Echerul

de Marin Sorescu

Poezia Echerul, de Marin Sorescu, face parte din volumul Tuşiţi, publicat în 1970 şi

constituie o artă poetică ilustrativă pentru concepţia despre lumea superficială şi limitată,
realizată sub formă de lirism obiectiv, cu ironia fermecătoare specifică scrierilor lui. Deşi în plină
perioadă a neomodernismului, poezia păstrează fondul tradiţional al liricii, învelit într-o formă
limpede şi încântătoare, în care versul este „scuturat de toate, podoabele” şi „descreţeşte fruntea”
(Eugen Simion).
Imaginarul poetic
Imaginarul poetic transfigurează realitatea concretă într-o viziune artistului Marin
Sorescu, a cărui interpretare implică reflectarea sensibilă în poezie, prin funcţia expresivă şi
estetică a cuvântului şi sunetelor. Poet neosmodernist, Marin Sorescu are „capacitatea
excepţională de a surprinde fantasticul lucrurilor umile şi latura imensă a temelor comune”
(George Călinescu), printr-o caricaturizare a vieţii unor aspecte ale realului.
Lirismul subiectiv
Lirismul subiectiv se manifestă în această poezie prin adresarea directă, prin tonul gnomic către
cititor, mărcile lexico-gramaticale fiind reprezentate de verbe la persoana a II-a: „aşezi”,
„citeşti”, „ascultaţi” şi „priviţi”.
Lirismul obiectiv
Lirismul obiectiv este evident în enumerarea însuşirilor echerului, ca obiect foarte util în viaţa
omului, prin verbele la persoana a III-a: „devine”, „se umflă” şi „sunt”.
Titlul
Titlul Echerul este o metaforă a perceperii vieţii de către oameni, care au cu toţii un şablon prin
care privesc lumea înconjurătoare, instrument care-i lipseşte de bucurie şi satisfacţie.
Structura şi compoziţia textului poetic
Poezia Echerul este alcătuită din cinci strofe inegale ca mărime şi două distihuri, structură ce
constituie un argument pentru încadrarea poeziei în neomodernism.
Strofa întâi exprimă o dublă utilitate a echerului, una firească, în matematică şi alta insolită, ca
instrument literar.
Incipitul
Incipitul este constituit dintr-o definiţie persiflantă a instrumentului matematic, „Echerul, folosit
şi în matematică”, conjuncţia „şi” fiind o înţepătură acidă a faptului că lumea se schimbă, că
valorile care erau certe se diluează încet-încet înspre percepţia facilă: „Echerul, folosit şi în
matematică, / Devine tot mai mult / Un instrument literar”.
În mod obişnuit, acest obiect este necesar în desenarea figurilor geometrice şi, aşa cum se
explică în dicţionar, este folosit pentru construirea şi verificarea unghiurilor drepte sau pentru
trasarea dreptelor paralele cu o anumită direcţie dată. Poetul îi prevesteşte, însă, o altă
întrebuinţare, mai potrivită decât rostul adevărat, acela de „instrument literar”.
Nota ironică specifică lui Marin Sorescu este evidentă în distihul următor, „Cu el poţi citi cu
succes / O mulţime de opere”, utilizarea instrumentului matematic în lecturarea literaturii
şochează, însă se justifică în lumea contemporană, a cărei superficialitate restrânge interesul
pentru cultură la o măsurătoare strictă şi precisă.
În strofa următoare, printr-o adresare directă, eul liric oferă cu ironie instrucţiunile de folosire a
echerului în citirea operei literare. Aşezat cu grijă pe prima pagină a cărţii, echerul lasă vizibil
numai textul din „afara liniilor lui / De lemn”. „Îl aşezi frumos / Pe prima pagină, / Şi nu citeşti
decât ce scapă / În afara liniilor lui / De lemn”.
Citind numai ceea ce nu este acoperit de echer, ci numai ceea ce se poate citi în interiorul liniilor
lui, poţi să pierzi tocmai esenţa ideatică, deoarece este imposibil să potriveşti locul exact care să
delimiteze în interior substanţa operei.
În strofa a treia, ideea citirii fugare, a şablonizării sensurilor literare se sugerează prin
împuţinarea cuvintelor din vocabularul oamenilor, ceea ce duce la superficialitate, la nepăsare
faţă instrucţie. „Împuţinate, / Cuvintele se umflă / Ca nişte broaşte, / Sugând şi sensul celor
ascunse. / O jumătate de verb Te face să urli / De acţiunea tuturor romanelor Din viitorul
deceniu”.
Cuvintele „Împuţinate” se deformează, se deturnează de la sensurile lor - „se umflă / Ca
nişte broaşte” -, pericolul fiind acela că se diminuează astfel „şi sensul celor ascunse”. Jumătatea
