PARTICULARITĂȚI ALE DISCURSULUI CULTURAL ȘI INTERCULTURAL

Cursul 1
Introducere. Istoricul cercetărilor în domeniul comunicării interculturale
Definirea conceptelor: comunicare, comunicare interculturală, cultură, discurs, dialog, diversitate
Introducere
Din cele mai vechi timpuri, de când limbajul uman s-a scris pe materiale mai sofisticate
decât tăblițe de lut, stele, rune, au existat călători care au notat anecdote privind alte popoare, pe
care le considerau exotice, ciudate. Herodot (c. 484-c.425 î.e.n.) nu a fost doar „părintele
istoriei”, ci și primul scriitor de călătorie. S-a declarat fascinat de sciții din nordul Mării Negre și
ne-a dat prima descriere din literatura europeană, a unui popor care trăia dincolo de „civilizație”.
El vorbește, de pildă, despre diverse triburi, cum trăiesc (i. e. cum cultivă pământul, cum
îngrijesc animalele, cum vânează), cât de grele sunt iernile, cum sunt afectate animalele de clima
aspră, în special măgarii și catârii. Abu Rayhan al-Biruni, născut în Uzbekistan, dar persan prin
limba și cultura pe care le-a folosit (c.973-c.1048 e. n.), considerat de unii ca primul antropolog,
a făcut o descriere a societății indiene pe caste, sistemul social, rituri, obiceiuri, practici culturale.
Culturile s-au aflat în contact din timpuri imemoriale, dar mijloacele pentru împărtășirea
unor astfel de experiențe pe distanțe lungi și în timp nu au fost similare celor de astăzi. In
vremuri de demult, descrierile altor popoare erau bazate pe ceea ce este izbitor, neobișnuit, prin
comparație cu cultura nativă a scriitorului respectiv. Si descrierile etnografice actuale au tendința
de a folosi asemenea comparații. Aceste afirmații destul de simpliste despre comparații au
implicații în domeniul discursului cultural și intercultural.
In ceea ce priveste cultura ca proces al unei construcții sociale, pornind de la presupoziția
că orice om posedă o cultură, iată un exemplu ilustrativ al acestor fenomone, având în vedere un
alt aspect al studierii limbajului. Cei mai mulți cercetători sunt de acord că un bărbat și o femeie
care folosesc un schimb semnificativ de cuvinte, aparțin în societate, unei clase care se numește
sex (eng. Gender), care este un construct social, nu o clasă de sex care aparține biologiei. Dar
definiția operațională a sexului se bazează în cercetări, în primul rând pe caracteristicile
biologice și în al doilea rând pe cele sexuale. Cu alte cuvinte, există un anumit grad de
inconsecvență între definițiile noastre teoretice și operaționale. Cititorul atent va vedea urme ale
același inconsistențe între unele chestiuni teoretice și elementele interculturale ale discursului. O
altă implicație care rezultă din acest background este aceea că vechii călători erau rareori pur și
 simplu turiști, ci erau bărbați care practicau anumite meserii (comercianți, soldați, etc), și pe care
nu îi interesau chestiunile lingvistice. Chiar și astăzi mulți cercetători în comunicarea cross-
culturală tind să ignore limba, iar sociolingvistica a devenit un domeniu de cercetare respectat
abia după a doua jumătate a sec. al XX-lea.

1. Istoricul cercetărilor în domeniul comunicării interculturale

Termenul comunicare interculturală este folosit în cel puțin trei direcții, în literatura de
specialitate : comunicare cross-culturală, comunicare interculturală și comunicare
interdiscursivă. Studiile de comunicare cross-culturală pornesc de la grupuri culturale distincte și
investighează comparativ, aspecte ale practicilor comunicative. Studiile în comunicare
interculturală de asemenea pornesc de la diferențele culturale dintre grupuri culturale distincte,
dar studiază practicile comunicative în interacțiune unele cu altele. Comunicarea interdiscursivă
dă la o parte orice noțiune legată de ideea de membru sau de identitate și cercetează cum și sub
ce circumstanțe concepte precum cel de cultură se produc de către participanți, ca fiind categorii
relevante în negocierile interpersonale (Scollon and Scollon 2001: 544).
