Modernismul interbelic

prezentare
 • Anii interbelici sunt o epocă de efervescență
spirituală, dar și de instabilitate și tensiune:
Climatul epocii „Două războaie, la distanță de timp nu prea
mare, creează fatal o epocă distinctă în istoria
oricărei literaturi; intervin în astfel de cazuri
seisme sociale prea puternice ca să nu
determine o schimbare sensibilă a cadrului vieții
spirituale.” (Ov. S. Crohmălniceanu)
• După Marea Unire (1918), apare în mod
pregnant ideea europenizării, a afirmării
culturii și literaturii noastre pe plan universal
(Iorga, Enescu, Brâncuși). Se accentuează, în
același timp, preocuparea pentru valorificarea
originalității naționale. Astfel, în cultura
română interbelică se conturează două
ideologii literare adverse: modernismul și
tradiționalismul.
E. Lovinescu și „Sburătorul”
• Modernismul este un curent cultural și literar inițiat în
România de E. Lovinescu, în 1919, prin înființarea
cenaclului „Sburătorul” și a revistei cu același nume,
apărută în două serii (1919-1922; 1926-1927).
• E. Lovinescu a fost, după Titu Maiorescu, cel mai mare
critic de direcție și cel mai important critic profesionist
între 1919 și 1940.
• Obiectivele grupării literare „Sburătorul” au fost:
- promovarea tinerilor scriitori (prozatorii Anton
Holban, G. Călinescu, Camil Petrescu, Hortensia
Papadat-Bengescu, poetul Ion Barbu, criticii Pompiliu
Constantinescu și Vladimir Streinu);
- imprimarea unei tendințe moderniste în evoluția
literaturii române, prin articole și lucrări teoretice:
Istoria civilizației române moderne (1924-1926), Istoria
literaturii române contemporane (1926-1929).
Sincronism și diferențiere – conceptele de
bază ale modernismului lovinescian
• Principiul sincronismului Sincronismul
înseamnă pentru literatura română
racordarea ei la „spiritul veacului”, adică
adoptarea rapidă la noi a ultimelor formule
artistice din Occident: teme, motive,
procedee artistice, tipuri de personaje,
orașul ca spațiu privilegiat etc. și abia apoi
conținuturi și atitudini sufletești (stimulare
prin simulare).
• Lovinescu se bazează pe teoria imitației a
sociologului francez Gabriel Tarde (satul
imită orașul, copilul imită adultul, clasele
inferioare le imită pe cele superioare etc.)
• Principiul diferențierii implică originalitatea,
un efort de distanțare a scriitorilor moderni
față de trecut, dar și față de alți creatori de
literatură (de exemplu, diferențierea de
sămănătorism, prin talent, a lui Octavian
Goga).
• Deși legea dezvoltării civilizației este imitația,
talentul și creativitatea duc la diferențiere,
susține criticul:
„Întrucât puterea de creație a unei rase
e limitată la un număr restrâns de
invențiuni, pe când puterea de asimilare
și apoi de elaborare în forme originale
este nelimitată, imitația este cel mai
obișnuit fel de a fi original.”
Direcții trasate de E. Lovinescu pentru
modernizarea literaturii române
• evoluția prozei de la liric la epic și evoluția poeziei de la epic la liric;
• tematică inspirată din viața citadină, nu din cea rurală;
• crearea romanului obiectiv;
• crearea romanului de analiză psihologică;
• intelectualizarea literaturii, preocuparea pentru o literatură reflexivă, legată de
marile întrebări ale ființei umane despre viață, moarte, destin, cunoaștere,
timp, creație, criza comunicării, raportul dintre om și divinitate etc.;
• crearea intelectualului ca personaj literar;
• în poezie, înnoirea limbajului artistic, caracterizat prin ambiguitate, fantezie,
cultivarea metaforei, aluzii livrești, imagini îndrăznețe/șocante, preferința
pentru versul liber și tehnica ingambamentului;
• necesitatea educării publicului (numai un public inițiat poate înțelege arta
modernă, fiindcă, așa cum afirmase Baudelaire, „există o glorie în a nu fi
înțeles”);
• integrarea tradiției, a specificului național într-o formulă estetică modernă, la
nivelul sensibilității europene.
Reprezentanți ai modernismului în proză
• Romanul modern oferă o imagine a realității dintr-o perspectivă subiectivă,
profund marcată de psihologia personajului-narator. În romanele scrise de
Camil Petrescu, Anton Holban, Mircea Eliade, Hortensia
Papadat-Bengescu, Max Blecher, domină tematica citadină și problematica
intelectualului. Modalități specifice esteticii moderne, precum memoria
involuntară, durata subiectivă sau fluxul conștiinței sunt preluate de
scriitorii români din operele lui Marcel Proust, Giovanni Papini, André Gide,
Thomas Mann. Personajele sunt atipice, discontinue, au complexitatea și
inconsecvența oamenilor reali, sondajul psihologic merge până la
dezvăluirea subconștientului, iar ideea de trăire autentică este sugerată
prin autoanaliză, monolog interior, inserarea documentelor (jurnale,
scrisori, confesiuni).
Reprezentanți ai modernismului în poezie
• Tudor Arghezi se înscrie în modernism prin redefinirea conceptul de frumos, care se poate naște din urât
și grotesc (estetica urâtului, mai ales în volumul „Flori de mucigai”), prin lirica reflexivă în care apar teme
moderne, precum creștinismul în ruină (ciclul „Psalmi”) sau criza interioară a artistului, prin imaginarul
poetic original, cultivarea metaforei, asocieri lingvistice îndrăznețe (cuvinte populare, arhaice,
regionalisme, argotisme de la periferia limbajului, asociate în moduri inedite), dislocări sintactice.
• Poezia lui Lucian Blaga aparține expresionismului, un curent modernist european caracterizat de interesul
pentru o lume veche, a miturilor, și pentru experiențele spirituale (metafizice), de vitalism, de o viziune
pesimistă asupra civilizației moderne care, prin invazia tehnologiei, a produs înstrăinarea omului de
natură și de sacru. Imaginarul poetic insolit, densitatea metaforică și versificația inovatoare sunt, de
asemenea, aspecte moderniste.
• Ion Barbu ilustrează în literatura română „poezia pură”, orientare lirică inițiată de poetul francez
Stéphane Mallarmé și teoretizată, printre alții, de Paul Valéry, care considera că poezia trebuie să fie „o
sărbătoare a intelectului”. „Poezia pură” este o poezie cerebrală, ce își propune să-și situeze obiectul în
lumea abstractă, dematerializată, a ideilor. Limbajul poetic este scos din funcția lui curentă de
comunicare, mizându-se în schimb pe valențele lui magice, astfel încât se ajunge la o încifrare a sensurilor,
la o ermetizare a textului, care devine accesibil numai unei elite de inițiați.