ILUMINISM

CONTEXTUL SOCIO-POLITIC
Iluminismul este un curent cultural cristalizat in Franţa secolului al XVIII-lea
(numit secolul luminilor), care se caracterizează prin supremaţia raţiunii şi a
ştiinţei .
Iluminismul a culminat cu mare opera colectiva care este
“ENCICLOPEDIA” franceză (editata între 1751-1780) şi s-a răspândit apoi
spre centrul si răsăritul Europei prin ideile promovate de monarhi luminaţi (Iosif
al II-lea in Austria, Ecaterina a II-a in Rusia).
Trăsăturile iluminismului:

1 din 170
⮚ Fiinţa umana este înzestrată cu facultatea raţiunii;

⮚ Oamenii sunt egali de la natură;

⮚ Cărturarul iluminist este un “cetaţean al universului”, care trăieşte în

Cosmopolis (“Cetatea universului”), o patrie ideala, obsedat de ideea
fericirii.

Reprezentanţi:

2 din 170
⮚ Voltaire

⮚ Diderot

⮚ Kant

⮚ John Locke

⮚ David Hume

3 din 170
 Iluminismul în cultura română:
În special în Transilvania
“Supplex Libellus Valachorum Transsilvaniae” - memoriu prin care se cerea
recunoaşterea românilor din Transilvania ca naţiune egală în drepturi cu
celelalte.
“Şcoala Ardeleană” - mişcare a iluminiştilor transilvăneni:

⮚ Petru Maior

4 din 170
 ⮚ Samuil Micu

⮚ Gheorghe Sincai

“Ţiganiada” de I. Budai Deleanu – rezumat al ideilor iluministe

ROMANTISM

5 din 170
CONTEXTUL ISTORIC
Romantismul este un curent artistic şi literar, ce apare la sfarşitul secolului al
XVIII-lea în Franţa, Anglia şi Germania.
Teoretician: Victor Hugo în prefața de la drama (“Romwell” 1827)
La noi apare cu o întârziere de câteva decenii, primele manifestări romantice
fiind evidente în perioada paşoptistă la V. Alecsandri, Gr. Alexandrescu, A.
Russo etc. continundu-se apoi cu Eminescu, considerat ultimul mare român.
Cel care a introdus acest cuvântul în limba română a fost Danul Scavinski
(Scavinchi) poet şi traducător român.
Apare ca reacţie la constrângerile impuse de clasicism.

6 din 170
Reprezentanţi:

⮚ Lamantine

⮚ Victor Hugo

⮚ Vigny

⮚ Musset

7 din 170
⮚ Schiller

⮚ Heine etc.

Trăsături:

8 din 170
⮚ Romanticii îşi propuneau ca surse de inspiraţie:

→ Realităţile naţionale (elemente patristice, dorinţa de unitate naţională)

→ Tradiţiile folclorice

→ Istoria

→ Legendele şi miturile îndepărtate

9 din 170
⮚ Primează sentimentul, sensibilitatea umană asupra raţiunii;

⮚ Există o strânsă legătură între individ şi natură;

⮚ Absolută libertate de creaţie, încercarea de a elibera actul de creaţie de

orice canoane clasice;
⮚ Cultul eului, exagerare a personalităţii, tema omului de geniu;

10 din 170
⮚ Predilecţia spre cosmic (motive astrale: stelele, luna, soarele), spre exotic
(insula), magic şi fantastic, spre nocturn (motivul visului, al somnului),
spre acvatic (ape, izvoare, mare, fântână etc.)
⮚ Procedeu compoziţional specific: antiteza;

⮚ Personaje romantice: geniul, demonul, îngerul sentimental, etc.

⮚ Personaje excepţionale în împrejurări excepţionale.

EXPRESIONISM

11 din 170
 Denumire folosită mai întâi în arta plastică Louis Vauxcelles, cronicarul
de artă plastică de la “Le Figaro” definea tablourile lui Matisse drept
expresioniste.
În literatură:

⮚ Eul liric se reîntoarce la origini (la vremea când fiinţa umană se contopea
cu cosmicul “natură”);
⮚ Aspiraţia spre ideal;

⮚ Căutarea originalului;

12 din 170
⮚ Teme şi motive predilecte: tristeţea şi neliniştea metafizică.

SIMBOLISM
Trăsături:

⮚ Preferinţa pentru imagini vagi, fluide, fără contur;

13 din 170
 ⮚ Cultivarea sugestiei cu ajutorul căreia sunt scoase la iveală stări sufleteşti
confuze (melancolia, plictiseală, spaima, disperarea, etc.);
⮚ Prezenţa simbolurilor cu funcţie sugestivă;

⮚ Cultivarea muzicalităţii (repetiţii, versuri, refren);

⮚ Sinestezia;

MODERNISM

14 din 170
 Modernismul reprezintă un curent în arta şi literatura secolului XX,
caracterizat prin negarea tradiţiei şi impunerea unor noi principii de creaţie.
Modernismul înglobează simbolismul, expresionismul, dadaismul,
suprarealismul.
Trăsături:

⮚ Se face apel la funcţia simbolică a limbajului;

⮚ Apare fragmentarismul;

15 din 170
⮚ Se impune estetica urâtului (T. Arghezi);

⮚ Metafore surprinzătoare (noi), revelatorii (L. Blaga);

⮚ Emoţia se intelectualizează (I. Barbu);

⮚ Ambiguitatea caracteristică a limbajului;

⮚ Noul limbaj poetic se caracterizează prin preferintă pentru versul alb,

tehnica ingambamentului.

16 din 170
 Reprezentanţi:

⮚ Ion Barbu

⮚ Lucian Blaga

⮚ George Bacovia

⮚ Tudor Arghezi

17 din 170
POSTMODERNISM
Caracteristici:

⮚ Relaxarea standardelor estetice şi artistice;

⮚ Recuperarea ironică şi periodică a trecutului a fenomenelor de cultură ale

predecesorilor;
⮚ Utilizează citatul, aluzia, pastisa, reciclarea, formelor, literare vechi;

18 din 170
⮚ Cultivă imprecizia şi indeterminarea sensului;

⮚ Pentru postmodern, literatura este un labirint textual de posibilitaţi, de

timpuri paralele, de epoci trecute şi viitoare alternative;
⮚ Hibridizarea, fragmentarea, colajul, reciclarea şi pastişarea unor vechi
motive, teme şi motive;
⮚ Ironia, buticul, experimentalul;

19 din 170
 ⮚ Poezia se întoarce spre realitatea oraşului şi a străzii;

⮚ Se estompează graniţele tradiţionale dintre genuri şi speci literare;

⮚ Printre tehnicile de creaţie preferate ale postmodernilor se află

intertextualitatea, un procedeu prin care textul trimite mereu la alte opere,
citând fără ghilimele, preluând personaje, simboluri, fragmente etc.

NEOMODERNISM

20 din 170
 Neomodernismul este un curent literar, apărut după cel de Al Doilea Război
Mondial, în jurul anului 1960, când se petrece o dezghețare ideologică şi se
manifestă fără a se abandona însă ideea abordării unor teme specifice ideologiei
comuniste.
Neomodernismul începe la Sibiu (Cercul literar de la Sibiu şi revista
“Albatros”) - revista Cercul literar de la Sibiu va fi interzisă după 6 numere.
Caracteristici:

21 din 170
⮚ Esenţializarea lirismului;

⮚ Întoarcerea la elementar;

⮚ Spiritul ludic, ironic şi periodic;

⮚ Ambiguitatea, expresivitatea şi abstractizarea limbajului artistic;

⮚ Teme predilecte: condiţia umană, iubirea, timpul, moartea;

22 din 170
⮚ Orientarea către mit, către poveste;

⮚ Rafinamentul compoziţional şi stilistic;

⮚ Reabilitarea obiectelor mărunte, a întâmplărilor neînsemnate.

Reprezentanţi:

23 din 170
 ⮚ Nicolae Labiş

⮚ Nichita Stănescu

⮚ Marin Sorescu

TRADIŢIONALISM
Trăsături:

24 din 170
⮚ Cultivarea valorilor naţionale şi refuzul influenţelor străine, în special
occidentale, considerate distrugătoare prin inovaţiile de ordine
tehnolagică, ce determină pervertirea spiritului autohton;
⮚ Susţinerea şi promovarea spiritului ortodox (religia devine o sursă
importantă de inspiraţie);
⮚ Refuzul civilizaţie urbane care duce la dezrădăcinare;

⮚ Sensibilitatea la valorile etice (morale);

25 din 170
⮚ Folclorul şi istoria sunt considerate surse de inspiraţie inepuizabile;

⮚ Cultivarea formelor prozodice tradiţionale.

Reprezentanţi:

26 din 170
 ⮚ Vasile Voiculescu

⮚ Nechifor Cronic etc.

! PENTRU BAC – UMAN : V. Voiculescu - “In Grădina Ghetsimani”

CLASICISM
Clasicismul este un curent literar artistic ce apare în Franţa, în secolul al
XVIII-lea.

27 din 170
 În literatura română se manifesta:

⮚ În perioada vechi la Dimitrie Cantemir şi Miron Costin (prin construcţia

frazelor specific latineşti);
⮚ În perioada pașoptistă (în simbioză cu romantismul) la V. Alecsandri
(pasteluri “Fântâna Blanduziei”), Al. Odobescu, Grigore Alexandrescu
(meditaţii, satire, fabule)etc.

Programul estetic al clasicismului a fost exprimat de Boileau în ‘Arta

poetică’ inspirat de Aristotel.

28 din 170
 Clasicismul reînvie valorii literaturii antice (în special greceşti), considerate
idealuri de echilibru şi armonie, şi are ca scop modelarea individului astfel ca el
să atingă idealul frumuseţii morale.
La noi, clasici iau formele de modele antice şi le adaptează pentru a exprima
idealurile vremii lor.
Reprezentanţi:

⮚ Corneille

29 din 170
⮚ Racine

⮚ Moliere

⮚ Boileau

⮚ La Fontaine

⮚ La Bruyere

30 din 170
 Trasaturi:

⮚ Accentul pus pe raționalitatea (chiar şi în artă) în dauna pasiunii;

⮚ Cultivă legile armoniei, echilibrului, simetriei;

⮚ Personajele sunt construite ca eroi ideali, funcționând ca modele în

societate;

31 din 170
 ⮚ Specii utilizate (imn, odă, poem epic, tragedie)erau socotite specii
superioare ale literaturii, dar şi poezii cu formă maximă (sonet, sondal,
glosă etc.);
⮚ Stilul este caracterizat de simplitate şi veridicitate.

UMANISMUL ÎN CULTURA EUROPEANĂ

CONTEXTUL SOCIO-POLITIC

32 din 170
 Începând cu secolul al XIV-lea, în Europa Occidentală începe o epocă de
înflorire economică, socială şi cuturală fără precedent care a fost denumită
ulterior prin cuvântul “Renaştere”.
Acum se cristalizează un nou curent cultural, UMANISMUL, care se
bazează pe redescoperirea valorilor Antichităţii.
Trăsăturile umanismului:
Umanismul reprezintă studiul aprofundat al UMANIOARELOR, adică al
limbilor clasice, greacă şi latina, precum şi al literaturii şi filosofice acestor
civilizaţii. În sens larg, umaniştii sunt animaţi de idealul omului universal
(uomo universale), definit ca individ cu o vastă cultură, stăpân pe limbile greacă
şi latină, pe domeniul muzicii şi al filosofiei, pe descoperirile ştiinţei.

33 din 170
 Precusori:

⮚ Dante

⮚ Petrasca

⮚ Boccaccio

Reprezentanţi ai curentului umanist:

34 din 170
⮚ Pico della Mirandola

⮚ Leonardo da Vinci

⮚ Michelangelo Buonarotti

⮚ Niccolo Machiavelli

⮚ Erasmus din Rotterdam

35 din 170
⮚ Francois Rabelais

⮚ Michael de Montaigne

⮚ Thomas Morus

⮚ Francis Bacon

⮚ Nicolaus Cusanus

36 din 170
 Curentul literar este un fenomen istoric, el apare în anumite împrejurări, are
o evoluţie proprie în timp şi spaţiu, cunoaşte o perioadă de maximă înflorire şi
apoi dispare treptat.
Cultul literar adună reprezentanţi care se înrudesc prin numeroase trasaturi
comune de ordin ideologic şi artistic, prin preferinţa pentru o anumită tematică
şi prin modalitaţi stilistice.