de verb care se poate citi la marginea echerului te incită, totuşi, „Te face să urli” şi să regreţi
sfâşietor că nu mai poţi afla „acţiunea tuturor romanelor/ Din viitorul deceniu”. Absenţa lecturii
va avea repercusiuni dezagreabile, omul va fi mult mai incult ca astăzi, pentru că pe el nu-l vor
mai interesa operele viitorului deceniu.
Ironia poetului devine acidă în distihul următor, când acţiunea echerului se extinde şi acţionează
nu numai în ceea ce priveşte lumea cărţilor, ci şi în alte domenii ale vieţii cotidiene: „Apoi
echerul se poate extinde/ Şi în viaţa de toate zilele.” Superficialitatea receptării se extinde şi
asupra existenţei umane, asupra tuturor aspectelor care compun viaţa de fiecare zi, din care poţi
scăpa tocmai ceea ce este important.
În strofa a patra, echerul nu mai este un instrument privit cu amuzament, ci un simbol al
spiritului limitat al oamenilor, care percep dogmatic, şablonat viaţa: „Sunetele, imaginile,
sufletele / Sunt exagerat de mari, / Ascultaţi vorbele cu echerul, / Priviţi spectacolele cu echerul.”
Începând cu această strofă, persoana a doua singular este înlocuită cu persoana a doua plural,
deoarece referirea poetului iese din zona individului, a celui care intră în mod singular în contact
cu textul literar şi se manifestă global, la nivelul societăţii în general. „Sunetele, imaginile,
sufletele” devin „exagerat de mari”.
Din acesta cauză, atrage atenţia poetul cu sarcasm, ele ar trebui reduse, restrânse la banal, iar
pentru aceasta, vorbele trebuie ascultate cu echerul şi spectacolul vieţii trebuie privit cu acelaşi
instrument care limitează percepţia. O sugestie subtilă a imaginii exprimate poate fi insultătoare
pentru oameni, sunetele, imaginile ajung prea mari faţă de sensibilitatea, interesul pentru
conţinut care slăbesc atât de mult, încât nu mai pot umple sufletele.
Ultima strofă amplifică ironia ascuţită a poetului care îndeamnă oamenii să nu se
„aventureze” într-o dragoste adevărată fără să aibă „un echer la butonieră”: „Nu vă aventuraţi /
Într-o dragoste adevărată / Fără un echer la butonieră. / Şi de asemenea, seara, înainte de culcare,
/ Puneţi la capul patului un echer / Pentru visele voastre de aur”.
Ultimele versuri evidenţiază un sarcasm amar al poetului, prin care se adânceşte
incompatibilitatea dintre instrumentul matematic, ce măsoară rigid, stabilind cote exacte şi
domeniul căruia i se aplică în mod cu totul nepotrivit: dragostea. Visurile pe care le au oamenii,
unele foarte ambiţioase, „de aur”, s-ar anula prin uniformizare, prin platitudine, de aceea poetul
îndeamnă ironic: „Puneţi la capul patului un echer/ Pentru visele voastre de aur”. Oamenii ar
ajunge astfel ca nişte roboţi, fără personalitate, fără idealuri, fără străluciri spirituale, ducând o
viaţă ternă, monotonă.
Perspectiva neomodernistă
Perspectiva neomodernistă a discursului liric este susţinută de sugestia creată prin
metafora „echerului”, imaginea transparentă a superficialităţii umane, a lipsei de interes pentru
conţinut, pentru o cultură amplă. Instrumentul matematic profilează ambiguitatea stilistică a
poeziei, prin echivocul lexical care insinuează lipsa interesului pentru lectură, ceea ce duce la
ignoranţă. Sensul ambiguu al efervescenţei interioare reiese şi din ultima strofă, unde aceeaşi
semantică echivocă trimite la idealurile „de aur” care n-ar trebui îngrădite.

Expresivitatea neomodernistă
Expresivitatea neomodernistă a poeziei este susţinută de registrul cojocvial, care conferă
persuasiune sfatului pe care eul liric îl dă cititorilor. Remarcabilă este coexistenţa verbelor la
persoana a II-a şi a III-a, precum şi faptul că ele nu sunt numeroase, ci utilizarea lor strict
necesară argumentează împletirea armonioasă a lirismului subiectiv cu cel obiectiv: „aşezi”,
„citeşti”, „ascultaţi”, „priviţi” / „devine”, „se umflă” şi „sunt”.
Referindu-se la lirica lui Marin Sorescu, criticul Marian Popa remarca: „Expresia simplă, tonul
prozaic, familiar şi clar; e promovat poemul eseistic şi chiar didactic; din viaţa cotidiană sunt
extrase poezia şi semnificaţiile generale, uneori prin asociaţii. Ulterior, întrebările se amestecă cu
refuzurile, figurând o criză inteligentă a inteligenţei”.