Neomodernismul

Neomodernismul – Generaţia 60’ (1960-1980) – curent literar de revigorare a poeziei, de

revenire a discursului liric interbelic la formulele de expresie metaforice, la imaginile artistice, la
reflecţiile fiosofice.

În periodizarea poeziei contemporane, critica literară a stabilit trei etape distincte:

1. Realismul socialist (Proletcultismul) între 1948-1964, în care ideologia socialistă a impus teme şi modalităţi
de expresie cu totul nepotrivite exprimării artistice, care a însemnat o abatere de la rolul şi rostul poeziei, manifestându-se
o obedienţă evidentă faţă de partidul unic (comunist) şi promovând aşa-zisa ,,cultură proletară” (Nicolae Tăutu, Marcel
Breslaşu, Mihai Beniuc, Victor Tulbure, Mihu Dragomir etc.)
2. Neomodernismul poetic – Generaţia 60’ (1960-1980) reprezintă noua poezie ce constitue expresia metaforică
a trăirilor profunde ale conştientului, subconştientului, integrează visul şi miturile iar limbajul devine un scop în sine.
Uneori, pentru efecte surprinzătoare, se cultivă limbajul prozaic sau jocul cu vorbele. Reprezentanţi: Nichita Stănescu,
Marin Sorescu, Cezar Baltag, Ana Blandiana, Cezar Ivănescu, Mircea Ivănescu, Emil Brumaru, Ileana Mălăncioiu, Leonid
Dimov, Ion Alexandru. Acestora li s-au alăturat şi poeţii cu opera cenzurată de regimul politic al vremii: Emil Bottta,
Ştefan Augustin Doinaş, Geo Dumitrescu etc.
3. Postmodernismul sau Generaţia 80’ se manifestă începând cu anii 1980 şi până în zilele noastre. Poeţii acestei
generaţii s-au format, în general, în cadrul cenaclurilor universitare şi au fost promovaţi de revistele studenţeşti. Această
poezie postmodernistă aduce nou: relaţia artistului cu lumea este inedită, maniera lirică fiind ,,poezia care coboară în
stradă”, ,,poezia realului”, ,,cotidianul” etc. Ca modal;ităţi de compoziţionale, noua poezie apelează la citat
(intertextualitate), colaj sau metatextualitate. Reprezentanţi: Mircea Cărtărescu, Alexandru Muşina, Ion Stratan, Caius
Dobrescu, Florin Iaru etc.

Neomodernismul poetic sau ,,Generaţia 60’ “(1960-1980)

Neomodernismul marchează perioada imediat următoare celui de-al doilea război mondial, când în
literature română se înregistrează schimbări majore datorate contextului social-politic, precum şi presiunii
exercitate de modelele interbelice (Lucian Blaga, Tudor Arghezi, Ion Barbu). Dacă literatura occidentală se
îndrepta în acei ani spre o nouă sensibilitate şi spre o nouă orientare cultural – post-modernismul, la noi,
creatorii îşi orientează energiile spre recuperarea estetică şi valorică a modernismului interbelic ce nu-şi
epuizase în întregime, din motive obiectiv-istorice, resursele creatoare. Astfel ia naştere neomodernismul,
fenomen cultural autohton.
Poeţii acestei perioade se întorc, după perioada întunecată a realismului socialist, la metafore subtile,
la ironie, la marile teme filosofice ale poeziei interbelice, la mit şi intelectualism.
1
 Relaxarea ideologică ulterioară ,,obsedandului deceniu" profilează un climat favorabil reafirmării
marilor valori din perioada interbelică şi se reînnoadă relaţiilor cu modernismul şi cu tradiţionalismul. Prin
intermediul poeţilor Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Ana Blandiana, Ioan Alexandru, A. E. Baconsky,
realismul socialist este părăsit, poezia se liricizează şi se deschide perspectiva neomodernismului. Meritul
incontestabil al neomoderniştilor constă în libertatea expresiei, a autonomiei esteticului după mai mult de un
deceniu de dogmatism ideologic şi de depreciere a creaţiilor literare.
Particularităţile tematice şi estetice ale liricii postmoderniste se pot identifica în următoarele formule de
creaţie:
-ambiguitatea limbajului
-subtilitatea si transparenţa metaforelor
-imaginile artistice excentrice
-intelectualismul lexicului poetic
-reflexia filozofică rafinată
Trasături ale liricii neomoderniste:
• Expansiunea imaginaţiei Nichita Stănescu – limbajul poetic surprinzător
• Luciditatea şi fantezia Marin Sorescu – limbajul simplu, ce implică parodia,
• Sensibilitatea şi ironia umorul
• Erotismul şi confesiunea Ana Blandiana – limbajul metaforic
• Elemente suprarealiste şi ermetice Ioan Alexandru – limbajul solemn, cu tonalităţi de imn
• Universul afectiv al omului contemporan
• Formulele artistice se diversifică
• Preferinţa pentru metafora de toate tipurile