Înțelegerea comunicării interculturale drept comunicare interdiscursivă este cea mai
recentă achiziție în domeniu. Tradițional, comunicarea interculturală înglobează concepte
precum comparativ și interacțiune, considerând a priori apartenența la un grup cultural.
Chiar dacă termenii „comunicare” și „discurs” sunt în multe privințe sinonimici, ei
reflectă două abordări instituționale și metodologice diferite ale analizei felului în care oamenii
din diferite culturi comunică între ei. Putem face apel la antropologie, lingvistică, comunicare
interculturală și analiză de discurs. În timp ce aceste domenii au fundații instituționale destul de
separate astăzi, istoricul lor este profund interconectat.
Comunicarea culturală și interculturală trebuie privită și analizată ca o comunicare
obișnuită. Comunicarea interculturală este adesea analizată ca un tip de comunicare în care
sensurile și practicile de comunicare nu sunt împărțite între participanți, ceea ce duce la
neînțelegeri. Cu toate acestea, comunicarea interculturală are o bază comună și procesul de
construcție al acesteia poate fi analizat în constituenți și nu trebuie privit ca o neințelegere.
Deși analiza datelor de interacțiune începe la nivelul discursului, dacă numim un proces
de comunicare ca intercultural, înseamnă că avem în vedere un elemen deductiv al discursului.
O analiză inductivă a discursului, poate genera o privire de interior asupra fenomenelor
discursive, dar acest tip de analiză nu poate fi suficient, pentru a caracteriza aceste fenomene ca
fiind interculturale sau ca apartinând unei anumite culturi. Acest lucru se poate face numei pe
baza informațiilor de natură biografică și etnografică asupra persoanelor care participă la actul de
comuncare și asupra grupurilor sau comunităților cărora le aparțin. Totuși, în analiza discursului,
o calificare a procesului de comunicare ca fiind intercultural, deși justificată din perspectivă
etnografică, poate conduce către o direcție metodologică nedorită în analiza acestui proces. Poate
duce la neglijarea caracteristicilor majore ale discursului și la concentrarea pe diferențele
culturale. Dacă aplicăm termenul de cultură într-o analiză de discurs, riscăm să ajungem la
analiza de stereotipuri, adică la o exagerată generalizare a conceptului de cultură.
Abordarea metodologică pe care o vom discuta poate fi caracterizată ca o metodă de
reconstrucție, după terminologia folosită de Koole și ten Thije (1994a). Reconstrucția unor
fenomene de discurs intercultural nu se limitează la o mișcare de jos în sus, de la declarații, spre
structurile sociale, nici la o mișcare de sus în jos, de la structurile sociale, spre interpretarea
declarațiilor. Reconstrucția urmează o strategie interpretativă hermeneutică, adică nu merge
unidirecțional, și se deplasează continuu de la declarațiile ordonate secvențial, spre structurile
sociale și invers, astfel încât să poată fi indentificate eșecurile, precum și succesele generate de
interacțiune. Prin succes în interacțiune înțelegem că interlocutorii au reușit să stabilească o bază
reciprocă în vederea comunicării. Totuși, trebuie subliniat că un succes în interacțiune nu
presupune și un succes social. Baza reciprocă pentru comunicare poate indica dominanța unui
grup cultural asupra altuia. Baza reciprocă pentru comunicare în discursul intercultural o vom
descrie în termeni de intercultură discursivă („discursive interculture” (Koole și ten Thije,
2001). Deși se poate argumenta pe bună dreptate că diferențele culturale reprezintă un aspect
important al diferențelor de grup, o simplă proiecție a diferențelor culturale asupra comunicării ar
fi foarte problematică. O asemenea proiectare ar însemna că fiind în contact constant cu alte
grupuri culturale nu a generat nicio influență asupra actorilor implicați, Intr-adevăr, mulți autori