Autori + Opere:

37 din 170
❖ Opere epice:

⮚ Mihail Sadoveanu - “Baltagul”

⮚ Ioan Slavici - “Moara cu noroc”

⮚ Camil Petrescu - “Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”

⮚ George Călinescu - “Enigma Otiliei”

38 din 170
⮚ Liviu Rebreanu - “Ion”

⮚ Ion Creanga - “Povestea lui Harap-Alb"

⮚ Ion Luca Caragiale - “O scrisoare pierdută”

❖ Opere lirice:

⮚ Mihai Eminescu - “Floare albastra”

39 din 170
⮚ George Bacovia - “Plumb”

⮚ Lucian Blaga - “Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”

⮚ Tudor Arghezi - “Testament”

⮚ Ion Barbu- “Joc secund”

⮚ Vasile Voiculescu - “In Grădina Ghetsimani”

40 din 170
 ❖ Critici literari:

⮚ Titu Maiorescu - societatea „Junimea”

⮚ Eugen Lovinescu

OPERE EPICE
“Baltagul”

41 din 170
 -1930- De Mihail Sadoveanu
Personaje:

❖ Familia Lipan: -Vitoria

-Nechifor (Gheorghiţă)
-cei 2 copii ai familiei Gheorghiţă şi Minodora

42 din 170
❖ Părintele Daniel Miiliș

❖ Baba Maranda

❖ Domnul Iordan Cârciumarul

❖ Mitrea Argatul

❖ Ghiţă Topor (feciorul dăscăliţei)

43 din 170
 ❖ Cei doi criminali (Calistrati Bogza - cel care a lovit şi Ilie Cutoi -
pânditor)

Eseu modular
Supranumit Ceahlăul literaturi romane. Mihail Sadoveanu a publicat în 1930
de roman scris numai în 17 zile.
Romanul are ca sursă de inspirație balada "Miorița" autorul folosind o strofă
ca motto: "Stăpâne, stăpâne mai cheamă și un câne".

44 din 170
 Sadoveanu preia și dezvoltă nucleul epic al baladei, într-un roman complex
ce poate fi încadrat în egală măsură în categoria romanelor realiste
(verosimilitudinea, tehnica detaliului semnificativ, indici spațiali cu
corespondent în realitate, monografice), sunt prezente principalele momente la
viața omului (căsătoria, botezul, moartea), dar și elemente legate de tradiție și
obiceiuri.
Pentru că este urmărită evoluția și maturitatea lui Gheorghiță Lipan
putem să considerăm că textul lui Sadoveanu este și un bildungsroman.
Tema operei este prezentarea vieții țăranilor din nordul Moldovei la
începutul secolului al XIX-lea.
Autorul prezintă în general ceea ce este frumos, cât și ce este dur sau urât
în această lume. Principalul conflict al romanului este unul exterior între cei doi

45 din 170
boieri săraci, care l-au ucis pe al treilea pentru ai lua oile și soția celui din urma
care își dorește sa facă dreptate cu orice preț. Exista și un conflict interior vag
schițat în sufletul eroinei Vitoria Lipan, care face eforturi mari să își depășească
condiția de femeie "legată de vatră" și să încerce să-i descopere pe ucigașii
soțului ei, considerând că astfel își face datoria față de acesta.
Structural opera este împărțită în 18 capitole fără titluri.
Viziunea despre lume a autorului este una realistă, el reușind să prezinte
aspectele frumoase ale lumii pe care o descrie (nunta, botezul, amintirile
Vitoriei despre cei 20 de ani de viață fericiți alături de soțul ei), dar și pe cele
urâte (crima dăinuită, invidia, bârfelor, scena cruntă în care Calistrat Bogza
mărturisește ceea ce a făcut etc.)

46 din 170
 In centrul acțiunii, se află imaginea Vitoriei Lipan, soția lui Nechifor, mama
Minodorei și a lui Gheorghiță, gospodină harnică, femeie încă frumoasă și încă
tânără cu toate că era căsătorită mai bine de 20 de ani, care nu vrea să accepte
faptul ca soțul ei a dispărut și pleacă pe urmele lui.
In primul capitol I se face portretul fizic: "părul castaniu" ;"ochii
căprui" ;frumoasa femeie etc.
Una dintre cele mai importante relații prezentate în roman este cea dintre
mamă și fiu, cei doi eroi plecați de acasă din dorința de a restabili echilibrul
lumii în care trăiau, echilibrul bulversat de moarte lui Nechifor Lipan.
Gheorghiță Lipan devenind vând-nevrând capul familiei după dispariția
tatălui său, este încă un adolescent care se simte în stare să își asume singur
noile răspunderi care îi revin și se bazează extrem de mult pe voința și deciziile

47 din 170
mamei, cu toate astea, când vine momentul sa acționeze o va face cu energie și
hotărâre dovedindu-se demn de încrederea (dată) arătată.
Vitoria Lipan, mama lui Gheorghiță, femeie frumoasă și încă tânără după ce
își dă seama că fiul nu va reuși de unul singur să-și răzbune tatăl, va pleca
împreună cu el încercând să găsească o modalitate ca mintea ei să decidă și
brațul lui să lovească.
Pe parcursul drumului, mama își asumă rolul de pedagog, contribuind din
plin la formarea fiului, căruia este silită să îi spună că trebuie să înțeleagă că "de
acum(după dispariția tatălui) pentru tine jucăriile au stat".
O primă scenă semnificativă este cea în care după ce ceruse ajutorul
oamenilor fără să se aștepte la mare lucru din partea lor, Vitoria pleacă de acasă
împreună cu fiul ei în căutarea soțului dispărut și cu toate că nici fiul nu putuse

48 din 170
să o liniștească cu adevărat promițând ajutorul, ea este plină de speranțe că va
găsi o modalitate prin care să se folosească de forță lui bărbătească.
Acest lucru se întâmplă când sania se împotmolește în troiene, iar Gheorghiță
se dă jos și deszăpezește drumul cu o energie care o liniștește pe mama lui
făcând-o să înțeleagă că se poate baza pe sprijinul lui, chiar dacă nu știa să
spună vorbele potrivite. Această scenă are corespondență în final la paznicul de
înmormântare a lui Nechifor Lipan când mama și fiul sunt iarăși împreună
împotriva lumii, reușind să desăvârșească răzbunarea.
O a doua scenă semnificativă este cea de la final, când Vitoria își va
demonstra inteligența reușind să reconstituie în fața lumii crima, provocându-l
astfel pe criminal să-și recunoască faptele. Acesta izbucnește într-o criză de
violență și încearcă să-l lovească pe băiat, dar "feciorul mortului" care simte în

49 din 170
el o putere născută din dorința de a face dreptate, se împotrivește îl lovește pe
Calistrat și ajutat de câine reușește să îl aducă în pragul morți pe cel cei ucisese
mișelește tatăl. Calistrat recunoaște crima și cere iertare Vitoriei care spune că
n-ar trebui să aștepte asta decât de la Dumnezeu. După ce Crina a fost
recunoscută, Vitoria lasă pedepsirea celor doi pe seama justiției și împreună cu
fiul ei încearcă să-și reia viața de unde rămăsese acum când își făcuse datorita
față de soțul răpus și echilibrul lumii ei fusese restabilit.
In concluzie, "Baltagul" lui Mihail Sadoveanu este și va rămâne o operă de
referință din literatura interbelică pentru că reușește să construiască în ochii
noștri o lume la fel de reala ca și cea pe care o vedem pe stradă, populat de
personaje bune sau rele. În lumea asta totuși adevărul și dreptate reușesc să
învingă datorită eforturilor depuse de oamenii care au cu adevărat simțul
datoriei.

50 din 170
 După cum putem vedea, dându-i viața Vitoriei Lipan, Sadoveanu reușește să
construiască un personaj extrem de puternic care pare că se poate deprinde în
fiecare moment de o pagină a cărții, pentru a veni să trăiască printre noi ca să ne
învețe ce înseamnă simțul datoriei și drepții.
Relația dintre Vitoria Lipan și fiul ei, Gheorghiță depășește limitele relației
mamă - fiu devenind un parteneriat între un dascăl uneori dur și un învățăcel
care depășește un greu, răzvrătirile vârstei și reușește să-și urmeze mama și să o
susțină în încercarea de a-și răzbuna tatăl și de a face dreptate.

“Moara cu noroc”
-1881-De Ioan Slavici
Personaje:

51 din 170
⮚ Ghiţă

⮚ Ana

⮚ Lică Sămădăul

⮚ Mama Anei

⮚ Petrişor - copilul lui Ghiţă şi al Anei

52 din 170
⮚ Răuţ

⮚ Pintea

⮚ Săilă Boasul

⮚ Laie – una din slugile lui Ghiţă

⮚ Marţi - a doua slugă a lui Ghiţă

53 din 170
 ⮚ Uţă - prima slujitoare a lui Ghiţă

Eseu modular
Unul dintre marii clasici ai literaturii române Ioan Slavici este și rămâne
cunoscute pentru nuvelele sale în care reușește să reconstituie lumea satului
ardelean cu tot ce avea la bun și rău.
Una dintre cele mai importante opere ale lui Ioan Slavici este "Moara cu
noroc" publicată în 1881 în volumul "Novelele din popor".

54 din 170
 Titlul este un toponim (numele unui loc) ce se va dovedi ironic pentru că
"Moara cu noroc", va aduce personajelor nenorocire și moarte.
Tema operei o reprezintă dorința de îmbogățite și modul în care aceasta
schimbă viețile eroilor, în text întâlnim bine conturată și tema familiei căreia i
se adaugă tema iubirii și a lipsei de comunicare, opera este o nuvelă realistă
datorită verosimilități situaților prezente, folosiri tehnicilor, detaliului
semnificativ și datorită faptului că întâlnim indici spațiali și corespondent în
realitate.
Textul se încadrează și în categoria nuvelei psihologie datorită faptului că
urmărește frământările interioare ale personajului principal și modul în care
acesta încarcă mereu să revină la calea cea dreaptă în ciuda tentațiilor ivite.

55 din 170
 În "Moara cu noroc" întâlnim atât un conflict interior(cel din conștiința lui
Ghiță) cât și unul exterior (cel dintre Ghiță și Lică).
Opera este structurată în 16 capitule separate de blancuri (spaţii albe)și fără
titluri.
Autorul prezintă în mod realist fără duioşii inutile lumea porcarilor din
împrejurimile Ardealului, o lume destul de dură în care de multe ori cei fără
scrupule triumfă, iar cei slabi devin victime. În lumea asta Ghiță, un cizmar
sărac, dar plin de energie își dorește "mai binele" pentru sine și ai săi și ajunge
victima proprii lăcomiei atunci când realizează că poate să facă bani din
lucrurile pe care le învățase de la părinți, acest lucru îi va fi fatal pentru ca
dorința lui de dreptate vine prea târziu.

56 din 170
 El se confruntă cu un adversar dur și inteligent Lică Sămădăul, cel care știe să
profite de slăbiciunile oamenilor.
Ghiță este un om minunat, un soț grijuliu și iubitor, un ginere respectos și un
bun meseriaș, dar se simte exasperat de sărăcia în care se zbate și își dorește sa
facă rost de suficienți bani pentru a putea deschide un atelier în care sa lucreze
mai multe calfe și sa le dea altora de cârpit. În acest scop va lua în arendă
cârciuma de la Moara cu noroc sperând că în 3 ani va reuși să strângă suficienți
bani pentru a-și împlini visul.
El este caracterizat în mod direct de către narator ca fiind un om înalt și spătos
care își poate purta nevasta "ca pe o pană ușurică".

57 din 170
 Prin caracterizarea indirectă aflam că un om harnic, muncitor cu foarte multă
voință, dar care ajunge să-și dorească la un moment dat să câștige cât mai mulți
bani, uitând că banii nemunciți nu-i vor putea aduce prosperitate.
Cea mai importantă relație dintre personaje, ce se conturează în nuvelă este
cea dintre cei doi tineri soți, Ana și Ghiță, oameni care se iubesc și își
imaginează că vor putea fi fericiți întotdeauna alături de copii lor și alături de
bătrâna mamă, ce nu le voia decât binele. Dacă Ghiță este un bun meseriaș și un
om harnic, Ana este și ea o soție blândă și iubitoare care muncește în
gospodărie, își crește copii, și-și respectă soțul. Cei doi sunt caracterizați în mod
direct de către narator astfel ("... Ana era tânără și mlădioasă, iar el însuși,
înalt și spătos, o purta ca pe o până subțirică").

58 din 170
 Din caracterizarea indirectă aflăm că pe cei doi îi leagă o mare iubire ce nu va
dispărea nici atunci când neînțelegerile dintre ei îi vor conduce la crimă și
moarte.
O primă scenă semnificativă este cea în care îi vedem pe Ghiță, Ana și pe
copii petrecând o duminică liniștită, poate ultima, într-o poiană de lângă
cârciumă unde, la umbra arinilor încearcă să mai fie familia de la început. Ghiță
vrea să mărturisească soției neliniștite, dar nu-și găsește cuvintele cu toate astea
Ana reușește să înțeleagă o parte din lucrurile care-l frământau și anume, faptul
că se temea de ceea ce ar putea face Lică și chiar reușește să evite o problema
trimițându-l pe Lae, servitorul la popa din Fundeni să anunțe că Lică și oamenii
lui sunt la "Moara cu noroc".