Direcţii ale neomodernismului, stabilite de E. Simion, în ,,Scriitori români de azi’’:

• Poezia poeziei; criza de identitate; un poet al transparenţei – N. Stănescu
• Concretizarea simbolurilor – Cezar Baltoj
• Poezia; expresionism ţăranesc – Ion Alexandru
• Ironişti si fantezişti: Marin Sorescu, Mircea Ivănescu
• Lirica feminină; spiritualizarea emoţiei – Ana Blandiana, Constanţa Buzea
Ca un ecou al avangardei manifestate la începutul secolului, poeţii neomodernişti mărturisesc:
,,Suntem o generaţie fără dascăli şi fără părinţi spirituali. Ne caracterizează revolta, ura împotriva
formelor, negativismul. Detestăm, umăr la umăr, literatura" (Geo Dumitrescu, ,,Lumea de mâine”,
1946).

2
 Nucleul noii miscări va fi reprezentat de trei grupări literare, fiecare cu o problematică specifică, deşi
niciuna nu a exercitat o influenţă imediată, directă şi substanţială în literatura ce a urmat: poeţii de la revista
,,Albatros”, cei grupati în ,,Cercul literar de la Sibiu" şi noul val suprarealist.
1. Revista Albatros a fost editată în 1941 şi a fost interzisă după numai sapte numere, ca şi tipărirea
unui volum colectiv de poezie intitulat ,,Sârma ghimpată”. Poeţii Geo Dumitrescu, Dimitrie Chelaru, Ion
Caraion, Constantin Tonegaru etc. promovează o orientare poetică destul de unitară, caracterizată prin
nonconformism, contestarea formulei ,,artă pentru artă", a poeziei ,,lascive" şi a celei de ,,goarnă şi trâmbiţă"
ce se prefigura, renunţarea la lirica melancolizată, idilică şi suavă a tradiţionaliştilor interbelici în favoarea
unei poezii cu accente sociale şi sarcastice, a trăirii intense, a suferinţei ce angajează întreaga umanitate.
Formula lirică adoptată este aceea a depoetizării, a respingerii formelor patetice, grave şi căutat metafizice, a
reconstrucţiei ludice şi ironice a poemului, cu umor negru şi nevroza sublimată în parodie. Ei reinterpretează
temele grave ale literaturii dintr-o perspectivă ludică, amuzantă, chiar dacă ascunde aspecte tragice, într-o
manieră ce-şi va găsi în poeţi precum Marin Sorescu şi Mircea Dinescu străluciţi continuatori.
2. ,,Cercul literar de la Sibiu" (Radu Stanca, Ştefan Augustin Doinaş, , Ion Negoiţescu, Lucian
Blaga etc.) se revendică de la Şcoala Ardeleană, de la Maiorescu şi ,,Junimea", apărând ideea primatului
esteticului, a raţiunii ce se ascunde în spatele poeticului, a inovării literaturii fără a se uita rădăcinile latine ale
poporului român şi specificul spiritualităţii româneşti. Ei mută accentul de pe rural pe urban, de pe creaţia
populară pe cea cultă, deoarece exaltarea ruralismului şi a etnicului, de justificat în preocupări sociale, devine
un viciu ameninţător atunci când tinde să copleşească fenomenul artistic, care nu-şi poate afla ambianţa cultă
şi prosperă în sensul unei creaţii majore, decât în urbanitate şi în exhaustivitate estetică (,,Manifestul Cercului
literar de la Sibiu").
Spre deosebire de modernismul lovinescian, această orientare nu îşi propune ,,sincronizarea cu spiritul
veacului", ci recuperarea creativă a unor modele exemplare, o restaurare ,,goetheană", o valorificare a unui
trecut ce devine ideal pentru prezentul zbuciumat. Trăsătura cea mai importantă a mişcării o constituie
tendinţa de asimilare a epicului de către liric prin cultivarea programatică şi sistematică a baladei. În articolul-
program intitulat ,,Resurecţia baladei” apare ideea respingerii ,,purismului poetic", definit ca o ,,logoree ce nu
mai spunea nimic", în favoarea interferării epicului cu dramaticul în formele liricului, ce ar câştiga astfel în
profunzime. Aceeaşi tendinţă de întoarcere către trecut va fi întâlnită, peste două decenii, la generaţia
şaizeciştilor.
3. Noul val suprarealist, reprezentat de scriitori precum Gherasim Luca, D. Trost, Gellu Naum,
Virgil Teodorescu, uneşte dicteul automat cu materialismul dialectic, asa cum reiese din manifestul
intitulat ,,Dialectique de la dialectique”. Vor să înnoiască discursul oniric, să creeze o poezie dereglată,