au afirmat că grupurile culturale sau etnice sunt în mare măsură caracterizate de contactele care
există între ele, așadar înțelegerea acestor contacte reclamă conceptele dinamice de cultură și
etnicitate. În loc să lucreze deductiv de la diferențele culturale spre comunicare, mai mulți autori
au pornit de la o analiză inductivă a interacțiunii, pentru a descoperi dacă actorii se orientează
spre diferențele de grup în vreun fel și dacă da, în ce termeni sunt definite aceste grupuri și
limitele lor, de exemplu, pledează împotriva invocărilor a priori ale diferențelor culturale și
reclamă o abordare situațională a comunicării interculturale. Alți autori au susținut că contactele
interculturale nu se caracterizează doar prin caracteristicile fiecărui grup, ci și prin relațiile de
putere care există între grupuri. În felul acesta, multe instanțe ale comunicării interculturale pot fi
privite ca o comunicare între un grup dominant și unul non-dominant, în cadrul aceleiași
societăți. În strânsă relație cu acest argument se afirmă că imaginile preexistente pe care
interactanții le au unii despre ceilalti, de exemplu prejudecățile rasiale (și adesea imagini
rezultate din educația primită privind comunicarea interculturală), pot fi luate în calcul în analiza
comunicării interculturale. In fine, s-a obsevat că în timp, comunicarea interculturală își face loc
în instituțiile societale și că o analiză a acestei comunicări trebuie să plece de la caracteristicile
comunicării instituționale. O asemenea abordare a comunicării în societățile pluraliste poate fi
văzută și ca o coliziune a diferitelor sisteme culturale. Această coliziune este nepotrivită în toate
instanțele de comunicare interculturală, de exemplu în comunicarea internațională în afaceri.

Conceptul de discurs intercultural

În analiza comunicării interculturale, o problemă importantă constă în relaționarea
conceptelor legate de cultură, cu metodele de analiză. Adesea se face uz de conceptele de cultură
și de etnicitate în care reproducerea elementelor de cultură și mai ales producerea elementelor de
cultură sunt elementele centrale, în timp de analiza neînțelegerilor presupune concepte de cultură
și etnicitate care leagă actorii de diferențele culturale și lasă foarte puțin spațiu pentru
„producerea” de noi elemente de cultură, care să fie împărtășite. Noi vom relaționa în cadrul
acestui curs, conceptul de cultură cu acțiunea de a comunica și vom adopta înțelegerea culturii nu
numai cunoașterea, ci și în acțiunea umană. Așadar, va trebui să avem în vedere aspectele
cognitive ale procesului de interacțiune (orientarea participanților spre cunoaștere, fie ea
împărtășită, fie nu) și spre caracterul procesului de interacțiune, ca o realizare hic et nunc a
participanților ; indiferent cât de mult cunoașterea (culturală) sau experiența participanților este
împărtășită, ea poate funcționa doar ca o cunoaștere, dacă la nivelul interacțiunii s-a stabilit așa.
Așadar, discursul este considerat ca un proces continuu de construcție interactivă, care
încorporează concepte cognitive, pentru a capta orientarea participanții spre cunoastere și spre
acceptarea împărtășirii cunoașterii. Analiza spre care ne orientăm are în vedere practicile
comunicative care se pot construi sau care au fost deja construite, pentru a gestiona posibilele
 diferențe și contradicții între persoanele sau grupurile culturale implicate. Aceste practici
comunicative pot fi caracterizate atât ca discurs intercultural, cât și ca intercultură discursivă.
Discursul intercultural este discursul în care practicile sunt construite și adoptate de
participanți în interacțiune.
Intercultura discursivă este caracterizată de orientarea participanților spre împărtășirea
acestor practici și subliniază aspectele cognitive ale procesului de interacțiune.
