vagi, neclare.

Reprezentanți :
➢ Stéphane Mallarmé;
➢ Paul Verlaine;
➢ Charles Baudelaire;
➢ Ștefan Petică;
➢ Ion Minulescu;
➢ Alexandru Macedonski;
➢ George Bacovia.

Modernismul - o tendință generală care se manifestă în literatura şi arta

universală, începând din a doua jumătate a secolului al XIX-lea.
Caracteristici:
 se definește în opoziție cu tradiția care apără un anume ideal de frumusețe
neschimbător şi transcendent, modernismul însemnând noul, schimbarea,
diferența;
 ruptura de tradiție şi, adesea, revolta împotriva moștenirii creștine;
 artistul modern caută „caracterul frumosului actual", tocmai de aceea accentul
cade pe originalitate;
 instaurarea artificialului şi eliminarea naturalului;
 inaderenta la real, respingerea disprețuitoare a lumii reale; arta are capacitatea
de a crea o lume nouă care nu mai urmează legile lumii obișnuite;
 indiferenta fată de gustul publicului comun.

Poezia modernă
 transformarea negativului, a urâtului într-o categorie estetică — estetica
urâtului;
 cultivă un frumos în acelaşi timp infernal şi divin;
 se descoperă analogii şi legături noi, cum ar fi cea între poezie şi matematică
(vezi poezia lui Ion Barbu) ceea ce duce la ermetizarea poeziei;
 predilecția pentru poezia de cunoaștere şi preferința pentru artele poetice;
 există o disonanță între formă şi conținut, ceea ce generează ambiguitate,
aparentă incoerentă, tensiuni nerezolvate etc.;
 principiul fanteziei dictatoriale — poetul modernist nu mai „redă"/ „exprimă", ci
îşi propune să creeze universuri posibile;
 poezia modernă se bazează pe metaforă, de aceea a fost numită „poezia
metaforei"; metafora este constituită din alăturări șocante, aparent
incompatibile;
 transfigurarea realului;
 „noul limbaj" caracterizat prin: ambiguitate, limbaj metaforic, sintaxă eliptică sau
contorsionată, preferință pentru versul alb.

Reprezentanți :
➢ perioada interbelică: poeții Tudor Arghezi, Ion Barbu, Lucian Blaga, criticul
literar Eugen Lovinescu;
➢ perioada postbelică: neomodernismul generației '60 ( Nichita Stănescu).

Romanul modernist (de analiză)- s-a impus în literatura secolului al XX-

lea ca o reacție împotriva romanului de tip obiectiv. Prozatorii acestui secol s-
au arătat preocupați de analiza stărilor de conștiință şi au respins convențiile
prozei realiste (mai ales prezenta naratorului omniscient), afirmând că
acestea generează o evidentă lipsă de autenticitate.
  prezența naratorului-personaj, care relatează la persoana I;
 ordinea evenimentelor nu mai este cronologică;
 nu mai contează lumea și faptele, ci individul și interioritatea, memoria lui și
deplasarea de la acțiunea propriu-zisă la viața interioară a personajelor;
 conflictul este de obicei psihologic; conflictul exterior are importanță secundară
sau poate lipsi;
 personajele (de regulă, intelectuali) au o viață sufletească de o mare bogăție și
complexitate, se confruntă cu probleme de ordin moral sau existențial și își
analizează permanent reacțiile, acestea reacționează adesea într-un mod
imprevizibil;
 timpul se subiectivizează, devine ”timp interior” și funcționează principiul
memoriei involuntare, care face ca evenimentele să nu mai fie relatate în ordinea
lor cronologică, ci într-o ordine subiectivă;
 întrebuințarea unor tehnici și modalități specifice: analiza psihologică,
monologul interior, fluxul conștiinței;
 influența unor orientări din filosofie sau psihologie.

Modernismul interbelic- În sens larg, modernismul reprezintă un curent (o

tendinţă) în arta şi literatura secolului al XX-lea, caracterizată prin negarea
tradiţiei şi prin impunerea unor noi principii de creație. În felul acesta,
modernismul include curente artistice inovatoare, precum: simbolismul,
expresionismul, dadaismul sau suprarealismul.
În literatura română, E. Lovinescu este cel care teoretizează modernismul ca doctrină
estetică, dar şi ca manifestare. Prin intermediul revistei şi al cenaclului „Sburătorul", E.
Lovinescu pune bazele modernismului. Revista a apărut la Bucureşti între anii 1919-1922
şi 1926-1927.
Pentru sincronizarea literaturii române cu „spiritul veacului", E. Lovinescu considera
necesare câteva mutaţii de ordin tematic şi stilistic, cum ar fi:
❖ trecerea de la o literatură cu tematică preponderent rurală la o literatură de
inspiraţie urbană;
❖ evoluţia poeziei de la epic la liric;
❖ intelectualizarea prozei şi a poeziei;
❖ cultivarea prozei obiective (primul deceniu interbelic);
❖ dezvoltarea romanului analitic (al doilea deceniu interbelic).
Printre scriitorii promovaţi de E. Lovinescu în cadrul cenaclului şi al revistei „Sburătorul" se
numără: Ion Barbu, Camil Petrescu, ş.a.
Tradiționalismul- constituie, alături de modernism, una dintre direcțiile
importante care s-au manifestat în literatura română interbelică.
Caracteristici:
• preocuparea pentru aspectele naționale, pentru folclor, mit și istorie;
• caracter rural (cultul satului, fiind privit ca o vatră de spiritualitate);
• cultivarea poeziei cu subiect religios;
• paseismul (valorificarea trecutului);
• teme specifice: legătura omului cu pământul, legătura dintre generații, nostalgia
trecutului.

Reprezentanți:
➢ Ion Pillat;
➢ Vasile Voiculescu;
➢ Radu Gyr etc.

Neomodernismul - curent literar apărut în secolul al XX-lea ca prelungire

a modernismului. A fost orientarea literară a anilor 1960-1970, inițiată de un
grup de tineri poeți care au revenit la lirism după perioada realismului
socialist (când poezia a fost pusă în slujba ideologiei comuniste) în încercarea
de a solicita poezia interbelică.
Trăsături:
• ambiguitatea mesajului (capacitatea unui cuvânt de a avea mai multe sensuri în
acelaşi context);
• expansiunea imaginației;
• viziunea poetică modernă construită prin structuri sintactice șocante, simboluri
multiple;
• utilizarea unei tehnici moderne precum sugestia şi ingambamentul (procedeu
artistic care constă în continuarea ideii în versul următor);
• versificația - se cultivă versul modern cu strofe inegale, cu rima diversă pentru a
exprima în mod spontan trăirile poetice;
• expresivitatea - metafore subtile şi rafinate, dar şi prin construcții
surprinzătoare, formele artistice fiind diversificate;
• adoptarea unei atitudini ludice, ironice sau chiar parodice.
• intelectualizarea poeziei (ilustrarea în operele literare a unor idei filozofice
profunde, a unor reflecții filozofice);
• gravitatea temelor: condiția umană, forța logosului, iubirea, timpul, moartea;
 • reabilitarea obiectelor mărunte a întâmplărilor neînsemnate;
• eludarea normelor de punctuație și ortografie;
• ermetismul, onirismul, exotismul;
• orientare către mit către poveste;

Reprezentanți:
➢ Nichita Stănescu;
➢ Ana Blandiana;
➢ Marin Sorescu;