3
,,absolut liberă", de o mobilitate si de un insolit al asocierilor ce ştie să exploateze virtuţile arbitrarului,
rupturile de nivel ale sensului, efectele ambiguităţii ironico-sarcastice.
Neomodernismul poate fi considerat o continuare a evoluţiei literare din perioada interbelică după Al
Doilea Război Mondial, prin apariţia Cercului literar de la Sibiu, care se îndreaptă spre resuscitarea unor
specii mai vechi, precum balada, reluând modele culturale ale unor secole trecute (Goethe, Schiller).
Adevărata continuitate se va realiza însă după anul 1980, când apare o nouă generaţie de poeţi, numită
,,Generaţia 80’”, care dă un suflu nou poeziei, anulând opoziţia existentă în perioada interbelică între
modernism şi tradiţionalism, înnoirea putând să aleagă fie un drum complet nou (Nichita Stănescu), fie să
redescopere căi mai vechi de afirmare a unui lirism autentic prin atitudinea de libertate a creatorului (Marin
Sorescu).
Neomodernismul reprezintă, deci, un curent literar destul de eterogen, cu prelungiri până în epoca
postmodernismului, ai cărui reprezentanţi (Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Emil Botta, Ion Caraion,
Ştefan Augustin Doinaş, Leonid Dimov etc.) au exploatat într-o manieră personală toate resursele liricului,
de la râsul grotesc la sensibilitatea pură, de la ironic la tragic, de la retorica angajată la inefabilul sublim al
cuvântului liber, înnoind poezia şi înălţând-o pe culmi neatinse.