In general, intercultura se caracterizează prin proprietățile culturii, care derivă din
definițiile acesteia:
- Este făcută de om și poate fi învățată
- Este legată de grupurile umane
- Este legată de o activitate umană (fie activitatea în sine, fie cunoașterea presupusă pentru
realizarea ei, fie artefactele care rezultă din această activitate)
Noțiunea de intercultură a fost utilizată din anii 80, cu referire la împărtășirea elementelor
culturale între cultura-gazdă și cultura-oaspete, indiferent dacă aceste elemente sunt împărtășite
prin culturi in contact. Conceptul mai include și elementele si structurile discursive care rezultă
din contactul cultural, dar care nu își au originea în una dintre culturile aflate în contact. In acest
sens, intercultura este legată de dinamica contactului cultural prin excelență.
Subliniez din nou faptul că am considerat comunicarea interculturală mai întâi ca o
comunicare obișnuită în care, ca și în alte procese comunicative, comunicarea poate avea loc dar
dacă participanții împărtășesc o anumită cunoaștere a lumii la care se referă și a convențiilor
lingvistice utilizate. Deoarece aceste tipuri de comunicare sunt foarte frecvente, putem adăuga că
această cunoaștere este foarte des împărtășită. În ciuda multor situații de neînțelegeri
interculturale atestate în literatură, în comunicarea interculturală, situațiile de înțelegere sunt și
ele frecvente. Dacă considerăm comunicarea interculturală ca o comunicare obișnuită, acest
lucru implică faptul că informația poate fi comunicată și că actorii pot învăța unii de la ceilalți.
Totuși, comunicarea interculturală implică și multe capcane pentru cei angajați în aceasta.
Convențiile lingvistice diferite, precum indiciile de contextualizare, opozițiile societale,
imaginile preexistente făcute despre celălalt pot periclita comunicarea deoarece îi conduc pe
actori să comunice din perspective diferite, uneori reciproc exclusive. Aceste pericole și
neînțelegeri pot fi depășite sau blocate, mai ales când comunicarea între actori are caracter pur
incidental. Felurile în care aceste dificultăți sunt depășite, semnificațiile și practicile
rezultate, pe care actorii sunt dispuși să le împărtășească reprezintă punctul central al unei
analize de discurs intercultural.
Din acest punct de vedere, scopul cercetării unei comunicări interculturale nu este în
principal de a explica fenomenele discursive în termeni de cultură, ci de a descrie procesul
discursiv și rezultatele lui, în termeni de practici comunicative preluate și împărtășite.
Neînțelegerile sunt considerate, din această perspectivă, ca manifestarea lipsei unui teren
comun ; totuși, analiza nu se orientează doar pentru a afla causele neînțelegerilor în construirea
acestui teren comun, ci caută mai departe și efectele neînțelegerilor. Intrebarea care se pne este
cum rezolvă actanții această lipsă de comunicare sau de împărtășire.
Noțiunile de expectanță și de adaptare sunt esențiale pentru interculturile discursive.
Imaginile pe care actorii le au unii despre ceilalți și relațiile de dominare între grupuri constituie
expectanțele din partea unuia sau mai multor actori. Asemenea expectanțe pot fi testate în
interacțiunea dintre actori, dar ceilați se pot de asemenea adapta la ele. Studierea construirii
interculturii discursive arată cum relațiile dintre grupul dominant și cel dominat, precum și
imaginile pe care actanții le au unii despre ceilalți devin părti ale practicii discursive.
În general, diferitele practici ale comunicării culturale intra în discurs ca expectanțe
pragmatice ale actanților. Acest lucru provoacă neînțelegeri, dar în final pot duce la o anume
formă de adaptare a unui actant sau a altuia. Aceste adaptări nu sunt întotdeauna bazate pe
compromisul reciproc (alegerea limbii nu este deseori un asemenea compromis, de pildă). Chiar
dacă practicile discursile interculturale sunt bazate pe consens, adesea arată relații asimetrice
între membrii unor comunități diferite, mai degrabă decât să constituie forma supremă de
cooperare interculturală. Procesul de construcție a unei interculturi reflectă procesul de schimb
cultural. Interculturile nu rămân în mod necesar „inter”-culturi, dar pot sfârși ca incorporate în
cultura dominantă. Conceptul de intercultură discursivă tinde să surprindă natura dinamică a
comunicării interculturale.