59 din 170
 Venirea acestora destramă liniștea duminicii și-l împiedică pe Ghiță să îi
spună soției tot ce îl frământă, Lică reușește să-l scoată din minți pe Ghiță care
refuzase să-i devină informator.
În final, pentru a-și proteja nevasta și copii, Ghiță este silit să-l lase pe Lică
să-i ia "cu împrumut" bani, dar lucrurile s-ar fi sfârșit mult mai rău dacă n-ar fi
fost intervenția Anei, care sa îl împiedice pe Lică să le facă ceva deoarece știa
că oamenii din sat vor descoperi că el ar fi fost făptașul.
În toată această scenă relația celor doi soți este tulburată de lucrurile pe care
nu și le pot spune.
O a doua scenă semnificativă este scena finală în care Ghiță se întoarce la han
însoțit de jandarmi cu dorința de a-l prinde pe Lică care fusese lăsat singur cu
Ana. Când înțelege că soția lui la trădat, Ghiță intră în casă hotărât s-o omoare

60 din 170
cu toate că recunoaște ca el este principalul vinovat pentru tot ce s-a întâmplat.
Scena aceasta este plină de duioșie, cei doi soți să comunice cum nu o mai
făcuseră de mult. Venirea lui Lică și al oamenilor lui, precipita lucrurile, Ghiță o
înjunghie pe Ana și el este împușcat de Răuț la ordinul lui Lică. Înainte de a
muri, Ana în zgârie pe Lică pe față și-l musca de mână.
Hanul este incendiat, iar bătrâna, mama Anei când se întoarce cu copii din sat,
va pune toate nenorocirile pe seama destinului.
Lumea prezentată în nuvelă este populată de oameni îndrăzneți, curajoși,
ambițioși, gata să facă orice pentru a-și atinge scopul, așa cum sunt Lică, Puntea
și chiar Ghiță, dar și de oameni cu frica lui Dumnezeu și experiență cum este
bătrâna mamă a Anei care-și avertizase fiica și ginerele ca "nu bogăția ci
liniștea colinei tale te poate face fericit".

61 din 170
 Ghiță, cizmarul care va deveni cârciumar de dragul nevestei și al copiilor este
un personaj puternic, prins într-o situație de viață imposibilă care va pica
victimă propriilor sale greșeli și va înțelege prea târziu că dorința de a te
îmbogății repede poate avea consecințe dintre cele mai neplăcute.
Relația dintre Ghiță și Ana este foarte bună, până în momentul în care din
dorința de a o proteja sau poate din dorința de a nu se simți micșorat în ochii ei.
Ghiță începe să-i ascundă soției lucrurile care se întâmplă și care-l frământă,
făcând-o să-și piardă încet, încet încrederea în el ajungând la o situație cu
consecințe tragice.

“Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”

-1930-De Camil Petrescu

62 din 170
Personaje:

⮚ Ştefan Gheorghidiu

⮚ Ela - şoţia lui Ştefan

⮚ Tache Gheorghidiu – inginer şi antreprenor

⮚ Nae Gheorghidiu – deputat

63 din 170
⮚ Corneliu Gheorghidiu - tatăl lui Ştefan, profesor universitar

⮚ Domnul Grigoriade – amantul presupus al Elei

⮚ Vasilescu Lumânăraru

⮚ Nicuşor - fiul deputatului

⮚ Mama şi surorile lui Ştefan

64 din 170
 Eseu modular
Camil Petrescu se numără printre întemeietorii romani românesc și aduce în
prim plan autenticitatea : "să nu scriu decât ceea ce văd, ceea ce aud, ceea ce
înregistrează simțurile mele, ceea ce gândesc eu...asta este singura realitate
pe care o pot povesti...eu nu pot vorbi onest decât la persoana I".
Conform acestor principii publică în 1930 romanul "Ultima noapte de
dragoste, întâia noapte de război", roman ce poate fi încadrat în egală măsură
în categoria romanului psiholog, deoarece prezintă zbuciumul interior al
personajului narator prins între două experiențe capitale, dragostea și războiul,
dar și în categoria romanului experienței deoarece cea de-a doua parte a
romanului cuprinde trăsăturile autentice ale autorului sublocotenent principal la
Primul Război Mondial.

65 din 170
 Romanul este unul de tip subiectiv, perspectiva narativă este unică acesta
constituindu-se ca o confesiune a personajului principal Ștefan Gheorghidiu
care îndeplinește totodată rolul de narator al experienței trăite.
Cele două teme principale ale romanului reies încă din titlul "Dragostea și
războiul", două experiențe care schimbă un om.
Cuvântul "noapte" ce apare de două ori în titlu și face referire la starea de
incertitudine a personajului narator care nici până la final nu își dă seama exact
ce vrea, simțind doar că nu se poate integra în societatea în care trăiește.
Reperele temporale și spațiale proiectează acțiunea pe două coordonate,
perspectiva temporală prezintă timpul exterior al frontului în care este inserat
timpul subiectiv al poveștii de iubire. Spațiul real, obiectiv delimitat prin

66 din 170
toponime cum ar fi Câmpulung, Dâmbovicioara, Valea Prahovei, București se
întâlnesc cu cel subiectiv al frământărilor sufletești.
Viziunea despre lume este subiectivă, unilaterală, toate evenimentele fiind
prezentate din perspectiva unui singur om "cu o sensibilitate năzdrăvană" care
nu vrea și nu poate să înțeleagă cum de există în jurul lui, oameni care nu văd
decât partea materială a lucrurilor. Lumea prezentată de el, cuprinde pe de o
parte viața politică și burgheză a Bucureștiului interbelic și lumea frontului unde
oameni simpli cad victimă incompetenței și lipsei de interes ai celor cei conduc.
Personajul principal Ștefan Gheorghidiu este un intelectual, un om care
trăiește într-o lume a ideilor căruia îi vine greu să-și accepte chiar și statutul de
îndrăgostit "te obișnuiești greu la început să-ți placă chipul femei fără care
mai târziu nu poți trăi". Social era un student la filosofie, fiul unui profesor

67 din 170
universitar care murise fără să lase avere, care avea doi unchi bogați, un deputat
și un antrenor, mamă și două surori. Se căsătorește cu Ela, o colegă de la
universitate și trăiesc fericiți doar o scurtă perioadă. Personajul este caracterizat
în special doar în mod indirect prin propriile vorbe și fapte. Caracterizarea
directă apărând doar când el citează opinia altora despre el cum este cazul
doamnei cu părul alb care îi spune că este "de o sensibilitate năzdrăvană".
În centrul romanului, se afla relația dintre Ștefan și soția sa, Ela, femeia pe
care o iubea mai mult decât orice pe lume, pentru care ar fi fost în stare să
omoare sau să se omoare, dar pe care o va părăsi la sfârșit, când va înțelege că
nu o cunoaște suficient de bine și când între ei se vor fi strâns o sumedenie de
neînțelegeri.

68 din 170
 Din punct de vedere social, Ștefan Gheorghidiu și Ela au cel mai puțin la
început același statut, fiind amândoi studenți săraci la facultăți oarecum înrudite
Litere și Filosofie. Dar Ela era orfană crescută de o mătușă, în schimb Ștefan are
o familie numeroasă care îi aduce în egală măsură avantaje (moștenirea de la
unchiul Tache), dar și dezavantaje (neînțelegerile legate de moștenire,
dezamăgirile).
Psihologic cei doi sunt foarte diferiți în timp ce Ela își caută satisfacția în
lucruri frivole cum ar fi hainele sau viața mondenă.
Gheorghidiu ar vrea să trăiască cât mai izolat de lumea pe care nu o poate
accepta din cauza superficialității și a materialismului și și-ar fi dorit ca
povestea lor de dragoste să fie oarecum tăinuită pentru a rămâne doar a lor.

69 din 170
 O primă scenă semnificativă este cea de la începutul capitolului "Diagonalele
unui testament", scenă în care vedem întreaga familie Gheorghidiu strânsă
acasă la bătrânul unchi Tache, pentru a-l sărbători cu ocazia zilei sale
onomastice (Sf. Dumitru). Aici îl vedem și pe celălalt unchi al lui Ștefan, Nae
Gheorghidiu cu familia, dispuși să facă orice pentru a-și linguși fratele mai mare
cu toate că și ei erau bogați și nu aveau neapărat nevoie de moștenirea lăsată de
acesta. Atunci când cei doi unchi încep să-i ironizeze tatăl decedat pentru ca nu
făcuse avere, Ștefan Gheorghidiu ripostează cu duritate, dezaprobat de mama și
surori, dar susținut din priviri și gesturi de tânăra sa soție care se dovedea astfel
"frumos dezinteresat" cu toate că ei erau cu adevărat săraci și ar fi avut mare
nevoie, de moștenirea primită de la unchiul Tache. În această primă scenă,
Ștefan și Ela alcătuiesc cu adevărat un cuplu, susținându-se unul pe celălalt
chiar și fără cuvinte, demonstrând de astfel profunzimea relației dintre ei.

70 din 170
 A doua scenă semnificativă, este ultima scenă a romanului, în care lucrurile
stau cu totul altfel, între cei doi au apărut deja o grămadă de neînțelegeri,
războiul l-a schimbat pe Ștefan, așa cum viața mondenă pare să o fi schimbat pe
Ela.
Întors în București după ce fusese rănit și spitalizat, Ștefan descoperă cu o
oarecare tristețe ca nu-și mai recunoaște soția, pe care o găsește îmbătrânit și
urâțică, că nici măcar nu mai vrea să știe dacă ea l-a înșelat sau nu. Și se
hotărăște să o părăsească, lucru pe care îl face cu o oarecare eleganță, lăsând-o
asigurată material. O dată cu Ela, Ștefan își dorește să părăsească și amintirile,
de aceea îi va lăsa fostei soții, casa cu toate lucrurile din ea, sperând ca astfel sa
ii lase "tot trecutul".

71 din 170
 În final, el încearcă să își imaginează ce ar fi spus lumea despre el dacă ar fi
omorât-o într-o criza de gelozie și ajunge la concluzia că toți l-ar fi disprețuit
spunându-și "ce n-a mai găsit alta". Aceasta scenă imaginară aruncă în
derizoriu povestea de dragoste care la început părea absolută.
Viziunea despre lume este una subiectivă, atât povestea de dragoste cât și
experienţa războiul fiind privite prin ochii unui singur personaj, care nu poate,
sau nu vrea să se adapteze cerințelor în care trăiește.
Ștefan Gheorghidiu rămâne un personaj emblematic pentru a ilustra drama
inadaptatului care se simte exclus dintr-o societate meschină și interesată și care
ajunge în final să se simtă doar nepăsător și indiferent la toate.
Relația dintre Ela și Ștefan arată cum poate involua o frumoasă poveste de
dragoste din cauza geloziei și lipsei comunicării.

72 din 170
“Enigma Otiliei”
-1938-De George Călinescu
Personaje:

⮚ Otilia Mărculescu

⮚ Felix Sima

73 din 170
⮚ Leonida Pascalopol

⮚ Costache Giurgiuveanu

⮚ Aglae Tulea

⮚ Stănică Raţiu

⮚ Simion Tulea

74 din 170
 ⮚ Aurica Tulea

⮚ Titi Tulea

⮚ Olimpia

Eseu modular
Publicată în 1938, romanul lui George Călinescu a primit ca titlu inițial
"Părinții Otiliei" pentru că autorul consideră că fiecare personaj influențează

75 din 170
soarta orfanei Otilia, ca și cum i-ar fi fost părinte. Din motive ce țin de părerile
editorilor, titlul a fost schimbat în "Enigma Otiliei" pentru a pune accent pe
misterul protagonistei, care va rămâne neînțeleasă, ca viața însăși chiar și pentru
cei ce i-au fost apropiați.
Romanul se încadrează în realism balzacian, datorită faptului că este folosită
tehnica detaliului semnificativ (descrierea străzii Antim și a casei Giurgiuveanu
etc.), temei moștenirii și paternității etc. Textul se apropie de naturalism, când
se vorbește de familia Tulea, în care se transmite o foarte periculoasă boală
psihică de la Simion (tatăl) la fiul său, Titi, boală ignorată de ceilalți membri ai
familiei, până în momentul în care Simion pierde de tot contactul cu realitatea și
este internat într-un ospiciu. Narațiunea este obiectivă.