NEOMODERNISMUL – NlCHITA STĂNESCU (1933-1983)

(Universul poetic)

Nichita Stănescu este al treilea inovator al limbajului poetic în literatura română, după Mihai
Eminescu şi Tudor Arghezi, impunându-se ca unul dintre cei mai interesanţi şi valoroşi creatori de poezie
modern. Ca o recunoaştere a valorii creaţiei sale, i s-a conferit în 1975, la Viena, premiul Herder, iar în 1982,
în Iugoslavia, premiul ,,Cununa de Aur". Critica literară consideră că de la Ion Barbu, poezia românească nu a
mai cunoscut o asemenea capacitate de abstractizare ca în cazul lui Nichita Stănescu.
Poeţii ,,Generaţiei ’60” (Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Ştefan Augustin Doinaş, Ioan
Alexandru, Geo Dumitrescu, Ana Blandiana etc.) încearcă să recupereze, după o perioadă în care liricul
fusese subordonat modelului realist-socialist de literatură (deci politizat şi transformat într-un mijloc de
propagandă), teritoriile poeticului, restabilind legătura întreruptă în anii războiului şi cei ai dictaturii
proletariatului cu marile valori literare interbelice. În procesul complex de delimitare a trăsăturilor esenţiale
ale liricii lui Nichita Stănescu, punctul de plecare trimite la un aparent paradox: opera lui poetică „începe şi
sfârşeşte cu sine", dacă ar fi să parafrazăm un vers celebru, dar se constituie şi ca liant între epoca
modernităţii şi cea a postmodernităţii. Pe de o parte opera lui este unică, poetul nu seamană cu alţi poeţi,
Impactul universului poetic stănescian se dezvăluie atât dintr-o perspectivă diacronică (delimitându-se de

4
poezia eminesciană sau modernistă), cât şi dintr-o perspectivă sincronică, în raport cu poezia anilor 60, numită
şi ,,Generaţia 60’ “, din care Nichita Stănescu face parte. Această generaţie îşi propune să reaşeze în
centrul poeziei subiectivitatea, planul experienţelor senzoriale, al trăirilor afective sau al aventurilor
cunoaşterii.
Fiind propriul lui reper, poezia lui Nichita Stănescu se întoarce spre tradiţia lumii interbelice, silind
modernismul să-şi regândească paradigmele, „să se contemple pe sine din afara sa", deplasându-se spre
esenţele radicale ale postmodernismului. Opera lui Nichita Stănescu este, aşadar, o operă suficientă sieşi, dar
şi una deschisă, anticipatoare a unei poezii a „viitorului".
Criticul Eugen Simion defineşte poezia lui Nichita Stănescu ,,poezia poeziei". Însuşi poetul afirma la
un moment dat: ,,poezia nu este numai artă, este însăşi viaţa, însuşi sufletul vieţii". De-a lungul întregii
sale creaţii se disting încercări de a defini concepţia sa despre cunoaştere prin artă, despre echilibrul dintre
conţinutul şi forma poeziei, despre relaţia poet-cuvânt. Poezii pe această temă: ,,Ars poetica", ,,Arta
poeziei", ,,Arta poetica", ,,Arta scrisului", ,,Autoportret", ,,Poezia", ,,Poetul ca si soldatul", ,,Cautarea
tonului", ,,Poetul", ,,Tonul", ,,Timbrul".
Nichita Stănescu demontează elementele artei, pe care le reaşează după o ordine proprie. În
poemul ,,Nod 33", poetul încearcă să lămurească, să descifreze această ordine proprie: ,,Am gândit un mod
atâta de dulce / De a izbi două cuvinte / De parcă iarba verde ar înflori / Iar florile s-ar ierbi.".
Particularităţi ale poeziei neomoderniste cultivate în lirica lui Nichita Stănescu
1. Poezia contrariază permanent aşteptările cititorului;
2. O poetică a existenţei şi a cunoaşterii;
3. Lupta sinelui cu sinele; confruntarea dintre creator şi gânditor;
4. Redefinirea poeticului; lupta cu verbul (necuvintele);
5. Cunoaşterea deplină numai prin poezie, ca gest de participare la creaţie;
6. Intelectualismul;
7. Reinterpretarea miturilor;
8. Reflecţia filozofică, abordarea marilor teme ale liricii;
9. Ironia, spiritul ludic;
10. Reprezentarea abstracţiilor în formă concretă are ca efect plăsmuirea unui univers poetic original, ca un
imaginar propriu, inedit;
11. Transferul dintre concret şi abstract funcţionează bivalent, punând în discuţie relaţia dintre conştiinţă şi
existenţă;
12. Ambiguitatea limbajului împinsă până la aparenţa de nonsense, de absurd; răsturnarea firescului;
ermetismul expresiei;