 Conceptul de „cultură”
Indiferent cum este văzută cultura, ca națiune, etnicitate, destin, gen (eng. Gender) sau
sexualitate, toate aceste „culturi” au în comun un lucru: sunt comunități imaginate. (Anderson
1991). Aceasta înseamnă că membrii unei culturi se imaginează se sine și sunt imaginați de
ceilalți ca membri de grup. Aceste grupuri sunt prea mari ca să fie „reale” (adică niciun membru
de grup nu îi poate cunoaște pe toți ceilalți membri ai grupului respectiv). Așadar, cel mai bine
trebuie să fie considerate drept construcții discursive. Aceasta înseamnă că noi nu avem cultură și
ne-o construim la nivel discursiv. Următoarea definiție a „culturii” poate fi considerată tipică
pentru domeniul nostru: Cultura este ceva omniprezent, multidimensional, complex și răspândită.
Deoarece cultura este un concept așa de larg, nu se poate formula o singură definiție sau o teorie
centrală asupra sa. Definițiile variază de la generalizare („este totul”) la restrângere („este operă,
artă, balet”). Pentru scopurile noastre, definim cultura drept „depozitul de cunoaștere, experiență,
credințe, valori, atitudini, sensuri, ierarhii sociale, religie, noțiuni ale timpului, roluri, relații
spațiale, concepții despre univers, precum și obiecte materiale și posesiuni dobândite de un grup
de oameni, de-a lungul generațiilor, prin efortul individual și de grup.” (Samovar și Porter, 2003:
8). Această definiție este tipică din mai multe puncte de vedere: mai întâi, extinde foarte mult
complexitatea „culturii”, în al doilea rând, este greu să conștientizăm diversitatea definițiilor
„culturii”, iar în al treilea rând, leagă „cultura” de apartenența la un grup. Intr-un fel, asemenea
definiții este greu să fie contrazise; este evident, cultura este legată de apartenența la grup, este
indiscutabil că este complexă și, ținând cont că oamenii s-au gândit de mii de ani la cultură și la
apartenența la un grup, este clar că diferiți gânditori au adus diferite sensuri pentru acest concept.
Totuși, din nefericire, pentru o a stabili o perspectivă de cercetare, o asemenea definiție
„complexă, definită diferit și legată de apartenența la un grup” este nefolositoare, pentru că nu
poate fi operaționalizată. Adică acest concept nu poate fi studiat empiric, astfel că devine o
presupoziție.
În etnologie, termenul cultură a stabilit un consens esenția: cultura nu este un lucru real,
ci o abstracțiune și o noțiune pur analitică.
În domeniul comunicării cross-culturale și cel al comunicării interculturale, termenul de
cultură este suprapus peste cel de națiune sau/și cel de etnicitate, deoarece discursurile despre
identitate națională și apartenență naționale sunt puternice și promovate de stat, media, practici
instituționale.
 Cu date preluate din antropologie, analiza discursului, psihologie socială și
sociolingvistică, studiile critice în comunicare interculturală au gestionat două probleme
înrudite: oamenii au o cultură și suprapunerea culturii peste identitatea națională și etnică
(oamenii din grupul X se comportă într-un fel care este stabil, similar în interiorul grupului) și
diferit față de alte grupuri).