76 din 170
 Tema romanului este cea a moștenirii care îi mișcă pe membrii clanului
Tulea, dar și cea a iubirii dintre Felix și Otilia sau Otilia și Pascalopol. Romanul
este construit sistematic, incipitul și finalul îl aduc pe cititor în fața casei din
strada Antim, văzută prin ochii lui Felix Sima, la început un adolescent, iar la
final medic celebru cu o oarecare experiență de viață. Un rol oarecum profetic
pare să-l aibă cuvintele bătrânului Costache Giurgiuveanu "Aici nu stă
nimeni..." pentru că la sfârșit casa este părăsită.
Viziunea despre lume este realistă, chiar dacă nu în întregime obiectivă,
deoarece naratorul urmărește uneori doar lucruri din perspectiva lui Felix Sima,
personajul reflector.
Totuși prezintă cu luciditate lumea Bucureștiului aflat într-un moment de
prosperitate la începutul secolului XX.

77 din 170
 În centrul romanului se afla Otilia Mărculescu, fiica celei de-a doua soție a lui
moș Costache, care, deși o iubea, ca pe propriul copil, nu a înfiat-o de teama
surori sale, Aglae. Studentă la conservator, înzestrată cu un temperament de
artistă, Otilia reprezintă întruchiparea misterului feminin. Cel care intuiește
adevărata dimensiune a personalității Otiliei este Viessmann, prietenul lui Felix,
care-i spune "Orice femeie care iubește un bărbat, fuge de el, ca să rămână
în amintirea lui, ca o apariție frumoasă. Domnişoara Otilia trebuie să fie o
fata inteligentă."
Spre deosebire de celelalte personaje feminine din roman, reduse la o
trăsătură de caracter, Otilia este un personaj multidimensional, , care surprinde
și este prezentat în transformare. Otilia reprezintă un ideal de feminitate, care-i
farmecă prin grație, frumusețe și eleganță, pe bărbații din roman.

78 din 170
 Felix și Otilia, intelectualul în formare și tânăra plină de feminitate, alcătuiesc
un cuplu care ilustrează tema iubirii adoleșcentine în acest roman realist. Cei
doi au în comun condiția socială, ambii sunt adolescenți orfani, care au încă
nevoie de protectori(Pascalopol și Costache) și formația de intelectuali, amândoi
sunt culți, vorbesc mai multe limbii străine și-și doresc sa studieze.
Împotriva lor se ridică familia Tulea, care-l tratează cu dispreț pe Felix și cu
ostilitate nedisimulată pe Otilia, pe care o acuză că vrea să "fure" averea tatălui
ei vitreg.
O primă scenă semnificativă este cea a sosirii tânărului Felix, fiul doctorului
Iosif Sima de la Iași, în casa tutorelui său, Costache Giurgiuveanu, unde urma sa
locuiască în timp ce studia medicina. Aici are parte de o primire ciudată, din
partea unchiului-tutore care-i spune că "Aici nu stă nimeni... ". Felix pleacă ,

79 din 170
dar se întoarce când își dă seama că nu a greșit casa și nici nu are unde sa se
ducă în altă parte. Prima figură prietenoasă pe care o vede este Otilia, care-l
impresionează prin frumusețe și dezinvoltură. Otilia este cea care îl prezintă
familiei Tulea, dar și lui Leonida Pascalopol, invitații obișnuiți ai casei din
strada Antim. În acea seară este pus de Aglae, sora lui moș Costache în aceeași
categorie cu Otilia, cea a "orfanilor", lucru care-l impresionează neplăcut pe
băiat, mai ales că nu fusese niciodată numit astfel. În ciuda neplăcerile avute,
seara este importantă în existența lui Felix, pentru că este începutul unei etape
importante în viața lui, studenția, dar și debutul primei lui povești de dragoste.
A doua scenă semnificativă, este cea de la final (ultima întâlnire dintre Felix
și Otilia) când Otilia este dispusă sa-i ofere o dovadă de dragoste, propunându-i
să petreacă seara împreună. Felix refuză spunându-i că o să aștepte oricât, dar că
între ei nu poate fi nimic, atâta timp cât nu sunt căsătoriți. Otilia își petrece

80 din 170
noaptea în camera lui, iar a doua zi dimineața pleacă în străinătate, unde se
căsătorește cu Pascalopol. Îi trimite lui Felix un bilet, în care îi spune că trebuie
să renunțe la povestea lor de dragoste, care "care va dăuna marelui lui viitor".
Aceste cuvinte se dovedesc profetice, pentru că, Felix va ajunge un medic
celebru, profesor universitar și prin căsătorie va intra în înalta societate. După
10 ani, se întâlnește cu Pascalopol în tren și află că Otilia l-a părăsit și este
căsătorit cu un nobil din America latină. Pascalopol spune ca pentru el fata "a
rămas o enigmă", iar Felix îl aprobă. Întâmplător trece pe strada Antim și
descoperă fosta casă a lui moș Costache, moștenită de sora lui, Aglae, în
paragină, și-și amintește de primele cuvinte spuse de bătrân "Aici nu stă
nimeni... ". Tot în această perioadă află ca Stanică Rațiu, fostul soț al Olimpiei,
fata lui Aglae Tulea și Simion, s-a casa cu Georgeta și s-a îmbogățit, fără sa știe
ca la baza acestei proprietăți stau banii furați de la moș Costache.

81 din 170
 George Călinescu conturează o lume realistă populară de oameni buni și
corecți (Pascalopol, Felix, Otilia), dar și de oameni care-și doresc ceea ce nu li
se cuvine (Aglae Tulea).
Otilia Mărculeacu "eroina lirica" a lui Călinescu rămâne imaginea misterului
feminin :fata bună care avea grija de tatăl vitreg, femeia cu temperament "de
artistă "care fermeca pe toată lumea, dar și femeia cu suficiență rațiune pentru a-
și părăsi iubitul din adolescență pentru binele lui.
Cuplul Felix-Otilia rămâne o imagine a iubirii adoleșcentine, chiar dacă
povestea lor de dragoste nu a durat pana la adânci și bătrâneți.

“Ion”
-1920-De Liviu Rebreanu

82 din 170
Personaje:

⮚ Ion al Glanetașului

⮚ Ana (fată cu avere, dar nu atât de frumoasă ca Florica)

⮚ Florica (fiica văduvei lui Maxim Oprea, cea mai frumoasă fată din sat,
însă fără zestre)
⮚ George Bulbuc (flăcău din satul Pripas, foarte înstărit)

83 din 170
⮚ Vasile Baciu (tatăl Anei)

⮚ Zaharia Herdelea, învățătorul din Pripas

⮚ Părintele Belciug

⮚ Titu Herdelea (fiul învățătorului Herdelea, poet și naționalist)

⮚ Zenobia Pop (mama lui Ion și soția Glanetașului)

84 din 170
 ⮚ Alexandru Pop (capul familiei Pop, poreclit „Glanetașul”, tatăl lui Ion )

Eseu modular
Considerat de E. Lovinescu "cea mai puternică creație obiectivă a
literaturii române", romanul "Ion" publicat de Liviu Rebreanu în 1920
înfățișează universul rural în mod realist fără idealizarea din proză
sămănătoristă.

85 din 170
 Nucleul acestei opere se afla în nuvelele anterioare "Zestrea" și "Rușinea",
iar sursele de inspirație sunt trei experiențe de viață ale autorului receptate în
mod artistic, gestul unui țăran care a sărutat pământul, discuția cu un tânăr din
vecini care-i povestește cât de rău este fără pământ și bătaia primită de la tatăl
ei, de o fată cu zestre care rămâne însărcinată cu un băiat sărac.
Opera literară "Ion" este roman prin amploarea acțiunii, desfășurată pe mai
multe planuri cu un conflict complex, personaje numeroase și prin realizarea
unei imagini complexe asupra vieții. Aparține curentului realist prin tematica
socială, Obiectivitatea perspectivei narative, tehnica detaliului semnificativ,
stilul sobru și impersonal.
Tema romanului este dată de titlurile celor două volume "Glasul
pământului" și "Glasul iubirii". Autorul prezentând destinul unui tânăr, harnic,

86 din 170
dar sărac care-și dorește pământ și este dispus să facă orice pentru a-l obține.
Cele două volume ale romanului sunt împărțite în mod simbolic în 13 capitole,
cu titluri semnificative "Începutul", "Iubirea", "Rușinea", "Ștreangul" etc. Ca
viața însăși, romanul se termină cu capitolul "Sfârșitul", capitol ce prezintă nu
numai sfârșitul vieții personajului principal, dar și sfârșitul tuturor planurilor și
ambițiilor acestuia.
Viziunea despre lume este realistă cinică, autorul pare să nu aibă iluzii în
privința personajelor, el construind astfel imaginea unei lumi crude care pune
puțin preț pe meritul personal și foarte mult pe bunurile materiale.
În centrul romanului se află imaginea lui Ion Pop al Glanetașului, un tânăr
harnic, dar sărac care iubește pământul mai mult decât orice altceva. George
Călinescu spune despre Ion "lăcomia lui de zestre e centrul lumii".

87 din 170
 Personajul este caracterizat atât în mod direct de către narator "iute și harnic
ca mă-sa" și alte personaje (la horă, Vasile Baciu îl face tâlhar și sărăntoc) și în
mod indirect prin fapte, limbaj, comportament, relații cu celelalte personaje.
Relația dintre Ion și Ana este una extrem de intensă, Ana, fata cea mai bogată
din sat este "o fire oropsită", o fată fără prietene care duce dorul mamei, care
murise când era foarte mică și își dorește cu orice preț sa fie iubită, de aceea
cedează cu ușurință în fața atenției pe care i-o arată Ion Pop al Glanetașului, un
tânăr sărac, dar harnic cu o fire puternică și dominatoare. Ion îi face curte cu
pasiune Anei, dorindu-și de fapt doar averea acesteia.
Relația dintre ei este relația dintre manipulat și manipulator, Ana fiind pentru
Ion doar un instrument în lupta lui pentru a ajunge bogat.

88 din 170
 Prima scenă semnificativă din roman este cea de la horă, unde sunt prezentate
cele mai multe dintre personaje într-un mod în care scoate în evidență
stratificarea socială și relațiile dintre ele. Înainte de a ne face cunoștință cu Ion,
naratorul ne spune că tatăl acestuia, Alexandru Pop, poreclit Glanetașul "stătea
ca un câine la ușa bucătărie", neîndrăznind să stea de vorbă cu fruntașii
satului, deși și-ar fi dorit acest lucru. Pe Ion îl putem vedea dansând cu Ana a lui
Vasile Baciu, fata cea mai bogată din sat, cu toate că încă o mai iubește pe
Florica, fata cea mai frumoasă, dar și cea mai săracă.
Ion încearcă să o trateze pe Ana cu blândețe, dar firea lui violentă se face
simțită încă de acum în disputa cu lăutarii țigani cu care își pierde răbdarea și
care par să se teamă de el. Apariția lui Vasile Baciu, beat și agresiv și faptul că
îl sfidează pe Ion făcându-l "sărăntoc" și "fleandură", îl face pe acesta să

89 din 170
hotărască obținerea pământului, acest lucru presupunând seducerea Anei, care
devine victima nevoii de afecțiune.
Lupta înverșunată a lui Ion pentru a obține pământ este încununată cu succes,
el se căsătorește cu Ana căruia îi face un copil, obține pământul, dar nu este
fericit, pentru că odată cu pământul își dă seama că trebuie să o ia și pe femeia
aceea slăbuță și urâțică, a cărei prezență pare să i-o amintească pe Florica, cea
mai frumoasă, dar săracă, fata pe care fusese silit să o abandoneze din dorința de
a se îmbogăți.
A doua scenă semnificativă este cea în care Florica se va căsători cu George
Bulbuc, cel mai bogat băiat din sat, fostul pretendent la mâna Anei. Aflând de
nunta lor, Ion pare că se trezește dintr-un somn și își dă seama că și viața
celorlalți a continuat și că femeia pe care o iubea va fi despărțit de el pentru

90 din 170
totdeauna. În această stare de spirit ciudată, Ion își petrece toată seara la nunta
lui George urmărindu-o cu dispreț și ochi lacomi pe mireasa fără să îi pese de
impresia făcută celorlalți sau de rușinea evidentă pe care o simțea Ana, care nu
îl mai iubea, dar care cu greu suporta disprețul pe care Ion i-l arată în fața
întregului sat.
Pe drumul spre casă, epuizată fizic și emoțional, Ana îi spune lui Ion că se va
sinucide, iar acesta îi răspunde cinic "Dar omoară-te odată să scap de tine!".
Această atitudine contrastează evident cu tandrețea pe care Ion i-a arătat-o
înainte de căsătorie. În fața satului, Ion era acum un gospodar fruntaș, dar nici
el, nici Ana nu erau fericiți.
Romanul "Ion" este o capodoperă a literaturii române intebelice ce are în
centru "patima lui Ion ca formă a instinctului de posesie".