5
13. Subtilitatea metaforei şi insolitul imaginilor artistice.
Etape ale creaţiei şi particularităţi artistice
I. Etapa exuberanţei (lirica sentimentelor) cuprinde volumele de tinereţe: ,,Sensul iubirii (1960), ,,O viziune
a sentimentelor” (1964);
- elanuri adolescentine, exuberanţă;
- manifestarea stării jubilatorii;
- consonanţa cu sinele şi cu lumea;
- iubirea ca sentiment originar al naşterii cuvintelor;
- tema primului volum: ieşirea din somn, motivul răsăritului, al luminii; prefigurează o poetică a zborului, a
transparenţei, a matinalului (impresia de poezie imaterială);
- în al doilea volum, considerat ,,romanul unei idile”, tema: dragostea ca stare de certitudine;
- relaţia eu-timp; realizarea elogiului stării de A FI (poeziile stau sub semnul lui SUNT).
II. Etapa maturităţii creatoare (lirica necuvintelor) face trecerea spre un lirism interiorizat, reflexiv şi
cuprinde volumele: ,,Dreptul la timp" (1965), ,,11 Elegii" (1966), ,,Oul şi sfera” (1967), ,,Roşu
vertical”, ,,Laus Ptolemaei”(1968), ,,Necuvintele” (1969), ,,În dulcele stil clasic” (1970).
- Redă o conştiinţă scizionată, aventura conştiinţei de sine în cunoaştere, efectul timpului asupra cuvintelor în
discursul poetic.
- Cu volumul ,,Dreptul la timp", se configurează infrastructura unei cosmogonii proprii, construite în
volumele ulterioare, prin abordarea marilor teme ale lirismului său.
- Tema volumului este perceperea dureroasă a timpului, în care durerea este ,,o definiţie afectivă a timpului’’;
- Se constituie un cuplu inedit: Creatorul/Timpul şi femeia, Galateea/Opera.
- Începe dialogul poetului cu miturile (starea lirică polifonică, sincretismul de simboluri, reinterpretarea
miturilor).
- Consonanţa cu sinele şi cu lumea, din etapa anterioară, este substituită de ruptura tragică a sinelui, de
neputinţa de a exprima sinele.
- Corporalitatea devine absurdă.
- Vizionarismul se intelectualizează şi se abstractizează.
- Forţa care structurează acest univers imaterial este cântecul.
Volumul ,, 11 Elegii" (definiţii filozofico-lirice ale unor concepte fundamentale ale existenţei poetice)
este o carte a rupturii existenţiale, o investigare a legăturii dintre om şi cuvânt.
- Tema volumului este suferinţa de diviziune, tânjirea de unitate, ridicată la scară cosmică.
- Ciclul redă condiţia artistului şi relevă cauza suferinţei poetului: Imposobilitatea de a materializa imaterialul.
- Volumele următoare reiau tema cuvintelor şi a necuvintelor, continuă obsesia mitului creaţiei.