Limbajul în interiorul comunicării interculturale
Pentru un lingvist, o mare parte din literatura din domeniul comunicării interculturale
provoacă o lectură suprinzătoare. O parte din surpriză rezultă din atenția limitată sau chiar
inexistentă acordată limbajului și limbajelor, ca și cum ar fi un aspect minor al comunicării
interculturale. Cele mai accesate manuale de comunicare interculturală își au baza în studiile de
afaceri, de management și de comunicare și psihologie. Pe de altă parte, un lingvist consideră că
limbajul natural este cel mai important aspect al comunicării umane. Așa cum cultura este adesea
o presupoziție în comunicarea interculturală, la fel este situație pentru limbaj: „engleză”,
„germană”, „japoneză” etc reprezintă presupoziții apriorice care își au originea în frecventa
identificare a culturii cu natiunea sau/și cu etnicitatea. O definiție capcană este următoarea: „A
vorbi o limbă, fără alte precizări, cum fac lingviștii (și specialiștii în comunicare interculturală)
înseamnă acceptarea tacită a definiției oficiale a limbii oficiale a unei unități politice” (Bourdieu
1991: 45). Această capcană poate fi evitată dacă limbajul, cultura și comunicarea sunt studiate in
context. Comunicarea interculturală empirică a fost teoretizată pentru prima oară de John
Gumpertz (1982), în direcția sociolingvisticii, considerând interacțiunile de lungă durată, față în
față dintre oameni cu background cultural diferit, dar și indiciile de contextualizare izolată care
reprezintă variabilele în situațiile de neînțelegere. Indiciile de contextualizare sunt acele aspecte
ale comunicării noastre, care leagă ceea ce spunem cu contextul sau care semnalează cum ne
așteptăm noi să fie interpretat ceea ce spunem: „...semnalele referitoare la mecanisme precum
intocația, ritmul vorbirii, opțiunile lexicale, fonetice și sintactice (...) afectează calitatea
expresivă a mesajului, dar nu sensul său de bază (Gumpertz 1982: 16). Noi tindem să gândim
aceste semnale ca fiind universale, dar ele nu sunt (de exemplu, un zâmbet poate semnala fie
prietenia, fie jena). Este important să reținem acest lucru, deoarece interacțiunea trebuie să fie
condusă într-un limbaj specific, iar participanții la comunicarea interetnică de multe ori au
niveluri de competență inegale. Numeroase studii au arătat că neînțelegerile rezultă îndeosebi din
competența limitată într-o limbă sau mai multe a participanților la o comunicare interetnică, mai
ales în limba dominantă, incluzând aici și conștientizarea limitată a diferitelor indicii de
contextualizare. De exemplu, s-a constatat într-un spital londonez, că cele mai mari probleme
medicale au provenit din neînțelegerile de ordin lingvistic din acest mediu multilingual.
În concluzie, comunicarea interculturală are nevoie de o înțelegere mai rafinată a
proceselor limbajelor naturale, în special a interacțiunilor multilinguale, așa cum a fost
dezvoltată în sociolingvistică etnologie, pentru a nu confunda problemele lingvistice cu probleme
culturale. Comunicarea interculturală este un domeniu științific foarte dinamic, bazat pe
circulația largă a discursurilor despre cultură și despre diferențele culturale. De asemenea,
contează și specializarea cercetătorului care analizează o problemă în acest domeniu. Lingvistii
pot aduce cel puțin două contribuții: din perspectiva sociolingvisticii interacționale și a studiilor
de bilingvism, trebuie să subliniem că limbajul natural este primul mod în care se produce
comunicarea interculturală. Analiza interacțiunilor lingvistice, în particular între vorbitori cu
diferite traiectorii și resurse lingvistice, implică întotdeauna luarea în considerare a resurselor de
care dispun vorbitorii și detaliile verbale și nonverbale din interacțiunea lor. Cercetătorii din
domeniul sociolingvisticii interacționale au demonstrat că, atunci când apar neînțelegeri, cultura
nu este în mod obligatoriu implicată. În același timp, cultura este atât de prezentă, încât actanții
se orientează spre aceasta chiar și fără să conștientizeze acest lucru. Analiza discursului
are o contribuție importantă, prin identificarea discursurilor în care „cultura” este importantă
explicit sau implicit, și prin faptul că întreabă de cine, pentru cine, în ce contexte, pentru ce
scopuri. Așadar în cadrul comunicării interculturale, intrebarea-cheie trebuie să se mute de la
noțiunile legate de diferența culturală, și să se concentreze pe discursurile în care „cultura” este
relevantă și folositoare ca resursă comunicativă.
DIALOGUL- DEFINIŢIE
Dialogul este o practică socială, având ca suport limba: o forma de comunicare între doi sau
mai mulţi vorbitori (<gr. dia „prin, între” + logos „vorbire”).