91 din 170
 Ion este un personaj memorabil și monumental, ipostază a omului supus unui
destin tragic, acela de a fi strivit de forțe mai presus de dorința lui: pământul,
iubirea și legile nescrise ale satului tradițional.
Parvenitul Ion, repetă modelul socrului, spre deosebire de el, tatăl Anei și-a
iubit nevasta, aceasta scăpând-l de sărăcie. La el cele două "glasuri", pământul
și iubirea s-au împăcat. În schimb Ion nu se mulțumește cu pământul obținut
fără scop și-și dorește să o aibă și pe femeia iubită, care între timp aparține altui
bărbat, acest lucru aducându-i pieirea.

“Povestea lui Harap-Alb"

-1877-De Ion Creanga
Personaje:

92 din 170
⮚ Fiul cel mic al craiului / Harap-Alb – personaj principal, protagonist,
pozitiv, rotund, dinamic, tipul naivului pe cale de iniţiere.
⮚ Spânul – personaj antagonist (reprezintă răul necesar fără de care nu ar fi
fost posibilă iniţierea fiului de crai)
⮚ Sfânta Duminică – (prin intermediul acestui personaj se evidenţiază
proba milosteniei)

93 din 170
⮚ Împăratul-Roş – prin intermediul acestui personaj sunt evidenţiate
calităţile eroului sau ale altor personaje din jurul său (curaj, isteţime,
perseverenţă, devotament)
⮚ Craiul – tipul tatălui iniţiator.

⮚ Fata împăratului Roş – personaj real cu puteri supranaturale, tipul fetei

răsfăţate.
⮚ Împăratul-Verde – tipul împăratului iubitor de supuşi şi naiv.

94 din 170
 ⮚ Ochilă, Setilă, Gerilă, Flămânzilă, Păsări-Lăţi-Lungilă – personaje
ajutoare, personaje reale cu puteri supranaturale.

Eseu modular
"Povestea lui Harap-Alb" de Ion Creangă este un basm cult, publicat în
revista "Convorbiri literare", în anul 1877.
Titlul textului este în directă relație cu conținutul, anticipând tema basmului
lupta dintre bine și rău, finalizată cu triumful binelui. Titlul ne poate duce cu
gândul la un rob "alb", adică nevinovat, care încearcă să învețe și să prindă
experiență.

95 din 170
 Tema o constituie călătoria inițiatică, evoluția tânărului fiu de crai de la
ipostaza de mezin naiv la aceea de împărat "luminat".
Conflictul textului este unul dublu, fiind vorba pe de-o parte, de un conflict
general, specific basmului (bine-rău) și pe de altă parte, de un conflict
particular, între Harap-Alb și Spân. Acesta debutează în momentul întâlnirii
celor doi, când Craiul este păcălit de Spân si devine sluga acestuia, fiind
constrâns să respecte cu sfințenie toate regulile impuse. Evoluția conflictului se
bazează pe probele pe care Harap-Alb le trage, făcându-l mai puternic, iar
apogeul inițierii sale este reprezentat de momentul morții, și totodată învierii
sale, când mezinul rupe legământul și iese de sub robia Spânului.

96 din 170
 În basm, simetria incipit-final se realizează prin formule tipice, formula
inițială "Amu cică era odată..." ,formula finală "...și-a ținut veselia ani
întregi, și acum mai ține încă."
Autorul pornește în această creație de la realitate, dar se desprinde de la ea
trecând în supranatural, deoarece basmul reflectă o lume opusă realității zilnice.
De aceea viziunea despre lume este una fabuloasă, deoarece sunt prezente multe
întâmplări supranaturale, răvășite de multe personaje cu însușiri ieșite din
comun. Totodată, Harap-Alb reușește să învingă răul lumii acesteia,
reprezentată de Spân, fiul de crai nedobândind nicio putere magică sau
neobișnuită ca în celelalte basme. Fabulosul însă se regăsește în prietenii pe care
robul și-i face în drumul inițiatic, calul reprezentând nădejdea și îndrumarea
învățăcelului.

97 din 170
 Este așadar, o lume în care este prezentă "o oglindire a vieții în moduri
fabuloase". (G. Călinescu), “o lume ‘pe dos’, parodie a celei reale”(Zoe
Dumitrescu).
Harap-Alb este un fiu de împărat, inocent, neinițiat în greutățile vieții, având
calități umane deosebite, nedescoperite la început, dar dezvoltate pe parcursul
probelor la care este supus.
Este caracterizat direct de către narator ca "fiul craiului, boboc în felul său
la treburi de aiste...",ceea ce-l proiectează pe protagonist în planul tinereții și
inocenței.
Prin caracterizarea indirectă aflăm că este un tânăr naiv și neexperimentat. La
începutul plecării spre unchiul său, neascultarea față de sfaturile tatălui său în
legătură cu evitarea Omului Roș și Spân, îl aduce în capcana inamicului și

98 din 170
viitorului stăpân. Odată cu intrarea și ieșirea din fântână, fiul de crai își pierde
adevărata identificate, devenind Harap-Alb. Dă dovadă de maturitate, energie și
răbdare în timpul probelor la care este supus de către Spân, ca în final trudă și
supunerea fiindu-i răsplătite, odată cu moartea Spânului, căsătoria cu fata
"farmazoană" și urcarea la tronul de împărat.
Relația care concentrează conflictul particular al operei este cea dintre Harap-
Alb și Spân. Omul "cel spân" de care tocmai tatăl-împărat al feciorului l-a
sfătuit să se ferească și să nu-și pună încrederea, a reprezentat nucleul și punctul
principal de la care a început și s-a terminat maturizarea și inițierea tânărului.
Între cei doi a existat relația inițiat-iniţiator și elev-profesor. Chiar dacă spânul
oferă noului său rob, cerințe stricte și dure, crăișorul nu renunță și le împlinește
cu umilință și loialitate. Suportând cu răbdare înjosirile și nedreptățile
stăpânului care-l numește "slugă vicleană" sau "pui de viperă", Harap-Alb

99 din 170
demonstrează că maturitatea sa a avut loc. Dreptatea este ispășită în final, iar
pactul făcut la fântână este rupt, tăierea capului "robului" și totodată reînvierea
acestuia simbolizează renașterea unui erou. Spânul își primește pedeapsa, calul
îl omoară și-și îndreptățește adevărul prieten.
Într-o prima scenă semnificativă, îl vedem pe feciorul craiului atras în
capcana Spânului, care-l convinge să coboare în fântână ca să se răcorească și
apoi, pune capacul prinzându-l acolo. Îi permite să iasă doar după ce-i jură pe
ascuțișul paloșului că-i va da ascultare "până când va muri și iarăși va învia".
În fântână întra fiul craiului și iese Harap-Alb, tânărul slujitor al Spânului, care
va prelua identitatea fiului craiului. Această scenă ne arată ce se întâmplă atunci
când nu-ți asculți tatăl, dar și cum începe lupta dintre Bine și Rău.

100 din 170

 O a doua scenă semnificativă din "Povestea lui Harap-Alb" este cea de la
final, când identitatea feciorului de crai este dezvăluită de fata împăratului Roș,
care refuză să se mărite cu Spânul atâta timp cât știe cine este cu adevărat.
Spânul interpretează acest lucru ca pe o trădare a jurământul și-i taie capul lui
Harap-Alb cu paloșul. Atunci calul îl ia și îl aruncă "din înaltul cerului". Fata
de împărat îl înviază pe Harap-Alb cu ajutorul unor obiecte magice și lucrurile
se întorc la starea lor inițială. Fata împăratului Roș se căsătorește cu fiul craiului
și vor trăi fericiți până la adânci bătrâneți.
Relația dintre Spân și Harap-Alb se încheie firesc aici, deoarece tânărul se
maturizează și era gata să-și înceapă viața de adult și nu mai avea nevoie de
"profesorul său". Este De menționat și faptul că jurământul s-a încheiat
deoarece Harap-Alb "a murit și iarăși a înviat".

101 din 170

 În concluzie, basmul "Povestea lui Harap-Alb" ilustrează trăsăturile unui
basm cult pe marginea unui tipar popular și reflectă particularități : umanizarea
fantasticului, individualizarea personajelor prin limbaj, umor și oralitate.
În concluzie, Harap-Alb apare mai degrabă ca un personaj realist decât ca
unul fabulos, zugrăvit în toată complexitatea sufletului omenesc.
In concluzie, relația dintre Harap-Alb și Spân a fost una simbolică, din care
eroul și-a tras foloasele maturizării și experienței de viață, iar protagonistul și-a
finalizat sarcina și misiunea menită de la început.

“O scrisoare pierdută”
-1884-De Ion Luca Caragiale

102 din 170

Personaje:

⮚ Nae Cațavencu

⮚ Zaharia Trahanache

⮚ Zoe Trahanache

⮚ Ghiță Pristanda

103 din 170

⮚ Cetățeanul turmentat

⮚ Agamemnon Dandanache

⮚ Tache Farfuridi

⮚ Iordache Brânzovenescu

⮚ Ștefan Tipătescu

104 din 170

Eseu modular
În 1884 se joacă pentru prima oară o piesă de teatru a lui I. L. Caragiale
inspirată din alegerile ce avuseseră loc cu un an mai devreme, este vorba de
comedia "O scrisoare pierdută", piesă de teatru în 4 acte cu un număr inegal
de scene care prezintă viața din capitala unui județ de munte aflat în preajma
alegerilor pentru camera deputaților .
Titlul piesei cuprinde substantivul "scrisoare" ce desemnează instrumentul
de șantaj folosit în politica locală. Cuvântul este articulat cu articolul nehotărât
pentru a ne arata în egală măsură faptul că vorbim despre două scrisori, dar și
faptul ca șantajul era mai degrabă un obicei decât o excepție .
Intriga piesei pornește de la o întâmplare relativ banală - pierderea unei
scrisori intime și găsirea ei de către șeful opoziției din localitate care decide să o

105 din 170

folosească drept instrument de șantaj , scrisoarea fiind adresată doamnei Zoe
Trahanache, soția președintelui partidului aflat la putere de către amantul
acesteia, Ștefan Tipătescu, prefectul partidului.
Conflictul dramatic principal constă în confruntarea dintre aceștia, dl Nae
Cațavencu, șeful opoziției care își dorește să fie susținut de putere în alegerile
pentru camera deputaților, convins fiind că doar cel susținut de putere poate
câștiga. Zoe, Tipătescu si Zaharia Trahanache, susținuți de Ghiță Pristanda:
polițaiul orașului, fac eforturi disperate pentru a recupera scrisoarea. Este
utilizată tehnica amplificării treptate a conflictului, două personaje secundare au
un rol aparte în construcția subiectului și menținerea tensiunii dramatice.
Cetățeanul turmentat intra în scena în momentele de maximă tensiune având
intervenții decisive în derularea deciziei, iar Dandanache este elementul surpriză
prin intermediul căruia se realizează deznodământul. Personajele sunt tipice

106 din 170

pentru teatrul de comedie: cocheta Zoe, încornoratul Zaharia Trahanache,
canalia Cațavencu, etc.
Viziunea despre lume este realistă , Caragiale își prezintă personajele așa
cum le-a văzut, cu bune și cu rele, rămânând totuși în limitele comediei pentru
care nimic nu e prea grav ca sa nu se rezolve înainte de deznodământ. Totuși,
imoralitatea și cinismul faptelor prezentate aruncă o umbră asupra lumii
deschise.
În centrul piesei cu un rol extrem de important se află Zoe Trahanache,
soția președintelui aflat la putere, Zaharia Trahanache, dar și amanta prefectului
Ștefan Tipătescu. Ea este o femeie deșteaptă, voluntară, gata să facă orice
pentru a-și atinge scopurile, Zoe se luptă cu încăpățânare pentru a-și conserva

107 din 170

reputația: statutul de soție a celui mai important bărbat din județ mulțumește și
nu vrea sa-l rişte.
O relație curioasă se stabilește între Zoe Trahanache, cea mai puternică
persoană din județ și Cetățeanul turmentat, reprezentantul poporului, cel care nu
își dorește decât să i se spună cu cine să voteze, acest lucru însemnând
renunțarea la singurul drept pe care îl avea și pe care ar fi putut sa îi determine
soarta.
Zoe și Cetățeanul turmentat se întâlnesc în două scene semnificative prin
modul în care se desfășoară. Cetățeanul turmentat este senin, aiurit, pacifist:
„Eu am o vorba: O mie de ani pace!"
Spre deosebire de el, Zoe este foarte schimbătoare, tratând-l cu bunăvoință ,
atunci când credea că îi va fi de folos și cu dispreț atunci când nu îl putea folosi.