6
 În volumul ,,Laus Ptolemaei”, cele două căi de cunoaştere, poezia şi matematica, tind a fi reduse la
limbajul unic, iniţial şi iniţiatic, iar tema este refacerea simbolurilor.
Cu volumul ,,Necuvintele” se costituie o nouă cosmogonie şi perspectivă ,,din afară” a lucrurilor.
Ultimul volum al etapei a doua, ,,În dulcele stil clasisc”, aduce rafinarea expresiei în dialogul duios
ironic cu poezia înaintaşilor.
III. Etapa meditaţiei (lirica frigului ) grave pe tema morţii şi a timpului în care poetul redescoperă
permanenţa prin cuvânt, epica, şi structura muzicală. Cele trei volume ,,Epica Magna” (1978), ,,Opere
imperfecte” (1979), ,,Noduri şi semne” (1982) aparţin etapei de maturitate şi de manifestare plenară a
stănicismului. Ele alcătuiesc un triptic al investigării actului artistic. Poezia este o stare de criză; ,,Poezia nu
se scrie cu cuvânt”.
În lucrarea ,,Nichita Stănescu; orizontul imaginar”, criticul Corin Braga sintetizează trăsăturile celor
trei etape astfel:
1. Poezia metaforică – are o structură mediată, redă o imagine prin altă imagine;
2. Poezia simbolică şi de viziune – are o structură imediată, exprimând intuiţii şi percepţii obscure,
ireprezentabile în sine;
3. Metapoezia – transfigurarea poetului în cuvânt trădează dorinţa de a supravieţui prin cuvânt, dedusă din
neputinţa de a supravieţui în mod direct.
Nichita Stănescu este mai interesat, mai emoţionat de idee decât de sentiment. Calea care să-i satisfacă
nevoia de siguranţă ducea spre disciplinele riguroase ale spiritului, spre geometrie şi fizică. Poetul s-a situat
într-o ascendenţă ,,nobilă": prin tendinţa de a ajunge până la esenţa liricului, el se apropie de Eminescu şi
Blaga; prin forţa inovaţiei la nivelului limbajului artistic, se apropie de Arghezi; prin capacitatea de încifrare a
mesajului în formule de maximă abstractizare, se apropie de Ion Barbu.
Încercând să fixeze locul lui Nichita Stănescu în evoluţia literaturii române, Ştefania Mincu remarca
faptul că „el se relevă a fi nu doar un simplu reprezentant al poeziei contemporane, ci o conştiinţă artistică ce
regândeşte de la capăt întreaga poeticitate, propunând atât expresia unei experienţe de mare profunzime şi
originalitate, cât şi un sistem coerent de a înţelege poezia, bazat pe un efort creator îndelung şi pe o cultură
solidă".
A identifica rolul lui Nichita Stănescu intr-o ordine literară inseamnă a surprinde dincolo de
transformările universului poetic, evidente de la un volum la altul, acele elemente constante care-i asigură
originalitatea. Un element care se poate constitui într-un prim reper de orientare îl constituie incercarea de
reabilitare a lirismului. Poezia devine lirism şi sensibilitate. Se ajunge, astfel, la aproximarea unui nou statut
al poeziei, aceasta devenind o cale de comunicare cu inefabilul, cu acel „tulburător nu-ştiu-ce", cu acel „ceva"
ce se află mai presus de puterile umane de cunoaştere şi înţelegere. Poezia stănesciană va propulsa la limită