Dialogul reprezintă forma prototipică de funcţionare a limbii în cadrul societăţii (Guțu-Romano,
2005: 739).
Dialogul ca principiu
Dialogul este elementul fundamental al comunicării umane; de asemenea, reciprocitatea
este condiția esențială a relației interlocutive. Analiza unui dialog trebuie să țină cont nu numai
de cuvintele pronunțate, ci și de ceea ce se află dincolo de cuvânt. „Dialogul, departe de a fi
simplă căutare a aprobării unui interlocutor anume, se dorește căutarea unui acord universal al
spiritelor” (Ferréol, Jucquois 2005: 195). Relația interlocutivă permite recunoașterea
participanților la dialog ca persoane și crearea unei relații comune cu realul.
Dialogul – factor al identităţii naţionale
Participanţii la dialog sunt indivizi cu identitate culturală, socială, psihologică. Ei intră în
interacţiune cu un summum de cunoştinţe – enciclopedice, lingvistice, despre interlocutor,
abilităţi de comunicare etc-, cu credinţe şi valori personale, cu resurse personale (predispoziţii
cognitive, afective, comunicative, trăsături de personalitate, caracteristici fizice şi psihice, o
anumită capacitate de monitorizare a interlocutorului şi de automonitorizare).
Toate acestea influenţează opţiunile comunicative şi percepţiile reciproce. În acelaşi timp,
identitatea participanţilor la dialog se reflectă prin limbă. Felul în care comunică interlocutorii
este modelat de particularităţile culturii pe care o vehiculează limba respectivă.
Între culturi apar diferenţe marcate în limbă: există culturi care preferă cuvântul, altele,
tăcerea. Sunt culturi cărora le este specifică atingerea, distanţele mici de interacţiune, altora nu,
ele favorizează distanţele mari de interacţiune. Unele culturi se deosebesc prin preferinţa pentru
conflictul verbal, iar altele se caracterizează prin armonie socială.
Există, de asemenea, comunităţi culturale în care ierarhiile sociale sunt marcate printr-un
sistem rigid de onorificare, iar altele în care distanţele sociale se marchează prin limbaj (Guțu-
Romano, 2005: 741-742).

Pentru existenţa unui limbaj comun, pe înţelesul membrilor comuntăţilor sociale, trebuie să
se stabilească un cod comun care să permită dialogul între indivizii societăţii culturale.
 Dialogul intercultural
Pe fundalul diferenţelor dintre culturi, comunicarea dintre vorbitorii proveniţi din culturi
diferite poate da naştere la fenomene de comunicare nereuşită/eşuată, la neînţelegeri. Or,
neînţelegerile pe plan lingvistic îngreunează şi mai mult crearea unui front cultural comun.
Dialogul între culturi este văzut drept o necesitate pentru punerea în aplicare a diferitelor
proiecte vizează îndreptarea către Europa, către naşterea unui homo europeus, de factură
preponderent culturală. Însă, cel care aderă la europenism vine să se adauge sau să se suprapună
unei multitudini de determinări etno-culturale, etno-psihologice, etno-geografice, etno-istorice,
etno-politice. De exemplu, în antichitatea grecească, comunitatea cetăţenilor reprezenta o formă
de organizare strict politică, având la bază egalitatea indivizilor care o compuneau. În timp,
noţiunea de cetăţean îşi extinde sensul către alte planuri, în afară de cel politic: a fi cetăţean
înseamnă, în primul rînd, să se ţină cont de principiul libertăţii individuale, indiferant de
diversitatea originară (Hermet 2002: 45).
Dialogul intercultural reprezintă deschidere către alte culturi - cu tradiţii şi obiceiuri diferite,
diverse -, către universalitate. Aderarea la un tot comun nu înseamnă „uitarea” sau „ascunderea”
propriei culturi, dimpotrivă relaţionarea ei cu alte valori culturale din ţări diferite. Pentru acest
lucru, este necesară existenţa unei limbi europene, care să facă posibil şi, în timp, fructuos
dialogul intercultural.