108 din 170

 Această atitudine este definitorie pentru cele două clase sociale pe care cei
doi le reprezintă , puterea folosindu-se de popor pe care îl tratează cu bună
voință doar atunci când are nevoie de el.
O primă scenă semnificativă este cea în care se întâlnesc reprezentanții a
două categorii sociale diferite, Zoe - cea care reprezintă și ce are bun și ce are
rău; burghezia și Cetățeanul turmentat, reprezentantul poporului.
Acesta vine la Zoe să îi aducă scrisoarea și bunăvoința sau dintr-un reflex de
fost poștaș dornic să ducă scrisoarea la "adrisant". Este ca de obicei "amețit".
Aflăm din discuție că băuse vreo două zile. Zoe îl tratează foarte urât, îi
vorbește arogant și vrea să îl dea afară din casa lui Tipătescu, unde, oricum se
poartă ca o stăpână. Își schimbă atitudinea pentru puțin timp când spera să

109 din 170

primească de la el scrisoarea. Când află că de la el a furat Cațavencu scrisoarea
devine chiar agresivă .
O a doua scenă importantă petrecută între cei doi este cea în care Cetățeanul
turmentat regăsește faimoasa scrisoare, vine și i-o înapoiază . Zoe este nebună
de fericire, își uită aroganța, îi mulțumește de nenumărate ori și se oferă să facă
ceva pentru el. Cetățeanul turmentat nu vrea decât să-i spună cineva cu cine să
voteze "ca dacă e pe vrute, eu nu vreau pe nimeni" . Acest lucru este tragic
deoarece dreptul de a alege era singurul mod prin care-și putea influența
calitatea traiului.
Cele două scene pun în față cele două "lumi" create de Ion Luca Caragiale,
cea a burgheziei dominante și cea a poporului amețit care se lasă condus.

110 din 170

 Prin comedia "O scrisoare pierduta", Caragiale pune în fața societății o
oglindă care reflectă exact așa cum e plină de oameni cu defecte care luptă
pentru a-și apăra interesele. În aceasta luptă ei investesc tot ce au, aruncând
peste bord lucrurile pe care le consideră inutile: respectul, morala, cinstea etc.
Relația dintre Cetățeanul turmentat și Zoe Trahanache ilustrează relația dintre
burghezia conducătoare și poporul amețit de demagogie. Zoe se folosește de el
atunci când are nevoie (recuperarea scrisorii) sau îl dă pe ușă afară când îl
consideră nefolositor.
Zoe Trahanache este unică printre femeile din teatrul lui Caragiale, deșteaptă,
frumoasă, profund imorală, gata să facă anumite gesturi de bunătate calculată,
cum ar fi iertarea lui Cațavencu pe care speră să-l folosească în viitor.

111 din 170

OPERE LIRICE
“Floare albastra”
-1873-De Mihai Eminescu
Poezia “Floare albastră” scrisă de M. Eminescu în perioada studiilor de la
Viena, a fost publicată în revista ‘Convorbiri literare’ la 1 aprilie 1873. Poezia
abordează două dintre temele predilecte ale romantismului: iubirea şi natura.
Iubirea este văzută ca o cale de cunoaştere şi este asociată cu natura care se
manifestă obiectiv fiind surprinsă în concordanţă cu sentimentele umane.

112 din 170

 Natura eminesciană are două coordonate: ipostaza terestră a unui personaj
creat de poet, ocrotitor şi ipostaza cosmică evidenţiată prin elemente specifice:
luna, stelele, cerul, etc.
Titlul poeziei este un motiv literar de creaţie universală preluat de la
romanticul german Novalis în a cărui lirică “floare albastră” semnifică
împlinirea iubirii într-o lume ideală care precede moartea.
Structural poezia, este alcătuită din 14 catrene, 4 secvenţe lirice care ar putea
fi descrise astfel: reproşul formulat de iubită, cugetarea eului liric, chemarea la
iubire iniţiate de prezenţa feministă şi meditaţia finală a eului liric.
Textul poetic conţine două planuri în conturarea cărora este utilizată lirica
măştilor: îndrăgostitul reprezintă omul de geniu provenind din sferele înalte ale

113 din 170

cunoaşterii, pe când, iubita, prezenţa feminină întruchipează planul uman,
terestru, adică lumea comună.
Incompabilitatea celor două planuri este o sursă a neîmplinirii sufleteşti
exprimată printr-o modalitate de meditaţie profundă asupra existenţei.
Prima secvenţă lirica alcătuită din trei strofe debutează cu o interogaţie
retorică aflată sub semnul reproşului adresat de prezeţa feminină euui iric care
parţine sferelor înalte ale cunoaşterii “Iar te-ai cufundat în stele / şi în nori şi
în ceruri înalte?”.
Incipitul schiţează planul superior al omului de geniu incluzând prin câteva
elemente simbolice referitoare la cultura omenirii, la cunoaştere, la geneza
Universului şi la Creaţie “câmpiile asire”, “întunecata mare”, “piramidele

114 din 170

învechite”. Fata îi cere să îşi întoarcă ochii spre pământ pentru a vedea că
fericirea este mai aproape decât îşi poate imagina.
A doua secvenţă lirica redă printr-o singură strofă reacţia eului invocat.
Acesta este detaşat, cu toate că recunoaşte dreptatea celor spuse “Ah! Ea spuse
adevărul / Eu am râs n-am zis nimica”. Apelativul “mititica” ne arată atât
superioritatea prezenței masculine cât și relația tandră dintre cei doi.
Următoarea secvență lirica alcătuită din opt strofe, cuprinde chemarea la
iubire și prezenței feminine sub forma visului plasat în cadrul natural tipic
eminescian “cadrul cu verdeață”, “bolta cea senina”, “izvoare care plâng in
vale” etc.
Cea de-a patra secvență lirica alcătuită din ultimele doua strofe cuprinde
monologul geniului ale cărui cugetări exprima deșertăciunea tentației fericirii

115 din 170

prin iubire. Versul “Ca un stâlp eu stam în lună” exprima forma geniului, ar si
capacitatea lui superioara de a veni la nivelul spiritual, planul terestru cu cel
cosmic, eul liric devenind astfel axis mundi.
Ultimul vers al poeziei "toturi este trist în lume" conține esența meditației
geniului asupra esenței umane dominată de tristețe și neîmpliniri atunci când
descoperă că miracolul fericirii prin iubire este doar un ideal iluzoriu.
Procedeele romantice utilizate de Eminescu în această poezie sunt:
manifestarea, plantarea sentimentelor și a fanteziei creatoare prin intermediul
artei, preluarea motivului romantic al florii albastre denumit lite motiv.
Prezentarea cadrului natural cu elemente specifice, problematice omului de
geniu. Interferența speciilor literare, combinarea registrului stilistice popular cu
cel de cult.

116 din 170

 In ceea ce privește stilistice poeziei, imaginilor artistice se îmbină armonios
cu figurile de stil: epitetele: "balta cea senina" ;"trestia cea lină" ;metafore:
"mi-oi desface de aur parul"; comparație :"sărutări dulci ca florile ascunse".
Din punct de vedere al prozodiei, poezia are măsură de șapte-opt silabe, rima
îmbrățișată și ritm trohaic.
Îmbinarea dintre visul de iubire și cugetarea detașată a genului conferă
poeziei "Floare albastră" de Mihai Eminescu, caracterul de sinteză a gândirii
eminesciene anticipând "Luceafărul".

“Plumb”
-1916-De George Bacovia

117 din 170

 Poezia "Plumb" de George Bacovia deschide volumul cu același titlu, apărut
în 1916, definind-l in totalitate Universul poetic bacovian are câteva motive
specifice cum ar fi: motivul singurătății apăsătoare, sentimentul înstrăinării și
dorința de evadare. Tema centrala a poeziei o constituie condiția poetului izolat
într-o societate lipsită de aspirații, artificiala, marcată de singurătatea, de
importanța comunicării și moartea iubirii. Motivele liricii cu valoare de simbol
aparțin câmpului semantic al morții "plumbul", "sicrie", "coroanele", "vântul",
"frigul". Ele se asociază cu stării sufletești confuze care constituie obiectivul
poeziei simboliste: singurătatea, angoasa, izolarea, disperarea, nevroza. Motivul
singurătății "stam singur" are valoare de lite motiv.
Titlul poeziei reprezintă elementul paratextual exprimat prin substantivul
comun "plumb". În sens denotativ reprezintă un metal greu, de culoare gri

118 din 170

cenușiu, iar în sens conotativ simbolizează apăsarea sufletească și spaima de
moarte.
Viziunea despre lume este sumbră, de un tragism asumat cu luciditate. Eul
liric se simte prizonier într-o lume ce pare un imens cimitir, unde tot ce e viu
"flori", "amor" este împietrit sub efectul metalului toxic.
Despre "plumb", George Bacovia spunea că vede în el culoarea galbenă,
aceasta fiind după părerea sa culoarea sufletului ars "Plumbul ars este galben.
Sufletul meu este galben,. Galbenul este culoarea sufletului meu."
Lirismul subiectiv este redat prin mărcile eului liric, persoana I singular a
verbelor "stam", "am început", "să strig" și adjectivul posesiv "meu". Verbul
la imperfect însoțit de epitet "stam singur" exprimă ideea de continuitate a
stării de singurătatea.

119 din 170

 Poezia este structurată in două catrene, între care cuvântul "plumb" asigură
legătura de substanță, fiind repetat de șase ori. Versul incipit "dormeau adânc
sicriele de plumb" înfățișează lumea ca pe un imens cimitir.
În strofa I este descrisă lumea exterioară prin termenii "sicrie", "cavou",
"funerar", "coroane", iar în cea de-a doua universul interior al eului liric care-
și dorește să se salveze prin iubire, dar această salvare eșuează, iubirea
nerăspunzându-i, eul liric rămânând singur.
Poezia este clasica, având ritm iambic, rimă îmbrățișată și măsură de 10
silabe.
"Plumb", de George Bacovia ilustrează un univers trist, apăsător și deprimat
pentru a discerne valoarea de non-valoare într-un univers închis, cel al târgului
de provincie.

120 din 170

 “Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”
-1919-De Lucian Blaga
Poezia "Eu nu strivesc corola de minuni a lumii " de Lucian Blaga,
publicată în deschiderea primului sau volum "Poemele lumii" 1919, este o arta
poetica modernistă cu influențe expresioniste în care întâlnim metafore noi
(plasticizante, revelatorii) și înnoiri prozodice (versul liber și ingambamentul ).
O altă trăsătură modernistă a poeziei lui Blaga este limbajul care prezintă
intelectualizarea emoției și este pus în relație cu un plan filosofic secundar.
Poetul prezintă cu mijloace literare cele două tipuri de cunoaștere identificate de
filosoful Blaga (cunoașterea luciferică și paradisiacă ).

121 din 170

 Tema poeziei specifică artelor poetice prezintă locul și rolul poetului în
Univers. Cunoașterea lumii în planul creației poetice este posibilă numai prin
iubire: "Eu nu strivesc, căci eu iubesc/și flori și ochii și buze și morminte".
Enumerația de metafore revelatorii cu multiple semnificații desemnează temele
creației lui Blaga :"flori" - adică viață, frumos, efemer; "ochii" - cunoaștere,
spiritualitate ;"buze" - cuvânt, iubire, rostire poetică ;"morminte" - tema morții,
eternitate, continuitate.
Fiind o poezie de tip confesiune, lirismul subiectiv se exprimă prin mărcile
eului liric, verbe și pronume la persoana I, singular "eu iubesc"; "nu strivesc";
"nu ucid", dar și topică și pauză afectivă, cenzura.
Titlul conține o metafora revelatorie "corola de minuni a lumii" și exprimă
atitudinea poetului, izvorâtă din iubire, de protejarea misterului.

122 din 170

 Primul cuvânt, pronumele "eu" reluat de cinci ori evidențiază rolul eului liric,
de centru creator al propriului Univers poetic. Verbul la forma negativă "nu
strivesc" exprimă refuzul cunoașterii de tip național și opțiunea pentru
cunoașterea luciferică poetică.
Titlul este reluat în incipitul poeziei, iar sensul său se întregește cu cu
versurile finale :"Eu nu strivesc corola de minuni a lumii (...) căci eu iubesc /
și flori și ochii și buze și morminte".
Discursul liric se construiește în jurul relației de opoziție dintre cele două
tipuri de cunoaștere care se realizează prin antiteză cu "lumina mea", "lumina
altora" prin alternanța motivului luminii și a întunericului evidențiate prin
conjuncția "dar".