7
investigarea universului şi, o dată cu aceasta, a discursului poetic, aducând o reformă radicală într-un dublu
registru: la nivelul viziunii poetice asupra lumii şi la nivelul limbajului. Limbajul poetic se întoarce spre
sine, într-o încercare de autodefinire. Când „a spune despre a face" devine mai important decât „a face", lirica
lui Nichita Stănescu se apropie de experienţele postmoderaiste. Textele sale conţin o poetică explicită, impu-
nând o cosmologie a poeziei privită ca „stare" dinainte de transpunerea ei în cuvânt. Eugen Simion identifica
o „poezie a poeziei", iar Nicolae Manolescu „o poezie care se face pe sine ca obiect", o poezie care
încearcă să surprindă acea stare de „pre-facere" a poeziei. Prototipul unei asemenea lirici îl reprezintă
poezia metalingvistică şi necuvântul. „Poezia e o tensiune semantică spre un cuvânt care nu există, pe care nu
1-a găsit. Poetul creează semantica unui cuvânt care nu există. Semantica precede cuvântul. Poezia nu rezidă
din propriile sale cuvinte. Poezia foloseşte cuvintele din disperare.(...) în poezie putem vorbi despre necuvinte;
cuvântul are funcţia unei roţi, simplu vehicol care nu transportă deasupra semantica sa proprie, ci, sintactic
vorbind, provoacă o semantică identificabilă numai la modul sintactic". (Nichita Stănescu, Cuvintele si
necuvintele în poezie)
O astfel de poezie ar urma să depăşească cele trei „grupuri genetice ale poeziei" (fonetica,
morfologica şi sintactica) şi să devină poezie metalingvistică, poezie care nu se foloseşte de nici unul dintre
mijloacele poeziei şi care tinde spre „necuvinte". Consecinţele acestei noi viziuni pot fi ilustrate la nivelul a
două texte cu caracter de artă poetică: În dulcele stil clasic (din acelaşi volum) şi Altă matematică (din
volumul Mareţia frigului). Noua concepţie poetică rediscută raportul dintre eu şi lume, impunând o centrare
a discursului poetic pe eu, pe pulsaţiile vieţii şi instituind o adevarată mitologie poetică a celui care
experimentează evenimente fundamentale ale fiinţei.
Exemplificăm cu volumul lui Nichita Stănescu: În dulcele stil clasic
Volumul În dulcele stil clasic, apărut în 1970, are ca temă dominantă starea de criză a limbajului care,
in viziunea stănesciană, nu e doar un sistem de semne lingvistice arbitrare, ci un substitut al realităţii, aflat
adeseori intr-o relaţie tensionată cu aceasta. Titlul volumului induce în eroare, căci poeziile care-1 alcătuiesc
sunt postmoderne, conservând din „dulcele stil clasic" doar elemente prozodice: unităţi strofice, ritm, rima,
măsura şi o anume „clasică" seninătate ce respiră din unele poeme ale volumului. Accentele ludice, ,,jucate"
teatral, ceremonialul şăgalnic-cochet înscenat limbajului, deconstrucţia parodică a vârstelor poetice românesti
sunt însă de factură post-modernă. Temele lirice deja familiare cititorului se regăsesc şi aici: ochiul / privirea
ca energie ce dinamizează lumea, desi o ţine la distanţă, ruptura sinelui, sinele „bolnav", sinele ce nu poate
ieşi din sine s.a.
Titlul poeziei dezvoltă o structură atributivă ce pare a califica un obiect absent: „ceva" În dulcele stil
clasic. Laitmotivul „pasul tău de domnişoară" ar putea ocupa locul acestui termen de referinţă omis.
Capacitatea lui de a clarifica sensul e, însă, redusă, datorită lipsei de concreteţe a substantivului pasul -