S-au realizat sondaje despre crearea unei limbi europene, dar nu criteriile numerice arată că
o limbă sau alta pot reuni din punct de vedere lingvistic culturile Europei. Trebuie să se ţină cont
de eterogenitatea limbilor, de particularităţile lingvistice, psihologice, de nivelul cultural al
vorbitorilor.
Dacă dialogul intercultural înseamnă drum liber către culturile şi limbile Europei, de aici
apare multilingvismul, care într-o primă accepţiune, desemnează situaţia în care mai multe limbi
sunt vorbite de populaţia din aceeaşi zonă geografică.
A doua accepţiune a multilingvismului se traduce prin capacitatea unei persoane de a stăpâni
mai multe limbi. Este vorba de cunoaşterea limbilor oficiale, naţionale, pentru cei ce au altă lmbă
maternă decât acestea, dar mai ales de cunoaşterea limbilor străine de mare circulaţie (Bârlea
2007: 147). Multilingvismul poate asigura dialogul intercultural, dar nu în totalitate.
Omogenizarea lingvistică nu poate suplini în totalitate dialogul intercultural, deoarece nu
poate acoperi caracterul divers al limbilor europene. Barierele în comunicare pot fi depăşite
pornind de la fondul lexical şi cultural comun, dar şi de la elementele care diferenţiază şi
individualizează în acelaşi timp fiecare societate.
Dialogul intercultural reprezintă o metodă care permite îmbinarea culturilor diferitelor
ţări europene; este un factor important în diversitatea culturală europeană. Pornind de la ceea ce
desemnează dialogul - vorbire, comunicare -, el este un factor al identităţii naţionale, care
îngăduie extinderea diversităţii lingvistice şi culturale. Dialogul reprezintă o căutare a acordului
între comunităţi, o relaţionare a egoului, care duce la o cunoaştere reciprocă a lumii. Prin el se
realizează relaţia triadică eu-tu-lumea. În condiţiile interculturalizării globale, în condiţiile în
care continente întregi se pregătesc să devină o mare familie, ca în cazul Europei, în interiorul
cărora fiecare voce trebuie ascultată şi respectată, ca o condiţie sine qua non a mersului înainte,
dialogul capătă valoare de trăsătură esenţială a existenţei.
Diversitatea – element fundamental în comunicarea discursivă culturală și interculturală
Cercetările și discuțiile legate de diversitate pe care le vedem în dezbaterile publice de
astăzi și în scrierile științifice ne-au transformat gândirea despre problemele sociale și culturale
în ultimele decenii. Cu toate acestea, cercetarea privind importanța diversității în comunicare
a fost și continuă să fie afectată de mari diferențe teoretice. Pe de o parte, sunt aceia care
consideră că practicile de comunicare sunt modelate de ce Bourdieu numește „habitus”, adică
dispoziții a acționa și de a percepe lumea care reflectă direct condițiile macro-societale, forțele
politice și economice precum și relațiile de putere în care au fost dobândite. Alții au o abordare
mai constructivistă, susținând că de vreme ce lumea noastră socială este modelată de
interacțiune, este necesar începem prin a afla mai multe despre modul în care funcționează
procesele interactive localizate, înainte de a începe să cercetăm diversitatea. Deoarece cele două
abodări diferă în ceea ce consideră informații relevante și în metodele de analiză folosite,
constatările lor sunt în cea mai mare parte incomensurabile.
Soluția de a armoniza cele două perspective este de a ne concentra pe practicile de comunicare. A
interacționa înseamnă a te angaja într-un proces de negociere, atât pentru a deduce ceea ce alții
intenționează să transmită, cât și să monitorizeze modul în care sunt primite contribuțiile proprii. Cu alte
cuvinte, problema se centrează pe interpretările împărtășite sau neîmpărtășite, mai degrabă decât pe
semnificație și atât. Scopul este de a analiza cum participanții în asemenea schimburi folosesc limbajul
pentru a-și atinge scopul comunicării în situații concrete și reale, concentrându-se atât pe verbalizare, cât
și pe presupozițiile care stau la baza negocierii interpretărilor.