123 din 170

 Poezia cuprinde trei secvențe lirice, versurile unu-cinci, șase-opt,
nouăsprezece-douăzeci, subliniază atitudinea poetului față de cunoaștere (I),
opoziția "lumina mea", "lumina altora"(II) și explicația pentru atitudinea din
prima secvență "eu iubesc".
Prima secvență (primele cinci versuri) exprimă refuzul cunoașterii logice,
raționale, paradisiace prin verbe la forma negativă "nu strivesc", "nu ucid".
Cele patru elemente pot fi grupate simbolic "flori" - "morminte" ca limite
temporare ale ființei, "ochii" - "buze" ca două modalități de cunoaștere.
A doua secvență se construiește pe baza unor relații de opoziție :eu-alții,
"lumina mea" - "lumina altora" ca o antiteză între cele două tipuri de
cunoaștere, paradisiacă și luciferică.

124 din 170

 Ultimele două versuri constituie o a doua secvență cu rol conclusiv deși
exprimată prin raport de cauzalitate "căci". Cunoașterea poetica este un act de
contemplație și iubire. Înnoirile prozodice moderniste sunt: versul liber și
ingambamentul. Poezia este alcătuită din douăzeci de versuri libere cu mitică
variabilă al căror conținut interior redă fluxul ideilor poetice.
În concluzie, arta poetică "Eu nu strivesc corola de minuni a lumii" de
Lucian Blaga aparține modernismului printr-o serie de particularități și în
special printr-o viziune poetica aparte care îl pune pe scriitor în centrul
Universului izolându-l de ceilalți.

“Testament”
-1927-De Tudor Arghezi

125 din 170

 Poezie "Testament" de Tudor Arghezi face parte din seria artelor poetice
moderne ale literaturii moderne, alături de "Eu nu strivesc corola de minuni a
lumii" de Lucian Blaga și "Joc Secund" de Ion Barbu.
Poezia deschide primul volum arghezian "Cuvinte potrivite" din 1927 și are
rol de program literar realizat cu mijloace artistice.
"Testament" este o arta poetica, deoarece autorul își exprima propriile
convingeri despre arta literară, despre menirea literaturii și despre rolul
artistului în societate.
Este o poezie modernistă prin prozodie, prin transfigurare socialului în
estetic, prin promovarea esteticii urâtului și prin accentuarea raportului între
inspirație și tehnica poetică .

126 din 170

 Tema poeziei reprezintă creația literară în ipoteză de meșteșug, creație
literatură lăsată moștenire unui fiu spiritual. Cartea devine un mod de a cunoaște
lumea "Cartea mea-i, fiule, o treaptă" arătând în egală măsură ideea de
evoluție, cât și ideea de continuare a trecutului.
De cuvântul "carte", ce definește întreaga creație literară a scriitorului, se
leagă cu mai mulți termeni ce apar pe parcursul discursului liric: "hrisov";
"testament"; "cuvinte potrivite"; "slava de foc" și "slava făurită". Viziunea
estetică a lui Tudor Arghezi ne arată că scriitorul trebuie să fie angajat social, să
pună în creația sa suferințele trecutului, iar rodul muncii sale să devină un bun
spiritual, care să contribuie la evoluția neamului său. Discursul liric este realizat
ca un monolog adresat de tată, fiului spiritual (cititorul), care are rol de a primi
unica moștenire "cartea" pe care trebuie să o păstreze și sa o continue.

127 din 170

 Cele două ipostaze lirice sunt desemnate de pronumele "eu", persoana I,
singular (tatăl spiritual) și pronumele personal "voi" (fiul, "cititorii",
"urmașii"), iar în finalul poezie relația dintre cititor și scriitor este reprezentată
prin formulele "robul" și "domnul".
Titlul poeziei are o dublă accepție, pe de-o parte, sensul propriu prin care este
desemnat un act juridic, ce cuprinde ultimele dispoziții ale unei persoane. Pe de
altă parte, sensul figurat ce face trimitere la cele două părți ale Bibliei, carte în
care ni se transmite învățăturile părinților creștinătății.
Compozițional, textul este structurat în cinci strofe cu număr inegal de
versuri, grupate în trei secvențe poetice.
Prima secvență evidențiază legătura ce se stabilește între generații.

128 din 170

 A doua secvență redă rolul etic, estetic și social al poeziei.
Ultima secvență reprezintă contopirea dintre har și trudă în poezie.
Incipitul, conceput ca un eu liric către un fiu spiritual, relevă ideea moștenirii
spirituale "un nume adunat pe o carte" care devine simbol al identității
obținute prin cuvânt.
În organizarea materialului poetic se distinge o anumită ordine care pornește
de la cuvântul "carte", termenul (cheie) definită "o treaptă" spre cunoaștere
"cel dintâi hrisov" care atestă identificarea unui popor. Însă pentru a exista o
creație literară este nevoie de "condei" și "călimară" la care nu am putut ajunge
dacă nu ar fi existat cei cu "sapa" și cu "graiul lor cu îndemnuri pentru vite"
din care autorul a reușit să extragă "cuvinte potrivite", ceea ce înseamnă
"frumuseți și prețuri noi" transfigurate din "bube, mucegaiuri și noroi". Prin

129 din 170

urmare ideea poetică este construită pe baza metaforei simbol "carte" care in
concepția autorului reprezintă în egală măsură muncă, dar și inspirație.
În ultima strofă se sugerează rolul pe care inspirația, dorința, îl are în cadrul
creației. Meșteșugul poetic este mai presus de har "Întinsă leneșă pe
canapea /Dumnița suferă în cartea mea".
Prozodia este complexă ;rima este împerecheată, măsura de 9-11 silabe,
ritmul variabil.
"Testament" este o artă poetică modernistă cu elemente de tradiționalism:
cultul strămoșilor și glorificarea vieții rurale.
În concluzie, creația literară argheziană este o moștenire spirituală adresată
urmașilor cititori.

130 din 170

“Joc secund”
-1930-De Ion Barbu
Poezia "Joc secund" sau "Din ceas, dedus..." face parte din volumul "Joc
secund" publicat de Ion Barbu în 1930. Volumul este încadrat de Tudor Vianu
in ultima etapă a creație barbiene, cea ermetică.
Spre deosebire de poezia tradițională, ce are ca principiu de bază mimesisul
(imitarea lumii reale), epuizabilă din cauză că poate fi "tradusă în
imagini"(Laurențiu Ulici).
Rigurozitatea formală aproape geometrică, exprimarea în simboluri,
muzicalitatea, ritmul, sunt trăsături principale ale poeziei lui Ion Barbu.

131 din 170

 Teoria platoniciană conform căreia realitatea este o imitație a lumii ideilor,
iar creația artistică este o imitație a imitației, formulată artistic de Barbu.
Obiectivitatea asumată a discursului liric, subliniază finalitatea estetică a
poeziei. În concepția lui Ion Barbu, poezia trebuie să redea esențialul existenței
umane, infinitul și de aceea recurge la general și nu la particular.
Scrisă aproape de publicarea volumului "Joc secund", poezia este plasată
protagonic pe prima pagină. Poezia nu are titlu, ea fiind denumită pentru
ușurința identificării de către critica literară după primul vers "Din ceas,
dedus..." ,alteori, primește numele volumului, deoarece se află în deschiderea
acestuia. Poezia este astfel un manifest modernist, un program estetic al
poetului.

132 din 170

 Tema poeziei este creația, iar ca specie literară este o artă poetică. Cuvintele
cheie în înțelegerea poeziei sunt: "oglinda" și "tăind". Pe de o parte, se instituie
ideea realității ca punct de plecare a creației.
În prima fază poezia reflectă realitatea. Aspectele concrete ale realității
"creasta", "cirezile", sunt oglindit în "mântuit azur" - metaforă a poeziei.
Oglinda nu redă însă fidel imaginea captată, ci o transfigurează, o purifică "o
mântuie" pentru a ilustra esențialul. Al doilea cuvânt-cheie "tăind", sugerează
o ruptură.
Poetul reține generalul, rupe imaginea de cunoscut pentru a crea o alta nouă,
purificată.
Păstrând general - umanul, poezia devine atemporală, putând fi încadrată într-
un prezent etern: "Din ceas, dedus..." . Realitatea este astfel purificată repetat și

133 din 170

transformată într-o esență superioară "joc secund, mai pur". Aluzia mitologică
la poetul orfeu prin simbolul hartei sugerează rolul esențial al poetului, dar și
caracterul ezoloric (magic ) al poeziei :natura este "îmblânzită" prin cântec și în
egală măsură, ea este accesibilă numai inițiator.
În a doua strofă, atrag atenția verbul "a istovi" și adjectivul participal
"ascuns". Sensul verbului de conotație arhaică face trimitere la ideea finalizării,
definitivării unei acțiuni.
Limbajul ermetic, inedit abrupt, destructurat sintactic este o caracteristică a
ultimului ciclul barbuian.
Organizarea pe două strofe, rima încrucișată, preocuparea pentru rigurozitatea
formală prezintă obținea poetului pentru revalorificarea clasicismului
platanician, expresie a dorinței barbiene de refacere a lirismului absolut.

134 din 170

 In concluzie "Joc secund" este o artă poetică modernistă adresată celor ce
iubesc poezia pură și fac eforturi s-o înțeleagă.

“In Grădina Ghetsimani”

-1921-De Vasile Voiculescu
Poezia "În grădina Ghetsemani" face parte din volumul "Pârgă" publicat de
Vasile Voiculescu în 1921 și este o creație reprezentativă pentru lirica
tradiționalista.
Așa cum arată și titlul, poezia având o temă religioasă se inspiră dintr- un
episod biblic bine-cunoscut și reprezentat artistic atât în literatură, cât și în alte
arte: rugăciunea lui Iisus Hristos din grădina Ghetsemani, de dinaintea arestării
lui de către slujitorii arhierului Caiafa.

135 din 170

 Acest episod este unul de referință pentru doctrina creștină ce dezvăluie
Lupta lui Iisus cu ispitele omenescului şi victoria sa asupra îndoieli de sine.
Iisus se pune la dispoziția Tatălui Ceresc: „Dar nu voia mea, ci voia Ta să se
facă”.
Dar poezia lui Vasile Voiculescu nu este o simplă versificare a mitului
biblic. pentru a da mai mult dramatism versurilor, poetul contopește mai multe
episoade de inspirație biblică: rugăciunea, crucificarea, și supliciul îndurat.
Mesajul pe care își propune să îl transmită poetul este legat de simbolul de
depășire a limitelor. Lupta lui Iisus cu propriul destin este o proiectare a dramei
condiției umane. Poemul este marcat de un sentiment religios autentic, care este
al poetului însuși.

136 din 170

 Grădina reprezintă un loc al liniștii, al împăcării sufletești, al comunicării cu
Dumnezeu, așadar o ipostază a Edenului primordial. Dar Grădina Ghetsemani
(Gat si Shemen, in ebraica „grădina unde se presau măslinele”) reprezintă în
mentalul creștin un topos sacru, este locul în care, după Cina cea de taină, Iisus
află care îi este menirea.
Structura clasică a poeziei este susținută de prezența celor patru catrene în
care interferează planul interior ( frământarea sufletească) cu cel exterior
(decorul). În primele trei strofe se conturează imaginea suferinței christice
„Iisus lupta cu soarta și nu primea paharul”.
Figura stilistică cea mai expresivă a poemului este metafora. O primă
metaforă ce impune posibilități multiple de interpretare este paharul. Paharul
simbolizează destinul asumat voluntar de fiul Omului. Ezitarea de a primi acest

137 din 170

pahar este a lui Iisus-omul, tulburat de suferința peste limitele umane pe care i-o
rezervase destinul. Această secvență poetică și regăsește substanța lirică în
versul biblic: „Părinte, de voiești, treacă de la mine acest pahar. Dar nu voia
mea, ci voia Ta să se facă”.
Natura duală a eroului liric este evidențiată prin antiteza cromatică din versul:
„Curgeau sudori de sânge pe chipu-i alb ca varul”. Metafora „sudori de
sânge” pune în lumină latura sa umană, în timp ce comparația „chipu-i alb ca
varul” subliniază latura sa divină, puritatea.
Cea de-a doua secvență poetică, dată de ultima strofă, conturează imaginea
cadrului natural în care se desfășoară drama transfigurată de poet. Decorul
vibrează la suferințele îndurate de Iisus: „Deasupra, fără tihnă, se frământau

138 din 170

măslinii, / Păreau că vor să fugă din loc, să nu-l mai vadă...Și ulii de seară
dau roată după pradă.”
Imaginea „uliilor de seară” sugerează moartea omului Iisus.
Finalul este deschis lăsând să întrevadă, după ezitarea inițială, asumarea
destinului ce va duce la mântuirea omenirii.
Prozodia este cea tradițională, poetul optând pentru strofa clasică, pentru
ritmul iambic, cu cezură după a șaptea silabă, măsura perfectă de 14 silabe și
rima încrucișată.
În concluzie, „În grădina Ghetsemani” este o poezie iconografică, de o
mare forță artistică, ce se înscrie în direcția mișcării tradiționaliste prin temă,

139 din 170

mesaj poetic, prin dubla valoare estetică și etică, prin limbajul presărat cu
expresii populare și termeni regionali și prin cultivarea versului clasic.