8
miscare, deci pura dinamica, si nu realitate obiectuală. Tot ceea ce ar putea circumscrie sfera de înţeles a
sintagmei laitmotivice se dovedeşte instabil şi derutant: „Pasul" coboară „dintr-un bolovan, dintr-o frunză
verde, pala, dintr-o înserare-n seară"; în plus, el are „roşcată funda" şi, cu toate aceste determinări, pare o
halucinaţie, un miraj ce dispare fulgerător: „o secundă, o secundă / eu l-am fost zărit în undă." Invocaţia-
lamento din final: „Mai rămâi cu mersul tău / parcă pe timpanul meu" sporeşte indeterminarea, căci pasul a
devenit acum mersul, substantiv denumind o acţiune, reiterare a sugestiei de mişcare conţinută în substantivul
anterior, pasul.
Participiul verbal substantivizat prin articulare ambiguizează realitatea, conservând-o în nedeterminare
datorită înseşi clasei gramaticale la care se face apel, oprită între substantivul care nu denumeşte şi verbul ce
nu mai conferă dinamism enunţului. În plus, adjectivul posesiv tău {pasul tău, mersul tău) apare în absenţa
nominativului — „tu" — care ar fi avut rolul de a institui o alteritate bănuit feminină. Abia în final, apostrofa
ironică „Domnisoară, mai nimic / pe sub soarele pitic" ajunge la un spor de concreteţe. Făptura apelată cu
condescendenta protocolară „domnişoară" e mai degrabă o schemă abstractă, o convenţie a femininului
distant, iar prezenţa ei fulgurant lângă undă pare o epifanie ale cărei stări – substantivul e definitoriu pentru
poetica stănesciană – le înregistrează pulsatoriu eul receptor: „inima încet mi-afundă", „...îmi este foarte rău".
Alte două substantive ale poeziei, undă si inimă întăresc sugestia de pulsaţie ritmică, în care lumea şi fiinţa
par a împărtăşi o fiziologie comună, într-o dureroasă luare în posesie reciprocă: „Mai rămâi cu mersul tău /
parcă pe timpanul meu / blestemat şi semizeu".
Vag erotică şi camuflat programatică, poezia În dulcele stil clasic relevă unicitatea şi, totodată,
efemeritatea secundei de întâlnire a eului rostitor cu „pasul de domnişoară". Substantivul domnişoară se aşază
sub sugestia seraficului, a purităţii, a şăgălniciei cochete, feminine, sugestie resimţită ca desuetă în timpul
modern al ironiei. Conjugarea pasului cu simţurile eului – văzul, auzul – e, în acelaşi timp, „dureros de dulce",
dar şi dureros de trecătoare, imperceptibilă în lumea obiectivă. Din această conjugare va rezulta, ca un fruct,
zicerea: „stau întins, şi lung şi zic / Domnişoară mai nimic / pe sub soarele pitic / aurit şi mozaic." Eul rostitor
zice imperfect, mozaicat, „starea"; semnificantul, cuvântul ca semn convenţional al realităţii încearcă să prindă
inefabilul substanţei ei. La fel ca realitatea fluidă, dinamica – deci înşelătoare – subliniată prin substantivul
pasul - mişcare pură, dar şi metafora a trecerii – cuvintele nu au capacitatea de a se transforma într-un discurs
integrator asupra universului şi nici pe aceea de a-1 numi. Ele pot să-1 de-construiască, re-creându-1 la modul
ludic.
Finalul poemei înregistrează resemnat trecerea timpului, raportată la aparentul imobilism al fiinţei:
„Pasul trece, eu rămân". Trecerea pasului a îmbolnăvit fiinţa de o „boală demiurgică": eul devine semizeu
datorită sansei întâlnirii, dar rămâne blestemat, condamnat la a numi nenumitul, ideea (platoniciană) de
frumuseţe. Întâlnirea ce se dovedise seducatoare e un „accident al semnificaţiilor": pasul, semn nonşalant al

9
graţiei, îl atinge fulgurant pe seducătorul sedus. Eliberarea de vrajă aproape erotică a „pasului de domnişoară"
este iminenta. Drama separării se „îndulceşte" prin invocaţia încântătoare: „Mai rămâi cu mersul tău / parcă pe
timpanul meu". Mirajul pasului, dublat în oglinda ambiguă a undei (suprafaţa acvatică miscătoare, dar şi flux
de energie), se presimte fulgurant, după care el devine amintire invocată. Starea, ca şi viziunea sentimentelor
resping prezentul. În timpul cât sunt percepute, ele devin trecut.
În universal său poetic, descoperim alternanţa pulsatorie a unui univers inteligibil, populat de esenţe şi
idei în sens platonician, imaginile trădând aspiraţia dezmărginirii eului şi a integrării în Marele Tot, şi a unui
univers sensibil, populat de fenomene, indivizi, materie, imaginile sugerând refugiul în concretul telluric şi în
individual.

10