Critici literari
Titu Maiorescu
- societatea „Junimea”
Contextul epocii:

140 din 170

❖ A doua jumătate a secolului al XIX-lea (= epoca domnitorului Carol) →
peisaj cultural eterogen, dominat de o grupare intelectuală de orientare
filogermană;
❖ Formați în mediile universitare din Occident, Petre P. Carp, Iacob
Negruzzi, Vasile Pogor, Theodor Rosetti și Titu Maiorescu → asociația
literară „Junimea” (= nume propus de Th. Rosetti), Iași, 1863;
❖ Existența societății → în linii generale, coincide cu ceea ce în istoria
mentalităților poartă numele de „La Belle Époque”;

141 din 170

❖ „Amintiri din Junimea” semnate de I. Negruzzi (= secretar de redacție)
→ „originile se pierd în noaptea timpurilor”;
❖ Titu Maiorescu (1840–1917), mentorul „Junimii” → „opera lui cea
mai importantă este el însuși” (E. Lovinescu);
❖ Pedagog, filosof al culturii, om politic de formație liberal–conservatoare
și conștiința directoare a epocii → un spiritus rector (= spirit conducător);

142 din 170

❖ Personalitate enciclopedică a culturii române (= D. Cantemir, B. P.
Hasdeu, M. Eliade) → înzestrat cu discernământ critic;
❖ Obiectivul inițial (= o antologie a poeziei românești) → studiul
maiorescian „O cercetare critică a poeziei române de la 1867”
❖ „pasiunea moderației” (I. Stanomir) → „îmblânzirea romantismului”
(V. Nemoianu) prin valori neoclasice, delimitarea de romantismul
„înalt”;

143 din 170

 ❖ Societatea mai dispunea de o librărie și o tipografie → organul de presă,
revista „Convorbiri literare” apărută la Iași, în 1867;
❖ Principala deviză a „Junimii” → „Entre qui veut, reste qui peut” (=
„Intră cine vrea, rămâne cine poate”) impune criterii riguroase de
selecție.

Etape distincte în evoluția societății:

144 din 170

❖ Etapa ieșeană (1863–1874) → ideologie neunitară:

⮚ societatea își desfășoară activitatea la Iași → conacul lui V. Pogor;

⮚ are un caracter preponderent polemic → selecția valorilor;

⮚ seria „prelecțiunilor populare” → discursuri publice pe teme de largă

circulație (= excludeau problemele cotidiene);

145 din 170

⮚ caracterul iluminist al conferințelor → culturalizarea maselor (= cultura
înțeleasă ca factor de progres);
❖ Etapa ieșean–bucureșteană (1874–1885) → consolidare:

⮚ ședințele cenaclului desfășurate alternativ la Iași și București;

⮚ promovarea „direcției noi” în poezia și proza românească →

M. Eminescu (= poetul de geniu), I. Creangă (= povestitorul de excepție),

146 din 170

 I. L. Caragiale (= dramaturgul prin excelență), I. Slavici(= nuvelistul
înzestrat);
⮚ canonul „epocii marilor clasici” → prestigiul revistei „Convorbiri
literare” (= cel mai valoros periodic al secolului al XIX-lea);
❖ Etapa bucureșteană (1886–1944) → decadentă:

⮚ întreaga societate se mută la București → declin ireversibil;

147 din 170

 ⮚ conducerea este preluată de un grup de profesori (= esteticianul M.
Dragomirescu, slavistul Ion Bogdan etc.) → „Junimea” devine din
societate culturală, societate științifică.

Trăsăturile junimismului:

148 din 170

❖ T. Vianu (= curs de „Istoria literaturii române moderne”) → trăsăturile
junimismului pe care îl consideră un „stil de idei”;
❖ Spiritul filosofic → fenomenul cultural integrat unui cadru filosofic;

⮚ junimiștii sunt „oameni de idei generale”, au cultul gândirii abstracte;

❖ Spiritul oratoric → trăsătură a mentalității junimiste:

⮚ se îndreaptă împotriva frazeologiei politice și parlamentare;

149 din 170

⮚ reabilitează demnitatea discursului public;

❖ Clasicismul în forme academice → oameni de formație universitară:

⮚ judecau literatura de pe pozițiile marilor valori clasice;

⮚ conservatori, manifestă rezerve față de orientările mult prea moderne;

❖ Spiritul polemic → arta ridiculizării și a combaterii mediocrității:

150 din 170

⮚ controversa întemeiată pe demonstrații logice, convingătoare;

⮚ expunerea de argumente uza de un limbaj accesibil;

❖ Spiritul critic → trăsătură esențială a junimismului:

⮚ respinge impostura pentru afirmarea valorii autentice;

⮚ determină „contradicția lui Maiorescu” (N. Manolescu);

151 din 170

 ❖ Ironia → „vestita zeflemea junimistă”:

⮚ coalizează adversarii ideologici ai grupării.

Principalele studii critice ale lui Titu Maiorescu:

❖ Critica de direcție → „O cercetare critică a poezie române de la 1867”

(= mic studiu de estetică), „În contra direcției de azi în cultura

152 din 170

 română” (= teoria formelor fără fond), „Comediile d-lui Caragiale”,
„Eminescu și poeziile lui”:
❖ „Comediile d-lui Caragiale” (1885)”→ ridică problema moralității în artă
după campania de denigrare a dramaturgului din presa vremii:
⮚ pledează pentru autonomia esteticului (= esteticul nu trebuie confundat cu
eticul pe care îl asimilează prin ideea de valoare);
⮚ literatura trebuie judecată după criterii exclusiv estetice → judecată
critică fundamentală;

153 din 170

⮚ formulează „teoria înălţării impersonale” → exemplificată prin
conceptul de catharsis (= purificare prin artă) al lui Aristotel;
⮚ arta este morală prin însăși natura ei → exemplul statuii Venus din Millo,
expusă în prezent la Muzeul Luvru din Paris;
⮚ are capacitatea de a ne sustrage cotidianului, de a ne ridica în sfera
contemplaţiei senine → emoție estetică;
❖ “Eminescu și poeziile lui” (1889) → inaugurează o vastă exegeză:

154 din 170

⮚ fixează în efigie portretul geniului → o mască apolinică;

⮚ poetul este considerat „un om al timpului său”;

⮚ profilul omului superior → înălţat în sfera contemplaţiei, trăiește în

universul ideilor generale;
⮚ dominanta personalităţii → „seninătatea abstractă, nota caracteristică
în melancolie ca și în veselie”;

155 din 170

 ⮚ erotica eminesciană → explicată prin ideea de arhetip (= „femeia iubită
nu este decât copia imperfectă a unui prototip nerealizabil”);
⮚ reperele esențiale ale vastei culturi eminesciene → budismul, filosofia
greacă și metafizica germană;
⮚ „literatura poetică română va începe secolul al XX-lea sub auspiciile
geniului său”.

Concluzii:

156 din 170

 ❖ Societatea culturală „Junimea” → „moment esențial pentru geneza
modernității românești” (I. Stanomir);
❖ Maiorescianismul → manifestarea amplă, programatică și de durată a
spiritului critic în cultura română;
❖ „La răspântiile culturii româneşti veghează, ca şi odinioară, degetul
lui de lumină: pe aici e drumul” (E. Lovinescu).

Eugen Lovinescu

157 din 170

teoreticianul modernismului românesc interbelic
Precizări terminologice:

❖ Modern → adjectiv folosit pentru periodizări (= nou, de actualitate, în pas

cu tendințele vremii sau cu spiritul epocii);
❖ Modernism → orientare estetică de la interferența secolelor XIX și XX:

158 din 170

⮚ termen pus în circulație de doi poeți de limbă spaniolă (= Ruben Dario și
Antonio Machado);
⮚ negarea programatică a vechilor canoane estetice → instituirea unor noi
principii de creație;
⮚ reacție polemică la adresa rigorilor, a convențiilor și academismului;

⮚ originile mișcării → căutate în „Cearta dintre antici și moderni” (=

conflict apărut în Academia Franceză, 1687);

159 din 170

⮚ asimilează toate curentele postromantice → începând cu simbolismul
francez (= protomodernism);
⮚ avangarda (= manifestare extremă) → fenomen cu mai mulți centri:
expresionismul german, dadaismul elvețian, futurismul italian,
suprarealismul și constructivismul francez etc.;
⮚ în poezia europeană → vol. lui Ch. Baudelaire, „Florile răului”, 1857;

❖ Modernitate → perioadă istorică, opusă prin definiție epocii vechi:

160 din 170

 ⮚ „cele cinci fețe ale modernității” (după M. Călinescu) → modernism,
postmodernism, avangardă, decadență și kitsch.

Modernismul românesc interbelic:

161 din 170

❖ Cea mai înaltă autoritate intelectuală a epocii interbelice → E. Lovinescu
(1881–1944), „scepticul mântuit” (E. Simion):
⮚ critica de direcție → linia deschisă de M. Kogălniceanu, T. Maiorescu;

⮚ debutează sub auspiciile mișcării simboliste → definiție–etalon;

⮚ considerat teoreticianul modernismului românesc interbelic;

❖ Tipuri de modernism (= diferență de mentalități):

162 din 170

⮚ teoretic → cenaclul literar „Sburătorul” și revista omonimă (=
„bunăvoință față de toate fenomenele de diferențiere literară”);
⮚ experimental și de avangardă → susținut prin revistele de avangardă (=
„Contimporanul”, „Punct”, „Integral”, „unu”, „75 HP”);
❖ Tezele fundamentale, dezvoltate în principalele lucrări de doctrină:

⮚ „Istoria civilizației române moderne” (1924–1925) → în care

elaborează teoria sincronismului;

163 din 170

⮚ „Istoria literaturii române contemporane” (1926–1929) → unde
fixează canonul epocii interbelice;
❖ Teoria sincronismului→ inspirată de sociologul și psihologul francez G.
Tarde (= „Legile imitației”, 1890):
⮚ inițial aplicată ideii de civilizație (= cele dezvoltate le influențează în mod
pozitiv pe cele periferice) → extrapolată la literatură și artă;

164 din 170

⮚ pornește de la existența unui „spirit al veacului” numit „saeculum”
(= termenul lui C. Tacitus) → proces de omogenizare;
⮚ modernism → un „principiu de progres” asociat sincronismului;

⮚ sincronismul (≠ imitație servilă) → integrarea literaturii într-o formulă

estetică viabilă, în acord cu evoluția artei moderne:
⮚ modernizarea a început prin pătrunderea ideilor inovatoare → „Ex
Occidente lux!” (= „Lumina vine din Occident!”);

165 din 170

⮚ se propagă prin imitație → ritm de dezvoltare unitară;

⮚ se adoptă formele superioare, apoi se stimulează un fond propriu;

⮚ nu discreditează tradiția → urmărește depășirea spiritului provincial;

⮚ teoria maioresciană a formelor fără fond → acceptată și completată:

⮚ autonomia esteticului → nu se confundă cu eticul sau etnicul;

166 din 170

⮚ formele își pot crea propriul fond, odată cu trecerea timpului;

⮚ E. Lovinescu nu formulează un program ideologic și nici nu adoptă o

formulă unică din punct de vedere estetic → recomandări:
⮚ intelectualizarea și citadinizarea romanului;

⮚ dezvoltarea prozei obiective;

⮚ liricizarea poeziei;

167 din 170

⮚ modelul romanului analitic;

⮚ metode și tehnici narative preluate din literatura europeană (= fluxul

conștiinței, memoria afectivă, problematica timpului, mise en abyme,
metaromanul, narațiunea subiectivă etc.).
❖ Mutația valorilor estetice → sugerată cel mai probabil de biologul danez
Hugo de Vries (= „Teoria mutației”, 1903):

168 din 170

⮚ fiecare perioadă istorică are propria sensibilitate (= renascentistă, barocă,
romantică etc.) → comportă mutații odată cu trecerea timpului;
⮚ apare noțiunea de ideal estetic → definit în funcție de epocă:

⮚ idealul eroic → epopeile homerice „Iliada” și „Odiseea” (= omul

contemporan nu mai înțelege noțiunea de zeu sau erou);
⮚ idealul cavaleresc → „Don Quijote”, romanul lui Cervantes (= cavalerul
idealist „a rătăcit vreme de trei sute cincizeci de ani prin junglele și

169 din 170

 tundrele spiritului omenesc, devenind astfel mai viu și mai
impunător”, scrie V. Nabokov);
⮚ idealul justițiar → „Shakespeare, contemporanul nostru” (Jan Kott),
autor al tragediei „Hamlet” (= tânărul răzvrătit, precursor al generației
moderne).

170 din 170